Hasdeu, Bogdan Petriceicu

H ă l m ă j a n i i, ughi 266 1/2, A L O V

Ungurénii ot heleşteul lu Costantin-vodă i ot Cornăţéni, ughi 400.”

A l m ă j e n i i plăteau, prin urmare, aproape tot atât ca satul Albeştii, în care se afla o breaslă a petrarilor (v. Albeşti), şi pe jumătate cât dedeau „ungurenii”, adecă o imigraţiune din Ardeal.

De la 1696 nu-i mai găsim pe a l m ă j e n i ca breaslă, căci unii vor fi întrat în numărul birnicilor ordinari din Mehedinţi, iar alţii – poate – se vor fi întors în Almaş.

În grai, prin metateza licuidei, românii rosteau uneori Amlaş în loc de Almaş.

Cronica anonimă (Laurian-Bălcescu, Magaz. V, 101): „(Cantacuzinii cereau de la împăratul Leopold) să le dea o parte de loc a Ardealului, unde sunt cetăţile acestea: Logoşul, Cavaran-Sebeş, Mehedia, Lipova cu ţ i n u t u l Amlaşului, ca să fie moşie cu privileghii de la împăratul date neamului cantacuzinesc.” v. Alma.

— Amlaş.

ALMĂJEAN A v. Alma.

— Almaş.

ALMĂŞEAN

ALMÌNTRE. – v. Altmintre.

ALÒCURI s. ALÒCURE, adv.; par-ci par-là, par endroits. Generalmente construit cu p e şi întărit prin emfaticul – a (v. 5A): p e alocuria = pe unele locuri, nu pretutindeni, nu în multe locuri.

Cantemir, Chron. II, 261: „însă pre furiş, p r e alocurea suppuindu-să, apoi totdeodată arătându-să.”

Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiu, Monum. II, 167): „spunea unii că s-au şi găsit bani pe alocuri.”

Zilot, Cron., p. 29: „că nu numai nu făcea vro împedicare pazvangiilor, ci încă pe alocuria unii din ei se şi întovărăşia cu dânşii la prăzi şi la jafuri.” A. Odobescu, Pseudokyn., p. 14: „uneori cerul se încingea pe alocurea, în de-părtare, de o vâlvoare roşiatică.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 215: „Palocurea viile să mlădiau încărcate cu ciorchini, pe aracii plecaţi puţin de greutatea rodului.”

Alocuri se compune din prepoziţionalul a (= lat. ad) şi din pluralul l o c u r i, vechi l o c u r e. Într-un text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 673): „se face acestŠ săborŠ întru cinstitulŠ al ei hram în Vlaherna şi se prăznušaşte şi prespre t o a t e alocure unde sântŠ sfintele beséreci.” v. 12A (p. 65).

— Loc.

1ALÒI. – v. Odogaci.

2ALÒI. – v. Sabur.

ALÒV. – v. Halău.

A L O V I Ţ Ă

ÀLOVIŢĂ s.f.; bête errante. Cuvânt adus de Pisone ( Dicţ., 1865, p. 50) alături cu sinonimul b i t a n g, traducându-se prin: „pecus errans, das herumirrende Vieh”.

Este slavicul a l o v a, a l o v i t z a, š a l o v i t z a „sterilis de pecore et pomo” (Miklosich, Lex., 4, 1145) şi prin urmare însemnează literalmente „vită stearpă”, de unde „vită fără spor”, şi de aci apoi „vită rătăcită”.

v. Bitang.

— Ialomiţa.

ALSĂU (plur. alsăuri), s.n.; nature particulière, propriété. Cuvânt format din articlul posesiv a l şi din pronumele s ă u, prin care vechii scriitori români au căutat a traduce pe paleoslavicul s v o š s t v o de la s v o š „suus” şi pe grecul „diÒthj din ‡dioj.

Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 127 a: „cum are părintele alsăulŠ său a naşte pre fišulŠ şi a scoate duhulŠ svântŠ, şi cumŠ are fišulŠ alsăul său a să naşte din părintele, aşša şi duhulŠ svântŠ are alsăul său a purcšade din părintele şi a să odihni pre fišul; aşša li-š osăbicšunša numaš cu câtŠ să osăbăscŠ alsăurile.”

Acelaşi, Sinaxar, 1683, dec. 3: „bineluš acésta-š alsăulŠ cel hireşŠ să-ş dša şi la alţâš din binele său.”

Din substantivul alsău s-a format apoi verbul a l s ă u e s c „approprier”, care reprezintă semasiologic pe paleoslavicul s v o i t i sau u s v o i t i = gr. „diÒw.

Aceste formaţiuni cărturăreşti n-au devenit tocmai poporane. Curat româneşte: î n s u ş i r e şi î n s u ş e s c.

Lexicon Budan, 39 „ a s ă u e s c sau a l s ă u e s c = însuşesc, adproprio, proprium reddo; a s ă u i n ţ ă, a l s ă u i n ţ ă = însuşire, proprietas”.

v. Aleluiesc.

— Însuşesc.

ALSĂÙESC A v. Alsău.

ALSĂUÌNŢĂ

1ALT, -Ă, şi ALÀLT, -Ă, adj. et pron.; autre, autrui. Este alt ceea ce nu e a c e l a ş i. Se declină ca pronumii „un”, „acest”, „acel” etc. şi tot aşa primeşte în flexiune pe emfaticul – a (v. 5A): altui sau altuia, altei sau alteia, altor sau altora, alaltui, alaltuia, alaltei, alalteia, alaltor, alaltora; dar forma alt se postarticulează la nominativ ca adjectivii şi nu are pe emfaticul – a: altul, alta, alţii, altele.

Latina avea pe a l i u s şi a l t e r, cel întâi mai puţin determinat: „ein anderer”, cellalt mai determinat: „der andere”. Românii au păstrat ca materie numai pe alt = a l t e r, dar, moştenind totodată ca funcţiune pe acea diferenţiare între „alius” şi „alter”, ei au plăsmuit pe lângă alt o nouă formă, alalt, rezervând lui alt sensul de „alius”, iar lui alalt pe acela de „alter”. În a l t e r finalul -ter este un sufix comparatival, ca şi când am zice „plus autre”; în alalt iniţialul aleste un articlu posesiv, compus din a d – i l l u m (v. 3 Al); în ambele cazuri noţiunea simplului alt e întări-tă. Negreşit, uneori alt se confundă cu alalt, ca şi lătineşte a l i u s cu a l t e r, însă despărţirea lor în principiu e nu mai puţin sigură. În graiul vechi, aceleaşi texturi ne înfăţişează ambele forme, fiecare cu nuanţa sa proprie. Bunăoară în Codicele 694 Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.), alăturat cu Noul Testament, din 1648: A LT l550:

Jacob. V, 12: „nece cu altul oarecarele „.nece cu altŠ gšurămăntŠ.” gšurămăntu.”

= „neque a l i u d quodcumque juramentum.”; dar cu câteva rânduri mai jos: Jacob. V, 16: „ispovediţi-vă urul alăltui „.ispovediţi-vă păcatele voastre unulŠ greşalele.” cătrâ alaltu.”

= „confitemini ergo a l t e r u t r u m peccata.”

Într-un alt pasagiu:

Act. Ap. XXVIII, 9: „şi alalţi ciânre „.şi alţii carii avea nepotinţe în ostroavea lăângedzi întru ostrovu, urdira şi se vulŠ acela, veniša şi să vindeca.” veândeca.” vedem numai pe articulatul alţii corespunzând nearticulatului alalţi.

De asemenea nearticulatul alaltă = articulatul alta, la Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 75 a: „Suindu-te Hristoase de pre muntele Eleonuluš, puterile prăvindŠ alaltâ cătră alta striga: cine šaste acesta.”

În doina: „Urâtul din ce-i făcut?

Din omul care-i tăcut:

Pune-o buză peste alta, Şi iată urâtu-i gata!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 80) în loc de articulatul alta s-ar fi pus în vechiul grai nearticulatul alaltă: „Pune-o buză pestealaltă.”

Într-unul şi acelaşi pasagiu din Noul Testament, Act. Ap. XXVII, 44: „šară alalţi, unii pre scănduri, alţii pre frănturi deîn corabie.”, alalţi însemnează totalitatea precisă a celor rămaşi, iar alţii numai o parte nedefinită din acea totalitate.

În textul omiletic din sec. XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 379): „unul alăltui greulŠ să purtămŠ, căce că unulu e mai slab, altulu e mai tare.”, alalt este ceva determinat, fiecare din cei doi fiind alalt faţă cu soţul său, pe când altul nu e determinat, deşi se articulează, fiindcă nu se ştie care anume este din cei doi.

Alt, ca şi alalt, presupune totdauna o comparaţiune, dar cu acea esenţială deosebire că alalt specifică, iar alt generalizează. În proverbul: „El poartă ponosul Şaltul roade osul.”

(Pann, I, 82) altul este toată lumea, pe când alalt s-ar putea zice numai atunci când ar fi vorba de o fiinţă hotărâtă. În balada Mănăstirea Argeş:

A LT

„Mănăstire naltă

Cum n-a mai fost altă.” dacă s-ar pune: „cum n-a mai fost alaltă”, s-ar înţelege că n-a fost niciodată aşa de naltă mănăstirea cutare sau cutare.

În expresiunea: „de altă parte”, de exemplu la Anton Pann ( Prov. I, 42): „Socotind acestea, se călătorea Şi-şi vestejea faţa de inimă rea;

Daltă parte iarăşi vedea pe tatar

Stând şi el pe gânduri şi oftând amar.” se vorbeşte de una oarecare din cele multe părţi; când se arată însă direcţiunea, atunci trebui zis: „de alaltă parte” după limba vechilor texturi, „de c e a – laltă parte” după graiul de astăzi.

Alt şi alalt sunt dară două cuvinte cari urmează a fi cercetate fiecare în deosebi.

Vom începe prin alalt, devenit arhaic şi care merită a fi re-ntrodus în limba literară în locul trăgănatului c e l – alalt.

I. Alalt „autre, l'autre”.

Macedo-româneşte alantu, alantă, bunăoară: „trei zile me duc tu lumea alantă” (Petrescu, Mostre I, p. 10). Pentru compusul alaltăi e r i macedo-românii au: au-alta – z î. Istriano-românii au perdut pe alalt, dacă nu cumva o rămăşiţă din el va fi pluralul ailţi citat de Ion Maiorescu ( Itinerar, p. 84).

Alalt este totdauna numai pronume şi nu se postarticulează niciodată ca alt.

În flexiune, pe lângă alaltui etc., ca şi pentru simplul alt, limba veche admite şi chiar preferă o formă foneticeşte scăzută: alăltui, alăltor, sau cu emfaticul – a: alăltuia, alăltora.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.):

Act. Ap. XXVI, 31: „déci eşiră de băsă- „.et quum secessissent, loquebantur ad duiră urulŠ cătră alaltu grăindu.” i n v i c e m dicentes.”

Petr. I, 1, 22:,urul alaltŠ šubiţi adesu.” „.i n v i c e m diligite attentius.”

Petr. V, 5: „toţi urul alăltui supuin- „.omnes autem i n v i c e m humilitadu-se.” tem insinuate.”

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Museum):

Marc. IX, 33: „unul cătră alaltu se în- „.inter se disputaverant.” treba.”

Coresi, Omiliar, 1580, quat. XXIV, p. 10: „să nu avămŠ noi ascunsŠ aasta ce trebušaşte alăltora sau ce e a căuta unulŠ alăltui folosulŠ.” Acelaşi, quat. II, p. 11: „noi toţi vămŠ cunoaşte păcatele unulŠ alăltui.” Acelaşi, quat. I, p. 9: „ale noastre păcate, ce ne-sŠ puse înnaintea ochilor noştri, mai vrătoase şi mai amârâte să le cugetâmŠ decătŠ ale alăltor.”

Acelaşi, quat. IX, p. 16: „arâtâ-se Mariei la mormântŠ şi alăltor mueri.” A LT

Popa Grigorie din Măhaciu, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 51): „du-te de te šartă cu însul şi să lăsaţi gréşalele urul alaltu.”

Acelaşi ( ib., 53): „astă carte să o cetească, săva preutŠ, săva diacŠ, între oamenri, şi să învéţe şi să o tremeaţă de la unrii alalţi.”

Cuvântul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic.

din Braşov, p. 530): „ce râu facŠ glasurile tămpânelorŠ şi ale fluerelorŠ şi ale alâltorŠ vase de glasuri.”

Ion din Sim-Petru, Alexandria, din 1620 (ms., Acad. Rom., p. 12): „Alexandru se sărută cu EvantŠ înpăratŠ, şi plănse, şi se ertară unu de cătră alaltŠ.” Moxa, 1620, p. 348: „ei se măntuirâ, šarâ alalţi toţi se necarâ.” Ibid., p. 382: „eşirâ unii lalalţi cu oşti, ce nu se lovirâ, ca să spârearâ.” Ib., p. 397: „MonomahŠ la războšu nu ştiša răndulŠ, šarâ la alalte la toate era bunŠ şi înţeleptŠ.”

Pravila Moldov., 1646, f. 69: „căndŠ vor fi totŠ unii ca alalţŠ amăndoâ părţile şi la tot meşterşugul să vor tocmi într-o fire şi într-unŠ cumpăt.`'

Ibid., f. 58: „cândŠ să vor fi prea šubindŠ unul pre alaltŠ.” Constantin Brâncovanu, 1695 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 99): „înţelepunea lăudăndu-o minunatul şi prea înţeleptul Solomon, o propovedušaşte a fi decăt toate alalte zidiri ale lui D-zeŠ şi cereşti şi pămănteşti mai înaltă şi mai vrédnică.”; şi cu câteva rânduri mai jos: „iarăş o mărturiséşte a fi mai scumpă decât aurul şi mai de mult de preţ decăt toate dišamanturile şi alalte avuţii ale lumii.” Corbea, 1700, psalm. IX (ms. în Acad. Rom.): „Iară ei păcătoşii

Să-ntoarcă ticăloşii

La iad cu toatealalte, Limbi, ce zac în păcate.”

Printr-o duplă articulare, se naşte forma celalalt = lat. ecc-illum-ad-illum-alterum, în care c e l se supune moţiunii şi flexiunii, iar a l rămâne invariabil: c e a – alaltă, c e i – alalţi, c e l o r – alalţi etc.

Text omiletic din sec XVII ( Cod. ms. misc. al bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 686): „aasta šaste vrémea de pocaanie, šară c é i a alaltâ de judeţŠ; aasta šaste vrémea de nevoinţâ, šară c é š a alaltâ de cununi.”

În graiul de astăzi alalt se mai aude numai doară în asociaţiunea c e l – alalt şi în adverbul o l a l t ă = oalaltă: „Ca pe lumea ceialaltă

Să fim dragă laolaltă.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 57)

Într-un mod sporadic:

Zilot, Cron., 104: „Deci dintre toate

Acelelalte

A LT

Neamuri scăzute

În vremi perdute.”

Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiu., Monum. II, 207): „Franţozii şi-au pus îm-părat înşişi de sine pe Bonaparte, fără ştirea şi iscălitura acestoralalţi împăraţi.” A. Pann, Prov., I, 12: „Puţin daca trece, şi acestlalt iese.” În grai se rosteşte adesea: ălălalt, ăllant, celalant.

Costachi Stamati, Muza I, p. 342: „iar celalant mânios.”

Jipescu, Opincaru, p. 21: „când glăsuleţu mieu ar putea pătrunde dă la un cap până la ăllant al ţări[i].”

Ibid., p. 11: „nu miroase bine, miroase a unt după tărâmu ălălalt.” Forma alalt deşteaptă următoarele observaţiuni:

1. Relaţiunea funcţională între alalt şi latinul a l t e r apare mai cu seamă limpede în compusele alaltăieri „avant-hier” şi alaltăseară „avant-hier au soir”.

Latineşte „ a l t e r o vicesimo die = 22”, „ a l t e r o et sexagesimo anno = 62”, „trigesimo et a l t e r o = 32”, întocmai precum alaltăieri însemnează „ a l d o i – l e a ieri”, alaltăseară – a d o u a aseară”, pe când un simplu „ altă seară” sau „ altă ieri”, „ a l i u s dies”, „ a l i u s annus” arată numai că nu este vorba de timpul cutare.

Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 449): „plăngeţi dupâ mine, fraţilor şi soţii miei şi gintul şi cunoscuţii miei, că pănâ aserâ alaltaseară cu voi grâiša şi, de năprasnă-mi vine şi-mi sosi asul de mortša.”

Cantemir, Chron. II, 189: „minciună născând, ca pre bureţi de eri de alaltaeri îi faceţi.”

Alaltăieri nu este „ad alteram heri” (Cihac), ci „ad-illam alteram heri”, precum şi alaltăseară = „ad-illa altera sera”, amândouă fără paraleluri romanice, deoarăce numai românii au articlul posesiv a l. Istriano-românul altăeri (Miklosich, Untersuch. I, 19) se datoreşte italianului a l t r i e r i.

2. Modul întrebuinţării lui alalt foarte des în vechile texturi: „iubiţi unul alalt =

= pe altul”, „să trimită de la unii alalţi = la alţi” etc., confirmă derivaţiunea articlului posesiv a l din lat. a d – i l l u m, ceea ce este şi mai învederat în compusul o l a l t ă „ensemble” = una-a d – i l l a m – a l t e r a m.

3. Construcţiunea celalalt, cu doi articoli, fiecare de altă origine, corespunde pe deplin în principiu albanezului t š a t ă r ă = t ă – i – a t ă r ă compus din a t ă r ă „autre” cu doi articoli diferiţi, t ă şi i.

II. Alt „autre, un autre”.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.):

Jacob II, 25: „pre altă cale i scoase.” „.a l i a via ejiciens.”

Paralel cu ital. a l t r o, provenţ. a l t r e, reto-rom. a u t e r, span. o t r o, portug. o u t r o, franc. a u t r e, sard. a t e r u, în dialectul gallurez a l t u, după cum e şi la români în ambele dialecte de căpetenie, iar în cel istriano-român at şi oat.

Forma organică disilabică altu nu e rară în vechile texturi:

A LT

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), ps. XLVII, 14: „că se spune în gintu altu.”

Miron-vodă Barnovski la 1627 (A. I. R. I, 1, p. 14) ceartă pe părcălabii de la Neamţu că: „de se va svădi vreun om cu altu om, voi şi mérgeţi de-i prădaţi şi le faceţi răutate multă.”

Articulatul trisilabic altulu:

Radu din Măniceşti, 1574, Luc. XXII, 58: „.după acéša prespre neşchitŠ altulu -lŠ

„.et post pusillum, a l i u s videns văzu elŠ.” eum.”

În cazul oblic, aproape totdauna alt îşi însoţeşte pe emfaticul – a: Dosofteiu, 1673, f. 5 b: „Şi când te mâniš, nu face

Rău altuša ce nu-ţ place.” sau ibid., f. 10 a: „Cine va săpa groapa altuša să-l surpe, Sângur-ş va cădša-n râpâ şi všaţa ş-a rumpe.”

La plural, ib., f. 40 b: „Cu năravurš ršale în mânule sale, Ce-au făcut altora, să le fa cu cale.”

Locuţiune proverbială: „Este la largul lui şi la strâmtul altuia.” (Pann, Prov. III, 53).

La genitivo-dativ femeiesc singular, în grai în loc de altei sau alteia se aude uneori alţii sau alţiia:

Pravila Moldov., 1646, f. 153: „unŠ €udeţŠ ce va isprăvi şi va svrăşi légša altui

€udeţŠ alţii eparhii, nu să va certa.”

Mitropolitul Varlam, 1646 ( A. I. R. III, 226): „să ţie frăţéşte Zlata şi cu soru-sa, şi ş-aŠ făcut zapis una alţiša ca să nu să maš părască.”

La genitivo-dativ bărbătesc singular, moldovenii rostesc altue în loc de altuia.

Nicolae Costin, Letop. II, p. 84: „să facă şi unue şi altue supăr.” Donici, Cheltuitoriul şi rândunica: „De ce tot omul, când greşăşte, Asupra altuie se dezvinovăţeşte?”

Tot acolo se aude pluralul bărbătesc alţâi pentru alţii:

Dosofteiu, 1673, f. 3 a: „¢ar acmu voš, împăraţâš, Sama vă luaţ şi alţâi.” sau ibid., f. 13 a: „Sfatul şi voroava ce fac necuraţâš, Tind sâlţe şi laţurš să strice pre alţâš.”

A LT

Cu poeticul d ca în „dalb = alb”:

Doină din Ardeal: „Frunză verde şi iar verde, Mândra mea cu daltul şede.”

(Jarnik-Bârsanu, 158) sau „Place-mi mie d-a juca

Cu drăguţa daltuia.”

( Ibid., 360)

Reprezintând prin funcţiune pe latinul „ alius”, alt se repetă şi el când e vorba de un şir de lucruri, ca: „ a l i i statim dissupari, a l i i diu permanere, a l i i semper” (Cic.); bunăoară:

Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 469-70): „Unora le va fi faţa ca ţărăna pămăntului, alţii ca tina spurcată diân uliţă, alţii ca gunošul, alţii le va fi trupul putredu ca un căine mortu căndu-i saru viermii dintru elu, altora le va cură diântre ochi smrad cu puroi şi vor fi îngănfaţi, alţii voru fi negri ca însuş diavolul, alţii vor fi ca peile aspideei.”

Balada Vulcan: „Unii zicea să-l omoare

Cu laţ de spânzurătoare, Alţii să-l cufunde-n apă, Alţii să-l înfigă-n ţeapă, Alţii să-l taie pe loc, Alţii să-l arunce-n foc.”

Coresi, Omiliar, 1580, quat. II, p. 1: „uân duhŠ šaste duhŠ de curvie, e altulu e de saţiulŠ, altulu e de šubirea argintului, šarâ altulŠ măriša, e alte şi de alt e păcate.” Pravila Moldov., 1646, f. 34: „Prepusul furtuşagului să aratâ pre numele omului cel rău, ce să dzice: altŠ om šaste vestitŠ de om bunŠ, şi altulu-i vestit de omŠ rău.” Cantemir, Chron. I, 205: „ c î t e ş i c î t e féluri de schimosituri şi din zi în zi altele şi altele.”

Reduplicându-se numai „şi”:

Varlam, 1643, II, f. 346 a: „acéstša ş i şalte isprăvi de treabâ mentša le svătušaşte.”

Cu reduplicarea lui alt şi a lui ş i:

Pravila de la Govora, 1640, f. 49 a: „pisicâ sau aricšu saŠ pâlşŠ sau nevăstuicâ sau véveriţâ şi şaltelealtele căte săntŠ necurate.” v. Şi.

În construcţiune cu c e v a, alt sau altă funcţionează ca adjectiv, dar se confundă deja cu adverbialul a l t, despre care vezi la articlul următor.

Biblia Şerban-vodă, din 1688, Act. Ap. XXIX, 32: „.altŠ c e v a striga.” „.a l i u d clamabant.”

A LT

Constantin Brâncovan, 1675 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 120): „ca să fie metoh la sfănta mănăstire a domniei-méle de la Hurezi şi ca să dau domniša-mea alt c e v a în locul ei la Sfăntul Mormănt.”

I. Creangă, HarapAlb ( Conv. lit., 1877, p. 178): „parcă îmi vine să zbor, nu altă c e v a.”

Acelaşi, Punguţa cu doi bani ( ibid., 1876, p. 404): „Atunci toate paserile din ograda boierească s-au luat după cucoş, de ţi se părea că-i o nuntă şi nu altă c e v a.” Ca exclamaţiune, „ alt c e v a!” sau „şi alt c e v a!” însemnează: „certainement!” „Când întrebi pe ţăran: Ai isprăvit cutare lucru? el în loc de d a zice: O-ho!

şalt c e v a „ (Buzău, c. Glod-Siliştea).

v. 2 Alt.

— Ceva.

Circulaţiunea cea mai deasă a lui alt este în corelaţiune cu u n.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Act. Ap. XXVIII 24: „şi u r i i credea „.q u i d a m credebant his quae dicegrăiteloru de Pavel, šară alţii nu credea.” bantur, q u i d a m vero non credebant.”

Radu din Măniceşti, 1574, Matth. XXIV, 40: „.doi vor fi în satŠ, u n u l u se va lua

,.duo erunt în agro: u n u s assumetur, e altulu se va lăsa; e doi răşnind în răşniţă, et u n u s relinquetur; duoe molentes în u n u l u se va lăsa e altulu se va lua.” mola: u n a assumetur, et u n a relinquetur.”

Moxa, 1620, p. 346: „ceršul cu stéle şi cu lucšaferi, cu soarele şi cu luna, de se întrecŠ u n a cu altâ întru lauda cui le-au faptŠ.”

Pravila de la Govora, 1640, f. 21 b: „căndŠ va spune u n e l e şi altele, šarâ să-lŠ întrébe.”

Act muntenesc din 1682 (A. I. R. I, 61): „să avem pace u n u l de către altul.” Des în proverbi şi locuţiuni proverbiale: „Doi inşi una nu zicea:

U n u l hăis' şi altul cea!”

(Pann, II, 76) „ U n u l face şaltul trage.”,

( Ibid., II, 30) „ U n u l trage să moară Şaltul joacă, se-nsoară.”

( Ibid., II, 148) „ U n u l şaltul tot un drac”

( Ibid., I, 88)

Gr. Alexandrescu, Dervişul: „ D i n t r – u n a – n t r – alta vorba aduse, Şi în stil neted patima-şi spuse.”

A LT

Basmul Luceafărul (Ispirescu, Leg., 382): „Ei, n i c i u n a, n i c i alta, voiau să vâneze tot lighioi sălbatice.”

Cu un sens de tot diferit este arhaicul „ n i u n u l, n i altul”, unde n i – n i (= lat. en = gr. şn…) însemnează i a t ă – i a t ă sau a c u m – a c u m: Ion Neculce, Letop. II, p. 225: „tot trimetea n i p r e u n u l, n i p r e altul înaintea lui să vie mai curând.”

Acelaşi, p. 259: „tot trimitea la sute de pungi de bani, de lua n i c u o p r i – c i n ă, n i c u alta.”

Acelaşi, p. 301: „tot îmbla cărţile şi soliile, n i l a u n u l, n i l a altul, de-i tot îndemna.”

Din cauza desei corelaţiuni între u n şi alt, vine apoi aglutinarea ambelor cuvinte: u n u l – altul, u n i i – alţii, u n a – alta etc.

Pravila Moldov., 1646, f. 90: „căndŠ nu va vrea mušarša să înble după bărbat, ce va înbla cu şuvéle, u n î – altâ va găsi să se poatâ măntui, dzicăndŠ că nu šaste obicéiulŠ să înble muerile dupâ bărbaţŠ, nu i să vorŠ prinde acéstša.”

Zilot, Cron., p. 33: „Însă până a trece, zăbovindu-se oareşice şi apucându-i ziua, i-au văzut u n i i – alţii şi au venit ştire în Craiova.”

Anton Pann, Prov. I, 11: „Vorbind u n a – alta cu toţi împreună, Ca şi u n i i – alţii cândva când s-adună.”

Acelaşi, I, 141: „Apucă-te, zic, de muncă şi nu umbla haimănind Şi uşele u n e i – altei înverigând şi păzind.”

Acelaşi, III, 87: „Nu ai să-mi faci nici o treabă, ci, de urât, să nu şezi.

Să-ngrijeşti de u n a – alta, de argaţi şi slugi să vezi.”

Gr. Alexandrescu, Elefantul: „O! asta nu se poate –

Zic u n i i – alţi-n lume.

— Domnii mei, se pot toate.” „(Descântătoarelor) e datina a li se da câte u n ă – alta din casă, numai să se zică că n-au descântat degiaba” (S. F. Marian, Descântece, p. 71).

De aci apoi locuţiunea: p î n ă u n a – alta = „en attendant”.

Basmul Ileana Simziana (Ispirescu, Leg., 15): „Şi p î n ă u n a – alta, ea îşi aduse aminte de vitejiile tatălui său.”

Basmul Cei trei fraţi ( ibid., 280): „ p î n ă u n a – alta, ia şi tu halăul ăla şi vezi de-i putea să prinzi vro fâţă de peşte.”

Alt basm ( ibid., 290): „Pî n ă u n a – alta, Cotoşmanul se dete lângă stăpî-

702 nul său.”

A LT

I. Creangă, HarapAlb ( Conv. lit., 1877, p. 182): „ia să lăsăm toate la o parte, şi p î n ă l a u n a – alta, hai să vedem ce-i de făcut.”

Acelaşi, p. 192: „ p î n ă u n a – altă, ia să mă duc să văd.” A. Pann, Prov. III, 83: „P î n ă u n a – alta, fuse şi prânzu-ndată gătit.” „Glume din popor” ( Foişoara din Sibii, 1886, p. 11): „ P î n ă u n a – altă, ţ-a plăti Cel-de-sus!”

În sfârşit, printr-o fuziune deplină între ambele vorbe, s-a născut cuvântul u n e a l t ă „instrument”, care întru nemic n-are a face cu latinul „utensilia” (Cihac), ci este u n e – a l t e „tot feluri de lucruri”, dentâi întrebuinţat numai la plural, de exemplu într-un act din 28 octobre 1593 din Arhivul lui Petru Şchiopul (ms., în Acad. Rom.), unde se vorbeşte despre deşterarea principelui: „cum acestŠ om cu toate u n e a l t e l e lui să meargâ în crâirša noastrâ, fărâ grije, cu voša înpâratului.” Aci „toate u n e a l t e l e „ însemnează învederat „tot ce are” sau „tot ce trebuie”.