Hasdeu, Bogdan Petriceicu

(Pann, III, 40)

O colindă: „Grădin-a făcut, Flori şi-a presădit, Flori şi-a altoit, Flori din toate flori, Mai mult busuioc

Decât siminoc.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 91) v. Altoan.

— Altoi.

— Ultuiesc.

ALTOÌRE A v. Altoiesc.

ALTOÌT

ALTOITÒR, -OARE, adj. et subst.; greffeur, enteur, vaccinateur.

v. Altoiesc.

ALTÒI (plur. altoaie), s. n.; greffe, ente, oeilleton. Formele colaterale: o l t o i, u l t o i, h u l t o i (Cihac). Altoi se deosebeşte de a l t o a n, care însemnează numai pomul supus altoirii sau trecut prin altoire, pe când altoi este materia cu care se altoieşte. Derivă din maghiarul o l t ó „greffeur”, de unde o formaţiune foneticeşte mai corectă ar fi fost „altău”, care însă s-ar fi confundat cu pronumele posesiv.

I. Văcărescu, p. 54: „Din şeapte ani în şeapte

Năravuri felurite;

În om se pun altoaie, Când rele, şi când bune.”

A LT O I

Anton Pann, Prov. I, 171: „Şcoala face pe-omul om Şaltoiul pe pomul pom.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 44: „Să dă ea pe lângă mulţi, şi mulţi să dau pe lângă ea, c-ar avea bune părăluţe; da ce face, ce drege, că n-are altoi de v i n o – n c o a; prea e greoaie.”

Într-o doină din Banat: „Frunză verde de altoi, Dauziţi voi juni feciori, Ce eu vreau să vă grăiesc

O cântare mucutea, Dacă v-a fi drag de ea.”

( Tribuna din Sibii, 1886, p. 1086) prin altoi se înţelege un arbore altoit, adecă un a l t o a n.

v. Altoan.

— Altoiesc.

AL TRÈILEA, A TRÈIA, adj.; troisième. Proverb: „ a treia zi după înfierbinţeală” (C. Golescu) = „de la moutarde après dâner”.

v. Al.

— Trei.

ÀLTUNDE, adv.; ailleurs, quelque part. Compus din a l t şi u n d e, se întrebuinţează mult peste Carpaţi, mai ales în Banat, ca sinonim cu aiuri sau a i r i, de care însă diferă prin aceea că însemnează a i u r i u n d e v a.

v. Aiuri.

— Unde.

ÀLŢEA. – v. 2 Furcă.

ALŢÌNA, n. pr. loc.; village en Transylvanie. Un mare sat în Ţara Făgăraşului, nemţeşte A l z e n, în vechile documente Alznau (Windisch, Geogr. d. Siebenb., 251).

O doină: „Mândra mea de la Alţina, Faţa ei ca şi coprina.”

(A. Bunea, Făgăraş, c. Vaidarecea) v. Coprina.

ALUÀT s. ALOÀT (pl. aluaturi, aloaturi), s.n.; levain aigre, ferment, pâte, pâtisserie. Făină cu apă şi sare. „O bucată de aluat acrit care, amestecat în aluatul din care voieşte cineva a scoate pâine, servă a-l face să crească şi să se dospească, se zice p l ă m a d ă = ferment” (Costinescu). Aluatul deja plămădit se cheamă c o c ă =

= „pâte”. Apoi se numeşte într-un mod generic aluat orice mâncare din făină =

714 = „pâtisserie”.

A L U M AT

Macedo-româneşte tot aluat. La istriano-români alvat şi avlat. Corespunde formelor romanice: provenţ. l e v a t = ital. l e v a t o = portug. l e v a d o, toate din latinul l e v a t u m, iniţialul aân aluat fiind protetic, fără a fi nevoie de a admite pentru variantul românesc un prototip latin deosebit a l l e v a t u m, care totuşi e cu putinţă (Cihac).

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423): „ Aloat. Aluat.

Fermentum. Massa.”

Noul Testament din 1648, Luc. XII, I: „.întăšu vă păziţ de aluatulŠ fariseilorŠ, „.attendite a f e r m e n t o pharisaecare šaste făţăriša.” orum, quod est hypocrisis.”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXXII, p. 4: „prespre puţinŠ dupâ acéša plănge-vor şi şi de alŠ lor lipsi-se-vor, că cămâtniciša oarece uân aluatŠ vechšu šaste şi, vare-unde să cade, necurâţie lucreazâ.”

Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 78 a: „aşša lesne cum soagemŠ noš pita din aloat şi de-aciš o şi coacemŠ de ni-š de saţâu vieţiš, aşša lesne svinţia-sa ne-au frămăntatŠ din lutŠ şi ne-au soptŠ şi ne-au însufleţatŠ.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 26): „precum aluatul mic într-o covată mare toată frământătura dospéşte, aşa un om rău.”

Ibid., p. 237: „bucăteaoa aluatului la toată covata destul iaste, şi din scântée mică mare pojar a să aţâţa poate.” „Macedo-româneşte aluatlu ce se păstrează pentru a face nou aluat se cheamă a p r u m t u, iar aluatlu cel nou se numeşte v i n i t „ (M. Iuţa, Cruşova).

Deminutivul din aluat este a l u ă ţ e l, după cum se numeşte în munţii Neamţului şi o plantă „care creşte cu două frunze în două părţi” (I. Selăgeanu, com.

Hangu), probabilmente o varietate de,Ophrys”, franţuzeşte „double-feuille”, ital.

„bifoglio”, germ. „Zweiblatt” etc., deşi nu ne putem rosti cu siguranţă.

În loc de a l u ă ţ e l se zice şi a l o ţ e l, ca în Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1700 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423).

v. Cocă.

— Plămadă.

1ALUĂŢÈL, s. m.; dimin. d'a l u a t.

v. Aluat.

2ALUĂŢÈL, s. m.; t. de botan.

v. Aluat.

ALULU? Ne întimpină în Dicţionarul ms. românolatin din Banat, circa 1670 ( Col.

l. Tr., 1883, p. 423): alulu, dar fără nici o explicaţiune, alături cu a l u m a t, lăsat iarăşi fără traducere.

ALUMAT? – v. Alulu.

— Nu credem să aibă vreo legătură cu macedo-românul a l u m a c h e „branche”, care este albanezul ljoumakje (Hahn).

A L U N

1ALUN (plur. aluni), s.m.; t. de botan.: noisetier, coudrier, Coryllus avellana. Copăcel din familia celor cu roade acoperite cu poşghiţă.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 88:.acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii.”

Alunul ocupă unul din locurile cele mai importante în mitologia noastră poporană.

„Un tânăr aprins de iubire – zice Alexandri ( Poez. pop.2, 9) e fermecat de vreo babă Cloanţă ce i-a făcut cu ulcica. Acel nenorocit este expus a încăleca pe o prăjină şi a se duce prin văzduh după glasul fermecătoarei care, bătând cu o vărguţă de alun peste o ulcică din vatră, cheamă necontenit pe iubitul ei.” Şi nu numai vărguţa babei e de alun, ci tot de alun este şi prăjina pe care călătoreşte bietul fermecat, căci el cântă într-o doină: „Să ştii că eu vin nebun

Pe-o prăjină de alun.”

(Alex., Poez. pop. 2, 234)

E şi mai curios când un asemenea aeronaut încalecă pe o simplă frunză, şi totuşi lucrul nu e imposibil după credinţa poporului: „Poruncitu-mi-a mândra

Să mă duc pân' la dânsa:

Duce-m-oi ca un nebun

Pe-o frunzuţă de alun.”

( Ibid., 371) sau: „Fata-mi zice: eşti nebun!

Mergi pe-o frunză de alun, Că te-aşteaptă oarecine Şi râde-n braţă streine.”

( Familia, 1884, p. 539) „Babele fac de dragoste pentru fete cu ulcicuţa în vatră, bătând în ea:

Cu o vărguţă dealun

Ca să-l aducă nebun, Şi cu vărguţa de s o c

Ca să-l aducă prin foc.” şi atunci ielele îl aduc pe cel dorit pe sus prin văzduh, călare pe o prăjină.” (Preut G. Talpalar, Târgu-Frumos).

Deja la I. Văcărescu, p. 330: „De sânger beţe, dalun nuiele, Frige şi ferbe pe trei ulcele.”

În Vâlcea (com. Zăvoienii şi Nisipii) fetele mari se duc la un „hududoi”, adecă un părâiaş, fac peste el o puntecică din surcele de alun, arţar şi scaiete, la capătul 716 căriia pun un busuioc, şi apoi recită invocând fiecare pe „scrisul” ei: A L U N

„Tu, alun, Să mi-l aduci ca pe-un nebun!

Tu, harţar, Să mi-l aduci ca pe-un căluşar!

Tu, scaiete, Să mi-l aduci ca pe-un herete!”

Alunul are puterea de a băga în neastâmpăr nu numai pe om, dar până şi pe o păseruică care cutează a se încuiba în frunzişul lui: „Numa io-s pasere strină, Nice cin, Nice m-alin;

Că m[i]-i cuibul lângă drum

Pe-o crenguţă de alun.”

(Pompiliu, Sibii, 35)

Ce să vorbim însă de o sărmană păserică, când chiar jigania cea mai veninoasă se teme de alun? „Şerpele, fie cât de mare, dacă-l găseşte omul încolătăcit şi-l va descânta cu băţ de alun, poate să-l poarte şi după gât, şi nimica nu-i face” (Stareţul G. Theodorescu, Galaţi). De aceea ţăranii în unele locuri zic că: „ alunul este naşul şearpelui”.

Jipescu, Opincaru, p. 34:

— Ăă! ia viniţi, viniţi încoa, zise Costandin. Câtă şarpili!

— Prinde-l, băieţel; croieşte-l piste mijloc c-o nuieluşcă dă alun, că alunu e n a ş u l u i, şi moare.”

De aci unele precepte de medicină poporană: „Un om muşcat de şărpe, se oblojeşte cu frunze de alun şi-i trece.” (D. Cerbulescu, Mehedinţi, c. Rudina).

Sunt şi o mulţime de descântece speciale, în cari se zice, bunăoară: „Leac din ce să-i fie?

Din rădăcină de boz Şi mâzgă dalun verde:

Fuge şearpele, se perde.” sau: „Ia cuţit, De găsit, Parà de argint, Lemn de corn, Nuia de alun, Apă ne-ncepută

De vânt nebătută.” sau: „Cu alunul am descântat, Muşcătura s-a vindecat.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 393-4)

A L U N sau: „Vita seacă, priseacă, Cu cinci degete luată, Peste garduri aruncată, Cu boz, cu alun descântată.”

(Burada, Dobrogea, 274)

Acest băţ de alun mai servă românului la altele multe, bune şi rele. Aşa de exemplu, pentru ca să nu ia cineva „mana”, adecă laptele de la vite, pe alocuri ţăranii „îngroapă în pământ casa de la vacile fătate întâi, de-npreună cu un fir de mătase şi un băţ de alun.” (Râmnic-Sărat, c. Deduleşti).

Afară de verguţă de alun, creangă de alun, frunză de alun, prăjină de alun, băţ de alun, din trunchiul acestui copăcel se poate face o măciucă, înzestrată şi ea cu puteri miraculoase. Un român din Ardeal, furios pe ungurimea care-i goneşte pe fraţii săi, cântă: „De-or fi morţi, să mi-i răzbun

Cu-o măciucă de alun

Ce-i bună de descântat Şi morţii de răzbunat.”

(Alex.2, 317)

În viaţa cea haiducească, alunul mai are şi o altfel de însemnătate. Hoţul, silit iarna a argăţi pe la ciocoi, aşteaptă cu nerăbdare: „Pân' ce-a da frunza-n cătun Ş-a cânta cucu-n alun;

Primăvara de-a veni, Iar la codru ne-om porni.”

( Ibid., 258)

Apoi o dată în codru, ca un fel de petrecere – zice Alexandri ( Poez. pop. 2, 235)

— „flăcăii români de astăzi au încă obiceiul de a face să plesnească în palme frunze de alun.”

Însă frunza alunului, după credinţa poporană, ţine numai până la Crăciun: „Mă usuc ca frunza-n vânt:

Ca frunza curechiului

În postul Sân-Petrului, Ca frunza alunului

În postul Crăciunului…”

(Marian, Bucov. II, 182)

Până ce dară frunza de alun apucă „a se usca în vânt”, românul se inspiră de la ea într-o mulţime de cântece, bunăoară: „Frunză verde de alun

Într-o joi după Crăciun

A L U N

La cătane m-a luat, Părul mi l-a retezat Şi departe am plecat.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 318) sau: „Frunză verde trei aluni, Auzit-aţi, oameni buni?

Că deasupra satului

Potira ţinutului

De-mprejur că s-a sculat.”

(Marian, Bucov. I, 6)

Doină din Vlaşca: „Foaie verde de alun, Sărmanul voinic străin:

Iese-afară-n bătătură Şi cu foc cântă din gură.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 285)

Uneori, în loc de tristeţe cobitoare, ne întâmpină ironia: „Frunză verde trei aluni, În grădina cea cu pruni

Fac fetele rugăciuni

Sâmbăta, dumineca, Să se poată mărita!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 449)

Mai niciodată însă alunul nu inspiră veselie, ci aproape totdauna un simţimânt melancolic şi chiar ceva infernal. În balada lui Ghemiş: „Într-o zi Ghemiş punea Şepte buţi alăturea, Cu vânăta le sărea, Pe vânăta o spetea;

Iar Ghemiş ca un nebun

O lega de un alun Şi trei zile o plângea, Nici că se mai mângăia!

Apoi, mări, se-n d r ă c e a, Colea-n vale se ducea.”

În Transilvania ( Lex. Budan.) şi-n Bucovina alunul se numeşte pe alocuri şi t u f ă, adecă copăcel, „arbrisseau par excellence”.

„Floare de alun sau t u f ă spun femeile că e bună pentru cei beţivi. Cine voieşte ca beţivii să nu mai beie holercă sau rachiu, adună câte nouă floricele de alun de la nouă tufe, şi după ce le adună, le pune în aghiazmă ca să mocnească; iară după ce 719

A L U N mocnesc, dă o câtime anumită de aghiazmă de aceasta celui beţiv de băut, pe când sunt preuţii în biserică, şi se crede că beţivul, după ce bea aghiazmă de aceasta, se lasă cu totul de băut.” ( Aurora română, 1881, p. 8).

v. Aghiazmă.

— Beţie.

Caracterul magic al alunului aparţine unui ciclu legendar răspândit de secoli în Europa întreagă, luând în fiecare ţară câte o nuanţă proprie. „La verge des magiciens devait être en bois de noisetier” (Gubernatis Mithol. d. plantes II, 240; cfr. Collin de Plancy, Dict. infernal, v. baguette divinatoire). De asemenea şi credinţa în puterea alunului asupra şearpelui se regăseşte întocmai la italieni, cari cred că: „toccandosi le serpi con verghe di avellane, rimangono come intorpidite e finalmente şi muoiono” (Pitrè, Archivio delle tradizioni po-polari, t. IV, 1885, p. 137).

v. 1 Al (p. 519).

— Alună.

— Colindeaţă.

— Cuţit.

— Fluier. – Şearpe. – Şolomonar.

— Tufă.

2ALÙN, n. pr. loc. Aşa se cheamă mai multe localităţi în România, de unde şi porecla A l u n e a n u, după care apoi iarăşi numele de sat A l u n e n i în districtul Dolj (Frunzescu, ad voc.).

v. 1 Alun.

1ALUNÀRIU, s.m.; le mois de juillet. Numele macedo-român al lunei când încep a se culege a l u n e l e, macedo-româneşte allune, alloàne (Miklosich, Rum.

Untersuch. II, 60). De aci, prin împrumut, albanezul toschic alon£ri şi lon£ri (Hahn), neogrecul ¡lwn£rhj (Passow).

v. Alun. – - ariu.

2ALUNÀRIU, s.m.; coudraie, aulnaie. Pădurice de a l u n i. Formă puţin întrebuinţată.

v. Aluniş.

3ALUNÀRIU, s.m.; vendeur de noisettes. Precupeţul care vinde a l u n e.

v. 1 Alună. – - ariu.

4ALUNÀRIU, s.m.; t. de zool.: cassenoix, Nucifraga caryocatactes. Pasere numită de asemenea g a i ţ ă – d e – m u n t e.

Marian, Ornit. II, 407: „ A l u n a r i u l. Acesta trăieşte prin alunişuri şi se nutreşte cu a l u n e, pe cari le sparge cu ciocul şi apoi le mănâncă. El e de coloare pestriţă şi de mărimea unei ciori. E bun vânat. Numirea e uzitată atât în Bucovina, cât şi-n Ţara Bârsei în Transilvania. Se pare a fi paserea care se numeşte germ. Hasel-oder Rothhuhn sau poate şi aceea care se numeşte germ. Nussknacker.”

Numai identificarea din urmă e corectă. Această păseruică poartă aproape acelaşi nume în Savoia şi-n Elveţia romandă: c a s s e – a l o g n e, a l o g n i e r (Rol-720 land, Faune popul. II, 130), iar la Nizza se cheamă a v e l a n i é. În Savoia şi-n A L U N AT

Elveţia i se mai dă numele de „geai de montagne”, care corespunde sinonimului român „gaiţă-de munte”.

v. 1 Alun.

— Alună.

— Gaiţă.

5ALUNÀRIU, s.m.; t. de zool.: muscardin, myoxus avellanarius; „mic şoarece de pădure de culoare roşietică” (Prahova, com Mălăeşti; Neamţ, c. Dobreni şi Galu etc.).

Peste Olt (Dolj, com. Bodăeşti), acest şoarece se cheamă p r i c o l i c i; în munţii Neamţului n i ş i n a r, alături cu alunariu; în foarte multe localităţi: p î l ş u sau p î ş u.

„Le myoxus avellanarius est un grand mangeur de noix et de noisettes” (Rolland, Faune popul. I, 39). De aci numele francez al acestui şoarece „croque-noisette” nemţeşte „Haselmaus” etc.

v. Nişinar. – 2 Pricolici.

— Pâlşu.

1ALUNÀŞ, s. m.; petit noisetier. Deminutiv de la a l u n, cu acelaşi sens.

Într-o doină: „ Alunaş cu-a l u n e multe, Am drăguţ şi-i dus la munte;

Alunaş cu-a l u n e mici, Am drăguţ şi nu-i pe-aici.”

(Marian, Bucov. II, 175)

2ALUNÀŞ. – v. 3 Alunel.

ALUNÀT, adj.; écarquillé. Se întrebuinţează în Moldova numai despre ochi, ca sinonim cu h o l b a t sau z g î i t.

Anecdota poporană Ţiganul la peşte: „Toţi cu o c h i i alunaţi Şi la guşă toţi îmflaţi.”

( Contimporanul II, p. 654)

Povestea Baba şi ţiganul ( ibid., p. 848): „Când s-a văzut afară, gândea că a scăpat din iad. Mai nici a vorbi nu putea: îi luase Avram sporiul. Şedea cu o c h i i alunaţi, şi se tot ferea, când încoace, când încolo.”

Literalmente: „rătund ca a l u n a „.

v. Alună.

— Boboşat. – - at.

[După comunicarea lui Aureliu Candrea: Alăturea cu forma participială alunat, se aude în Moldova şi verbul a l u n e z „écarquiller les yeux, ouvrir de grands yeux”.

Contimporanul VII, 467: „Ochii îi erau rătăciţi şi a l u n a u ceva a încrucişat.” Ibid., 469: „Când se mai potoli râsul, începu a îndesa şi a da din cap, a l u n î n d ochii.”

Ibid., 470: „.tot suflă un scrum închipuit de la capătul de ţigară cel stins de trei ceasuri, pleacă urechea în spre femeie şi a l u n e a z ă ochii cumplit.”]

A L U N Ă

ALÙNĂ, s.f.; t. de botan.: noisette. Rodul copăcelului numit a l u n. O ghicitoare descrie foarte comic aspectul alunei pe creangă: „Sâcâita, vai de ea, Şeade-ntr-un vârf de nuia.”

(lspirescu, Pilde, 24)

Pe aiuri variantul: „Cucuiata, vai de ea.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 216)

În comparaţiuni poetice aluna se ia şi ca o măsură, bunăoară într-un descântec: „Gâlca cât măru, Gâlca cât para, Gâlca cât nuca, Gâlca cât aluna, Gâlca cât bobu, Gâlca cât fasolea, Gâlca cât mazerea, Gâlca cât grâunţu, Gâlca cât malaiu, Gâlca cât păsatu, Gâlca cât un fir de mac uscat

În patru despicat.”

(Marian, Descântece, p. 125)

Proverb: „Două alune sunt tabără la o nucă”. (Baronzi, Limba, p. 49).

Alunele fiind hrana de predilecţiune a veveriţelor, de aci într-o fabulă a lui Donici: „Veveriţa cinste mare

De la leu a dobândit, Ş-au luat făgăduinţă

Că, din dările ce vin, Îi va da spre cunoştinţă

Un car de alune plin.”

Caracterul infernal al a l u n u l u i s-a răsfrânt întrucâtva asupra alunei. Aşa într-o doină: „Frunză verde de alună, Sună, sună şi răsună, Sună pietricica-n vale

Răsturnându-se pe cale, Mândra mea plânge cu jale.” şi mai jos: „Frunză verde de alună, Duce-se lelea nebună.”

(Alex., Poez. pop. 2, 283)

A L U N Ă

În variantul oltenesc: „Foaie verde ş-o alună, Sună, sună şi răsună, Sună petricica-n gârlă, Puica mea plânge cu milă;

Sună petricica-n Olt, Puica mea plânge cu foc.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 325)

Într-o altă doină, care se cântă în Transilvania, o fată se hotărăşte a cununa pe iubitul ei cu o altă fată, pe care însă vrea totodată s-o fermece prin alune: „Cununa-l-aş cununa, Da la fină ce-i voi da?

Da o mână de alune, Să se ducă fina-n lume, Să rămână finul june, Cu mine să se-mpreune!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 99)

Prin accepţiunea sa diabolică, aluna fiind în antagonism cu Sfântul Ilie, tradiţionalul vrăjmaş al dracului, românii din Ţara Făgăraşului, poate şi de pe aiuri, cred că: „dacă durduie în ziua de Sânt-Ilie, în acel an se ghiermănoşează alunele” (com. Copăcel şi Ohaba).

În cântecele poporane figurează foarte des „frunză verde de alună”, în loc de „frunză verde de a l u n „, deşi frunza, neapărat, aparţine copaciului, iar nu rodului.

Cele mai multe din aceste cântece, ca şi acele cu „frunză verde de a l u n „, sunt cu pornire voinicească. Aşa în balada Codreanul: „Frunză verde de alună, Codrenaş cu voie bună

Se urca în deal la stână, Se urca şi chiuia, Toţi ciobanii că fugea.” sau: „Frunză verde de alună, Mulţi feciori frumoşi s-adună Şi-ntr-o ceată se-mpreună!

Toţi îmi pleacă la bătaie

Între sunet de cimpoaie.”

(Pompiliu, Sibii., 77)

Uneori se începe altfel: ,Foaie verde ş-o alună, Italia-i ţară bună,

A L U N Ă

Fără mie-mi pare rea, C-am şezut doi ani în ea

Departe de mândra mea.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 32)

Dar rolul principal al alunei, prin care ea se distinge de a l u n, este erotic: „Pe sub poale de pădure

Merg copilele la mure;

Nevestele la alune Şi râd ca nişte nebune:

Eu m-am dus să tai nuiele Şi pin huci am dat de ele.”

( Alex. 2, 365) sau: „Frunză verde de alună, Mă dusei noaptea pe lună

Să găsesc o floricică

Care mult inima-mi strică.”

( Ibid., 232) sau: „Frunză verde de alună, Decât c-un tată ş-o mumă

Mai bine c-o mândră bună.”

(Jarnik-Bârsanu, 13)

După cum se vorbeşte în munţii Neamţului: „Frunzâ verdi trii aluni, Câti focuri ard pi lumi, Nişi unu nu ardi ghini

Cum ardi inima-n mini.” sau: „Frunzâ verdi trii aluni, Şinši nši-i drag pi lumi?

Calu bun şi armi buni Şi potica din paduri

Pardositâ cu aluni, Cu aluni mărunţeli

Sâ calşi murgu pi ieli, C-aşa plaşi mândrii meli.”

(I. Mironescu, c. Dobrenii)

O variantă muntenească vezi la G. D. Teodorescu, Poez. pop., 325.

În următoarea doină de peste Carpaţi, f r a g a simbolizează începutul iubirii, l e m n – u s c a t sfârşitul ei, iar la mijloc este aluna: „Ca să vază Şi să crează, A L U N Ă

Foiţă verde de f r a g ă, Că i-am fost iubită dragă;

Foiţă verde dealună, Că i-am fost mândruţă bună;

Foaie verde l e m n – u s c a t, Şi acuma m-o lăsat

Pentru sluta cea din sat!”

(Jarnik-Bârsanu, 253)

Elementul erotic al alunei ne întimpină şi la alte popoare. Francezul zice că: „lorsque l'année est fertile en noisettes, il y a beaucoup de naissances illégitimes” (De Nore, ap. Mannhardt, Wolf’s Z. f.d. Mythol. III, 100). La germani, a merge la alune şi a face curte este totuna: „in die Haseln gehen”. La vechii romani însă, dragostea era într-o legătură mai strânsă cu nuca: „.tibi ducitur uxor, Sparge, marite, nuces.”

În fine, aluna are în popor şi un caracter medical, însoţit însă de un element mitologic: „În ziua de Schimbarea-la-faţă se duc femeile în pădure, se dezbracă în pieile goale şi caută alune, pe cari le culeg făcând trei închinăciuni la D-zeu; aceste alune sunt bune pentru friguri.” (R. Michaileanu, Mehedinţi, c. Vânju-Mare).

E peste putinţă a deriva pe alună din latinul a v e l l a n a; de unde s-ar fi născut la noi cel mult „aulână” sau „olână”. În provenţala nu se găseşte forma aulona (Cihac, I, 10), ci aulana (Raynouard, II, 156). Şi totuşi cuvântul este romanic, căci se află şi în dialecte franceze, cari nu puteau să-l ia de la noi, dară nici noi de la dânsele. Într-un document din 1358 în dialectul lionez: „figues, reysins, ris, cumin, a l o n n.” ( Romania, 1884, t. XIII, p. 578). În franceza de la Fribourg în Elveţia, până astăzi se zice a l o g n e, ceea ce presupune o formă latină rustică adjectivală a l o n e a, întocmai ca chataigne = castanea sau carogne = caronea, derivată dintr-un substantiv a l o n a, de unde al nostru alună. Latinul vulgar a l o n a, sau mai bine a l l o n a, cu ll, fără care nu s-ar explica l în românul alună, şi cu o scurt, să fi fost oare paralel sau nu clasicului a v e l l a n a, aceasta-i o cestiune secundară; ceea ce ne preocupă aci este numai că un asemenea prototip a trebuit să existe, deoarăce fără el nu se explică românul alună faţă cu francezul a l o g n e. După femininul alună românii au format apoi pe masculinul a l u n; întocmai ca spanioleşte „avel-lano” după „avellana”, căci lătineşte nu era „avellanus”, ci „corylus” sau „co-rulus”.

În Bucovina, „un struţişor de mai multe alune se numeşte c ă l u ş sau c ă l u ş e l „ ( Aurora română, 1882, p. 9).

Pentru poşghiţa sau învălitoarea alunei ieromonahul Macarie în Lexiconul slavo-român, din 1773 (ms., în Bibl. Centrală din Buc.), numără următorii sino- 725

A L U N Ă nimi: „ f a ş a alunei, p l i u p a sau g ă o a c e a alunei, ţ ă s t u l or c o a j a alunei”, dintre cari cel mai interesant este f a ş ă.

v. Alun.

— Căluş.

— Faşă.

ALUNĂ-DE-PĂMÂNT, s.f.; t. de botan.: terre-noix, Bunium bulbocastanum.

v. 3 Alunele.

ALUNEÀ, s. f.; lentilles, envie. Mici semne pe corp şi mai ales pe obraz. Se întrebuinţează mai mult la plural: alunele.

Din alunea, cu afereza lui a şi prin asimilaţiune consonantică regresivă, s-a născut forma transilvană n u n e a, n u n e l e ( Lex. Bud., 452), după cum tot pe acolo se zice „ningă” în loc de „lângă”.

v. 2 Alunel. – 2 Aluniţă.

— Nunea.

ALÙNEC

ALUNECÀRE A v. Lunec.

ALUNECÀT