Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Basmul Înşir-te mărgărite (Ispirescu, Leg., 71): „Apoi legă pe ţigancă de coadele cailor împreună cu un sac de nuci şi le dete drumul să se ducă-n lume, şi unde cădea nuca, cădea şi bucăţica, până ce nu se mai alese nici praful de dânsa.” Jipescu, Opincaru, p. 25: „pă unde răzbia oastea streină, nici praf, pârjol şi cenuşă nu salegea.”

Zilot, Cron., p. 7: „Precum curat se arată într-al ţărei hronograf, Că de toţi domnii aceştia nu s-au ales stur şi praf.”

Alexandri, Haimana: „. regia tutunului, din care s-a ales numai fum şi scrum.” III. b) „paraâtre inopinément, surgir”.

Dosofteiu, 1673, f. 23 a: „Cu prea cuviosul cuvios ti-š face, Cu nevinovatul ţ-va fi všaţa-n pace, I€ară cu a l e ş i š bun te veš alšage.”

Dr. Polysu: „Tocmai tu te-ai ales să. = gerade du willst.”.

În graiul ţăranului din Prahova: „Păi cum nu, tu ieşti măi brează! Tealeseşi mai moţată?” (Jipescu, Opincaru, p. 43).

III. c) „taquiner, importuner”.

În Muntenia se aude adesea: „te alegi de mine” sau „te alegi de cutare” cu sensul de „ s u p e r i pe cineva”.

A L E G

Este o învederată confuziune, dar confuziune poporană, între alegere şi legare.

Aşa în doina Dorul, din Bucureşti: „De cine dorul saleagă

Nu-i paie lucru de şagă!”

(G. D. T., Poez. pop., 276)

Între înjurăturile din Moldova: „ Aleagă-se B a l a n u de capul lui!” (Iaşi, c. Şipotele).

IV. O r i g i n e a şi f o r m e l e.

Paralelismul între alèg = lat. è l š g o şi „culèg” = lat. „còllšgo” înlătură orice îndoială asupra derivaţiunii celui dentâi, în ambele cazuri accentul latin suferind deopotrivă o scădere, ca şi-n „înţelèg = intèllšgo (intèll‚go)”. Acelaşi paralelism ne explică totodată netrecerea latinului – lântre vocale în – r- după norma foneticei române. Înrudirea ambelor cuvinte rămânând bine simţită de cătră popor, acţiunea legii fonetice asupra unuia singur din ele era împedecată, căci ea nu putea să se întinză şi asupra celuialalt, în care grupul latin – llštrebuia să treacă la români în

— le- E curioasă, în orice caz, coincidinţa românului alèg cu grecul ¢lšgw, cu care se-ntâlneşte şi-n unele accepţiuni.

Perfectul organic pentru aleg este alèşi = lat. vulg. e l è x i (clas. elègi), alèsemu = e l è x i m u s ( elegimus), iar participiul: alept = lat. e l e c t u m, în loc de actualele forme analogice: alesei, aleserăm şi ales. Perfectul alèşi ne mai întimpină uneori în vechile texturi, de ex. la Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXXIII, p. 13: „care e aceasta, derep-ce căce-mi sinteţi soţi? derep-ce că aşa aleşŠ (áléşð) pre voi.” Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Museum) în alăturare cu Noul Testament din 1648:

Io. XV, 16: „eu aleşi (âlêşi) voi şi puşi „eu a m Š alesŠ pre voi şi amŠ rănduvoi.” itŠ pre voš.”

Macedo-româneşte se zice alepşu, latinul x fiind tratat nu ca în „ieşire = exire”, ci ca în „coapsă = coxa”. La plural, în Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom., p. 84): „abia alésemu margirea = mÒlij t e p a r a l e g Ò m e – n o i.” Participiul alept se mai conservă numai la macedo-români, cari zic de asemenea a l e p t o r = lat. e l e c t o r în loc [de] formaţiunile daco-române analogice: a l e g ă t o r şi a l e s ă t o r.

v. l-9 Ales.

— Culeg.

— Cules.

ALEGĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; électeur, celui qui choisit, discerne etc. În graiul vechi se zicea şi a l e s ă t o r, dar cu un sens mai restrâns. Macedo-româneşte, forma organică a l e p t o r = lat. e l e c t o r.

v. Aleg.

— Alesător.

ALEGĂTÙRĂ (pl. alegături), s.f.; choix. Sinonim cu a l e g e r e, rar întrebuinţat 630 şi având o nuanţă pejorativă. Când zicem: „se face a l e g e r e a „, presupunem că A L E I se va lua din mulţime tot ce-i mai bun; când zicem: „se face alegătură”, arătăm mai denainte ne-ncrederea noastră în rezultatul a l e g e r i i.

v. Alegere. – 6 Ales. – 1 Alesătură.

ALÈGERE (pl. alegeri), s.f.; l'infinitif substantivé d ' a l e g: éclection, choix, discernement etc. Reprezintă, ca substantiv abstract, aproape toate sensurile verbului a l e g. Sinonim cu a l e g ă t u r ă şi cu substantivul a l e s.

Constantin Brâncovan, 1695 ( Cond., ms. în Arh. Stat., p. 100): „am venit la scaunul stremoşilor noştri a domnii Ţărăi Rumăneşti, dentru alégerea şi voinţa a toată boerimea ţărăi.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 46): „Nime în lume atâta de ascuţit la minte şi iute la giudecată a afla să poate, carile în toată alégerea negreşit şi nesmintit să fie.” v. Aleg.

— Alegătură. – 6 Ales.

ALEGÂND, adv.; sauf, excepté. Arcaism, pe care graiul de astăzi îl înlocuieşte prin a f a r ă d e, uneori prin f ă r ă. Verbul a l e g însemnând „distinguo”, participiul său, a l e s, a devenit adverb cu sensul de „notamment = eo distincto”, iar gerundiul alegând s-a adverbializat cu înţelesul de „excepté = eo distinguendo”.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. IV, p. 1: „să nu zicâ cineva că are folos de la avuţie, nici să se laude cu ša, alegăndŠ folosŠ va avea cela ce-şŠ va da avuţie în mâna săracilor.”

Pravila Muntenească, 1640, f. 19: „PreotulŠ de va fi meşterŠ a lucra în cetate şi va cerca să se boereascâ şi va umbla cu nuşii şi va mérge în săborŠ cu oameni proşti sau cu bošari, alegăndŠ fărâ de o nevoe mare oarecaré de-i va fi luš, unii ca aceša ori să se scoaţâ, ori să se lase de unele ca acélša.”

Varlam, 1643, II, f. 87 b: „să va zemisli şi să va naşte Dumnedzău cu trupŠ omenescŠ, alegăndŠ fărâ de pâcate.”

Ibid., f. 97 b: „fu omŠ deplinŠ ca şi noi, alegăndŠ numai fârâ de pâcate.” Pravila Moldov., 1646, f. 23: „de-are şi €ura, nime nu-l va créde, alegăndŠ de-are avša înpreunâ cu €urămăntul şi niscare marturi sau niscare sémne.” Ibid., 57: „cela ce va fi săngurŠ curvaršu şi va avša şi alte mueri, acela nu va putša ucide pre curvaršul ce va curvi cu mušarša lui, alegăndŠ de-i va fi dzăsŠ mai de-ainte să nu vorovascâ cu mušarša lui, pentru că atunce, de-i va găsi, poate să-i ucigâ.”

Ibid., f. 121: „nu va putša fiece fšalŠ de mestecătoršu de sănge să şuvâšascâ înnaintša gšudeţului cum n-au ştiutŠ mestecarša de sănge, alegândŠ de va fi ţăranŠ di cei neînţelegători.” v. Aleg. – 1,3 Ales.

ALÈI! s. ALELÈI! s. ALELELÈ! interj.; cri d'invocation, soit pour défier, soit pour encourager ou pour compatir. O interjecţiune proprie poeziei poporane, mai ales celei eroice, şi cu totul străină graiului de toate zilele, care o înlocuieşte prin 631

A L E I m ă, b r e, m ă r e etc. Ea nu este niciodată subiectivă ca interjecţiunea de durere a l e u, ambele diferind foarte mult prin funcţiuni, deşi sub raportul material le desparte numai vocala finală. Tot pe atâta se deosebeşte de interjecţiunea i a l e i, care exprimă un fel de mirare ca în „cum se poate!” sau „ce mai spui!”, bunăoară la Alexandri, Crai-nou, sc. 2: „Corbu: O furat fata, ca mai bine.

Dochiţa: I a l e i!”

În acest mod, quasi-identice în formă, cele trei interjecţiuni: alei, i a l e i şi a l e u exprimă fiecare o altfel de emoţiune. Faţă cu simplul alei, reduplicatul alelei şi triplicatul alelele reprezintă gradaţiunea aceleiaşi mişcări sufleteşti, probând încă o dată extrema bogăţie a repertoriului emoţional al limbei române (v. Aaoleo!).

Balada Holera: „ Alei! iazmă călătoare, Boală rea ş-ucigătoare!”

Balada Toma Alimoş: „ Alelei, fecior de lele, Căci răpişi zilele mele!

De te-aş prinde-n mâna mea, Zile tu n-ai mai avea.” şi mai jos: „ Alelei, murguleţ mic!

Alei, dragul meu voinic!

De-ai putea la bătrâneţe

Cum puteai la tinereţe.”

Balada Marcu şi turcul: „ Alei, slugă, fătul meu, De ce muşti tu aşè rău.?”

(Pompiliu, Sibii, 23)

Balada Feciorul şi maică-sa: „ Alelei, soţia mea, Cu ce maica te ţinea, De te-ai veştezit aşea?”

( Ibid., 54)

Balada Nevasta fugită: „Despre Nistru cătră Prut, Alelei ce drum bătut!”

(Marian, Bucov. I, 123)

O doină din Ardeal: „ Alelele, Doamne sfinte, Doamne sfinte şi părinte!

Mai aşează-mi gândurile

Să-mi isprăvesc rândurile.”

(Jarnik-Bârsanu, 125)

A L E I

O baladă tot de acolo: „ Alelele, Doamne sfinte, Doamne sfinte şi părinte!

De mâncare ce să-i dau?”

(Pompiliu, 51)

Cu poeticul d ca în „dalb = alb”, se face dali = alei, dalelei = alelei: Balada Răscumpărare: „ Dali, dragă păsărea, Doară eşti din ţara mea?”

(Pompiliu, Sibii, 81)

Balada Voina şi mândra: „ Dali bade, dragul meu, Unde găţi tu murgul tău?”

( Ibid., 75)

Balada Stanciu şi Vochiţa: „Ea din grai aşa grăia:

— Dali, frate Stanciule!

Şoimule, voinicule!”

( Ibid., 68)

Balada Nevasta fugită: „Peste-Abrud, peste Aiud, Dalelei ce drum bătut!

Dar de cine e bătut?

De-o nevastă pribegită, De bărbatu-său fugită.”

( Ibid., 24)

Numai pentru trebuinţa rimei, într-un mod de tot excepţional, în loc de alelei figurează aleleu în balada bucovineană Ioviţă şi fata Cadiului: „ Aleleu

Ioviţ-al meu!

Ce stai nici bând, Nici mâncând?”

(Marian, I, 143)

Ca şi cele mai multe interjecţiuni, alei este de o natură antropologică, nu etnică.

Grupul fonetic – a l e – are o funcţiune analoagă în graiurile cele mai eterogene.

Ajunge a pune alături pe grecul ¢lal£ (™leleà, ™leleleà) cu sălbatecul a l e – l e l e în limba ewe, de pe coastele Africei (Pott, Doppelung, 24).

v. Ialei!

— Valeu!

A L E L E I

ALELÈI!

A v. Alei!

ALELELÈ!

1ALELÙIA s. ALILUÌIA, s.m. indecl.; alleluiah. Cuvânt ebraic, care însemnează „lăudaţi pe Dumnezeu” şi prin care se încep o seamă de psalmi, bunăoară psalmul CXLV şi următorii.

Coresi, 1577, ps. CXLVIII: „ Alliluia lu Aggheu şi Zahariu. L ă u d a ţ i DomnulŠ de ceršu, l ă u d a ţ i elŠ în cei de sus, l ă u d a ţ i elŠ toţi îngerii lui.” Dosofteiu, 1680, f. 184 b: „ Alliluia a luš Angheš şi a Zahariš. L a u d ă, sufle-tule al mšeu, pre Domnul.”

Ca şi pe grecul ¤gioj (v. Aghios), poporul păstrează pe ebraicul aleluia numai într-un sens comic.

Nu rar îl auzi până şi-n gura copiilor, de exemplu la I. Creangă, Amintiri din copilărie ( Conv. lit., 1881, p. 3): „stropşitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleştele şi cu vatrarul, face o hodorogeală şi un tărăboi de-ţi iè auzul; apoi îşi pun câte-o ţoală în spate şi câte-un coif de hârtie în cap şi cântă: aliluiia şi Doamne miluieşte, popa prinde peşte.”

Ca o satiră asupra preuţilor: „popa or călugăru aduce toate tot pă aliluiia.” (Jipescu, Opincaru, p. 119).

Ca un ingenios joc de cuvinte, în Vicleem, după variantul din Bucureşti: „Popa:

Pământul al Domnului Şi mortul al dracului!

Dascălul:

Alelui, alelui, alelui!.

Popa:

Ce-or fi a l e l u i.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 131)

Această glumă se întemeiază pe aceea că după biserica răsăriteană, altădată şi-n Occident (Martigny, Dict. d’antiqu. chrét., 26), aleluia se întrebuinţează nu numai în liturgie, dar se cântă şi la înmormântări.

Din aleluia se formează verbul a l e l u i e s c, care însemnează a cânta aleluia”.

v. Chirileisa.

2ALELÙIA, s.f.; t. de botan.: Alléluia, pain de coucou, Oxalis accetosella. Se află la Pontbriant şi la Costinescu. Pare a fi un neologism, şi încă de prisos, pentru o mică plantă cunoscută tuturor românilor sub numele de m ă c r i ş o r sau m a c r i ş – i e p u r e s c.

v. Măcrişor.

634 1ALELUIÈSC. – v. 1 Aleluia.

A L E M E S C

2ALELUIÈSC, vb.; attribuer quelque chose à autrui. Ne întimpină numai în Dicţionarul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423): „ Alălui‚sc. Alterius rem esse dico.” O compoziţiune verbală din a l e l u i (sunt lucrurile), analoagă cu a l s ă u e s c din a l s ă u.

v. Alsăuesc.

1ALÈM (plur. alemuri), s.n.; croissant ou étoile placée sur une mosquée. Turcul 'a l e m, de origine arabă (Şaineanu, Elem. turc., nr. 30). Se întrebuinţa la români numai când era vorbă de musulmani.

Enache Cogălniceanu, Letop. III, p. 286: „La o minare a unei geamii, în mijlocul alemului, s-au arătat o cruce de au văzut-o lumea.” v. Giamie.

— Minare.

2ALÈM. – v. Alăm.

ALEMÈSC ( alemit, alemire), vb.; t. de fauconnerie: dénicher les faucons.

O interesantă rămăşiţă din vechiul grai vânătoresc al românilor, păstrată numai în poezia poporană, fără a mai fi înţeleasă.

Într-o colindă muntenească: „Câte trei sunt meşteri mari:

Unul suliţe-mi strujeşte, Altul cai buni îmi hrăneşte, Altul şoimi îmi alemeşte Şi berbeci îmi îngrijeşte.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 86)

Într-o altă colindă: „Cel mai mare-i comis mare, Celalalt mai mijlociu

Alemeşte l i m b i de şoim, Limbi de şoim şi graşi berbeci.”

( Ibid., 22) unde editorul explică pe alemeşte prin „prepară, îngrijeşte, se ocupă”.

„ L i m b i l e de şoim”, ca şi cele de vultur sau de gaie, n-au fost niciodată de ale mâncării, ba nici altfel – întrucât ştim noi – ele n-au servit nicăiri la vreun popor sau în vreo epocă pentru vreun fel de „preparaţiune, îngrijire, ocupaţiune”. Prin urmare, „ alemeşte l i m b i de şoim” însemnează alt oarece. Pentru a o înţelege, cată să aflăm mai întâi câte ceva despre vechea şoimărie românească, pe care astăzi abia şi-o mai amintesc fiii şi nepoţii şoimarilor de altădată. Vorbind despre satul Ponoarele din Mehedinţi, d. Ion Ionescu ( Meh., 96–7) zice: „Lângă acest sat se află o stâncă mare de peatră, renumită din vechime pentru culcuşul şoimilor ce se află în fundul ei la o adâncime considerabilă. În acest culcuş şoimii făceau puii lor, iar moşnenii din Ponoare îi scoteau şi-i aduceau la domnia, care pentru acest serviciu îi 635

A L E M E S C apăra de toate dările. Vânarea puilor de şoim era periculoasă. Omul trebuia să se bage în fundul stâncei, legat de o fune ce o ţineau alţi oameni, cari coborau şi rădi-cau pe îndrăzneţul vânător. Dar, pentru ca să se ducă omul la culcuşul şoimilor, trebuia să pândească timpul când şoimii cei mari erau afară duşi după mâncare, căci, de cumva îi găsea omul în fundul stâncei, nu mai scăpa de dânşii cu viaţa: îl băteau cu aripele şi-l omorau cu ghiarele şi cu pliscurile.” Însuşi numele satului şoimăresc P o n o a r e însemnează „găuri sub pământ”, de la slavicul p o n o r Š „locus ubi fluvius sub terram absconditur” (Miklosich). Asemeni găuri sub pământ în latina vulgară se chema l a m e: „ l a m a est locus voraginosus” (Ugutio); „ l a m a e sunt confractiones viarum, quae fieri solent pluvia interveniente” (Papias); deja în latina arhaică, la Enniu: „latebras l a m a s que lutosas”, iar într-un text italian din veacul de mijloc: „fossata quae vadunt et sunt juxta stratam Ganaceti, serrentur et serrata teneantur, ita quod aqua discurrat în l a m a m „ (Du Cange, v. Lama). Forma amplificată l a m i n a însemnează în vechile texturi italiene: „cripta, locus subter-raneus” ( Idem, v. Lamina). Din latinul l ° m a se naşte românul l î m ă, ca din l ° n a – „lână”. O „ l î m ă de şoim”, „ l î m i de şoim” sunt tocmai acele găuri sub pământ, acele ponoare în cari mehedinţenii arătau d-lui Ion Ionescu vechile culcuşuri d-ale şoimilor. Când şoimăritul s-a stâns, nici cuvântul l î m ă nu se mai înţelegea, astfel că din „ l î m i de şoim” poezia poporană a făcut „ l i m b i de şoim”, şi nici aci nu s-a oprit desfigurarea succesivă a cuvântului, căci în variantul din Dobrogea al celor două colinde munteneşti ne întimpină: „Trei feţi mari îmi are, Cu toţii au stare, Şi câte trii

Cu meserii:

Unu-i L i n – u m b l ă

Ce berbeci primblă.”

(Burada, Călăt., 72–3), adecă, printr-o nouă etimologie poporană, după ce din l î m ă se născuse l i m b ă, din l i m b ă s-a făcut L i n – u m b l ă, literalmente „marche doucement”.

Mai rămâne o întrebare: un ş o i m a r ce are el a face cu b e r b e c i i? În prima colindă: „Altul şoimi îmi alemeşte Şi b e r b e c i îmi îngrijeşte.”; în a doua: „ Alemeşte lâmi de şoim, Lâmi de şoim şi graşi b e r b e c i.”; în a treia: „Unu-i Lin-umblă

Ce b e r b e c i primblă.”

În vechiul grai, sinonim cu „berbec” era a r e t e (= lat. arietem), foarte des în 636 texturi şi despre care vom vorbi pe larg mai jos. Dar tot a r e t e, cu formele cola-A L E O terale e r e t e şi h e r e t e, se cheamă în popor un fel de şoim, „astur palumba-rius” (Marian, Ornitologia I, 123), care vânează porumbei şi potârnichi, făcând altădată şi el parte din specialitatea şoimarului (Rolland, Faune VI, 198). În prototipul celor trei colinde era dară: „Lâmi de şoim îmi alemeşte Şi areţi îmi îngrijeşte.” de unde apoi, perind şoimăritul şi ajungând a se uita de tot vechea-i terminologie, după cum din „lâmi” s-a făcut „limbi”, tot aşa din „areţi = autours” prin omonimicul „areţi = moutons” s-a făcut: „Şi b e r b e c i îmi îngrijeşte.”

Alemesc este un verb compus din a d şi l a m a întocmai ca „ademenesc” din „ad” şi „manus”, cu singura deosebire că, după norma foneticei române, a d se asimilează cu următorul l, pe când denaintea unei labiale el mai adesea se amplifică în „ade-” (v. Ademenesc): a alemi pe şoim este a străbate în l î m a lui; a alemi l î m i de şoimi este o locuţiune pleonastică ca „a zidi zidiri”, „a găuri găuri”, „som-niare somnium”, ™rèthm£ ti ™rwt¶ etc.

v. l,2 Arete.

— Lâmă.

— Lămaş. – Şoim.

— Vânătoare.

ALÈNE, adv.; nonchalamment. Din l e n e „paresse”, prin prepoziţiunea a (=lat. ad).

Basmul Broasca ţestoasă (Ispirescu, Leg., 33): „Mişca şi el picioarele alene unul după altul înaintea lui, numai să zică că umblă.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 195: „Spicele răscoapte şi ţepoase, încărcate cu bob mare şi greu, să clătenau alene, încovăindu-se în văi şi dealuri de aur ruginit.”

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 81, întrebuinţează cu multă eleganţă pe alene ca adjectiv: „În răpaosul nopţii se auzea numai clătirea undelor ce se izbeau încetişor de mal şi susurul alene al vântuleţului de vară.” v. Lene.

— Tembel.

ALÈNEŞ

ALENŞÌG

— v. Alean.

ALENZUIÈSC

ALENZUITÙRĂ A

ALEÒ! interj.; exclamation de désappointement. O nuanţă a interjecţiunii a l e u.

Cu poeticul d se face daleo.

O doină din Ardeal: „Pentr-un pic de sărutat

Toată noaptea-am tremurat;

Când a fost la sărutat,

A L E O

Bună palm-am căpătat;

Daleo, Doamne, ce păcat!”

(Jarnik-Bârsanu, 377)

Balada Corbea Haiducul: „ Aleo! maică, maica mea, Nu sta, maică, de şedea, Că-mi răpune viaţa Şi-mi stinge tinereţea.” şi mai jos: „ Aleo! maică măiculiţă, Poale lungi şi minte scurtă, Femeie nepricepută!”

( Ţara nouă, 1885, p. 490, 492) v. Oleoleo!

— Valeu!

l,2ALEODÒR; 1. n. pr. m.: Héliodore; 2. t. de myth. pop.: nom d'un héros fabuleux.

I. Ca nume de botez, Aleodor corespunde formei latine împrumutate

H e l i o d – r u s, nu formei grece originalèHliÒdwroj, din care se face româneşte I l i o d o r. În adevăr, nu Aleodor, ci Iliodor se cheamă un faimos romanţ grecesc, întrodus la români în secolul trecut (Dr. Gaster, Lit. popul., 128). Grecul h trece la noi totdauna în i: ifos = Ăcoj, igumen = ¹goÚmenoj, irou = ¼rwj etc., care i niciodată nu se face a, după cum se poate face a din e: aleg = eligo, ariciu = hericius, argat

= ™rg£thj. Aşadară, Aleodor = H e l i o d o r u s indică o proveninţă directă latină, fiind grecesc numai într-un mod indirect. Sub variantul ulterior Aledar, acelaşi nume ne întimpină în A l e d ă r e ş t i, adecă „descendinţii lui Aledar”, un sat din Moldova, care în secolul XVII aparţinuse cronicarului Miron Costin ( A. I. R. III, 281).

Biserica răsăriteană serbează vro trei sfinţi cu numele dèHliÒdwroj; cel mai vestit însă a fost sântul „Heliodorus” din Dalmaţia, celebrat de biserica apuseană, născut în secolul IV, compatriot şi amic al sântului Ieronim şi care, după mai multe călătorii prin Tracia şi prin Asia-Mică, a murit ca episcop de Altino în Italia (Migne, Dict. hagiogr. I, 1310). Proveninţa latină, nu greacă sau slavică, a românului Aleodor ne face a bănui în el anume pe sântul Eliodor Dalmatinul, al căruia cult se va fi întrodus în Dacia prin propaganda occidentală înainte de despărţirea celor două rituri. Forma Aleodor, în loc de Aiodor, adecă cu l nemuiat, pare a indica aceeaşi epocă în care, pintre alţi termeni specifici creştini, întrase în limba română Rusalii (= lat. Rosalia), în loc de Rusăi.

v. Argeş.

— Duminică.

— Iliodor.

— Rusalii.

— Săptămână.

— Serbez.

II. Ca termen mitologic poporan, într-un basm muntenesc publicat de Ispirescu ( Legende, p. 41-8), vedem pe „ Aleodor-împărat” în luptă cu monstrul „Jumătate-de-om-pe-jumătate-de-iepure-şchiop”, care-l biruieşte şi-l trimite a-i aduce pe fata lui „Verdeş-împărat”, dar el scapă de ispită şi iese învingător cu ajutorul unor animale ce-i datoreau recunoştinţă, făcându-se dentâi un pui de peşte pe fundul mării, 638 apoi un corbuleţ urcat până la vântul turbat, în sfârşit o lindine.

A L E RG

Basmuri analoage din aşa-numitul ciclu al „animalelor recunoscătoare” (Benfey, Pantschatantra I, 192-222) amestecat cu ciclul „metamorfozelor” ( Cuv. d. bătr. II, 550-553) se află la mai toate popoarele. O variantă românească este şi Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 172-96). Grecii moderni posedă de asemenea basmuri paralele (Hahn, Griech. Märchen I, 109, 223; II, 202, 243). Povestea românească totuşi se deosebeşte într-un mod esenţial prin numele Aleodor, pe care nu-l găsim în basmuri străine. Această particularitate ne aminteşte pe fabulosul fărmecător E l i o d o r o din Sicilia, despre care poporul de acolo povesteşte până astăzi minuni şi care „fascinait ceux qui voulaient l'arrêter en prenant une figure et des formes qui n'étaient pas les siennes” (Collin de Plancy, Dict. infernal, v. Héliodore; cfr. Dunlop, Gesch. d. Prosadichtungen, ed. Liebrecht, p. 482). Se crede că el trăia cam în secolul V pe timpul papei St. Leon. Dar legenda siciliană cea cu metamorfo-zele lui Aleodor cum oare şi când anume putut-a ea străbate până la români, pentru a se împletici la noi cu un basm de o altă natură?

v. Acioaie.

— Adamască.

— Alamă.

ALÈR, s. m.; t. de myth. popul.: nom invoqué comme refrain dans certaines chansons. Aler este una din numeroasele forme poporane ale acestui nume mitic, pe care o găsim la Cantemir, Chron. I, 292: „de este să putem amesteca cuvintele prostimei între dovédele istoricilor, ce ne-au povestit un voinic, Preda Stambol din Ţara Muntenească, carele apoi din mila împărătească şi sotnic la târgul Harcovului au stătut, acesta dară ne spunea precum în Ţara Românească aproape de Dunăre pe malul Oltului să să fie văzând nişte temelii ca de cetate, cărora ţăranii de pre acolo lăcuitori, din bătrânii lor apucând, le zic Curţile lui L e r – î m p ă r a t, precum şi în colindele Anului-Nou şi astăz au luat de pomenesc: L e r, Aler D o m n u l, care nume sună: Avrelie, Avrelian.” Acest Aler să fie A u r e l i a n u s, sau mai curând V a l e r i a n u s? să fie el slavicul L e l „Cupidon” (Cihac), ori şi altceva?

O vom dezbate pe larg aiurea.

v. Ler.

ALÈRG ( alergare, alergat), vb.; courir, recourir; a s e alerga, sur passer l'un l'autre, concourir. Dintre verbi de mişcare: m e r g, u m b l u, f u g, p ă ş e s c, t r e a p ă d, u r d i n, alerg e sinonim mai ales cu primii doi, unit fiecare cu cel al treilea, adecă ca şi când am zice: „merg-fug” sau „umblu-fug”, însemnând o mişcare momentană iute sau o mişcare frecuentativă iute, mai cu deosebire însă pe această din urmă.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XVI, p. 15: „derepta-ne-va a î n b l a, şi spre cărârile lui célea nelunecoasele şi neajunsei înpărâţiei lui pre noi va întări a alerga.” Doina oltenească: „Am u m b l a t, am alergat, M-am milcuit, m-am rugat

De sărac şi de bogat;

Nici că-n seamă m-au băgat!”

(Alex., Poez. pop. 2, 285)

A L E RG

Anton Pann, Povestea vorbei I, 142: „La praznice şi dumineci la biserică salergi, Dacă nu te iartă lucrul şi-n alte zile să m e r g i.”