Hasdeu, Bogdan Petriceicu

A L E X A N D R I A

Gr. Alexandrescu, Satira duhului meu: „Nu mai eşti tu acela care-n copilărie Ştiai pe dinafară vestitAlexandrie.”

Costachi Stamati, Muza I, 472, punând pe o cucoană din secolul trecut să vorbească cu un dascăl despre educaţiunea fiului ei: „să faci aşa marafet, ca el făr de multă osteneală să ştie pe de rost câteva întâmplări din Alexandria lui Machedon, precum de căpcâni şi de furnicile cele mari cât omul.”

În secolul XVII Alexandria era deja atât de lăţită între români, încât cronicarii noştri se cred datori s-o înfrunte.

Miron Costin, Letop. I, 256: „Scrie Plutarh, vestit istoric, la viaţa lui A l e – x a n d r u Machedon, carele au scris Alexăndriia cea adevărată, nu basne c u m s c r i e o A l e x ă n d r i e din grecie ori dintr-alte limbi scoasă pre limba ro-mănească, plină de basne şi scornituri.”

Nicolae Costin, Letop. I, 59: „nu acea Alexandrie m i n c i u n o a s ă ce-i pre limba românească, plină de basne.”

Alexandria la români se clasifică în:

I. Scrisă slavoneşte, după care s-a tradus apoi în limba română. În Biblioteca Imperială de la Petersburg se află un preţios manuscript de această natură, executat la 1562 în Moldova din ordinul mitropolitului Grigorie, care l-a dăruit mănăstirii Neamţul: „na” s” i sŠvrŠŸi sš• kniga rekomaa Alexandria povel‚niemŠ i daanemŠ pr‚osveŸennago mitropolita kyr Grigoria Suavskago.” (Jagi€, în Starine V, 26; cfr. Jireek, Gesch. d. Bulg., 440).

II. Redacţiuni româneşti manuscripte, dintre cari cele mai vechi cunoscute sunt: a) Un codice, depus actualmente la Academia Română şi scris la 1620 în Transilvania de cătră un popă Ion din Sim-Petru: „Cu mila lu Dumnezeu sfrăşišu eu Popa Ion diân Sim-Pietru aastă carte ce se camă Alexandrie; meseţŠ cireşeršu să începu în 15 zile şi să sfrăşi în luna lu agust 4 zile, vŠ let 7128, în zilele lu Betlšan Gabor Crašu.” (Bianu, în Col. l. Tr., 1883, p. 324).

b) Un codice, depus la Arhiva Statului din Bucureşti şi-n care se află (f. 137 b) următoarea interesantă notiţă: „Aastă carte ce se chiamă Alixăndrie o am scris eu Bucur Grămăticul din Sămbăta-de-Sus, nepotul lui Man Barbu, şi o am scris în oraş în Bucureşti cănd învăţam eu căntări la dascalul Coman, domnesc era acel dascal şi mă dedése măriša-sa vodă la acel dascal, în zilele prea-luminatului şi înnălţatului şi de Dumnezău šubitor Io Costandin voevod a toată Ţara Rumănească domnŠ; şi mă pusése pe mine dascalul vătaf peste şcoala lui, peste 50 de copii, şi îmbla văleatul atunci 7212 (1714), martie 18 zile”.

III. Tipărituri, nu însă înainte de 1700. Între cărţile tipărite, pe cari le-a găsit italianul Del Chiaro (1718) în România pe la începutul secolului trecut, figurează şi o ediţiune a Alexandriei: „Alexandrìe, o sia Storia di Alessandro il Macedone, stam-pata în Lingua Valaca; ma detta Storia è veramente curiosa per le molte favole che în essa vedonsi frammischiate”. Nu numai acea ediţiune, dar niciuna până la cea 662 scoasă în Sibii la 1794 nu se mai poate găsi nicăiri, necunoscându-li-se nici măcar A L E X I E anul publicaţiunii, toate fiind de demult exterminate prin deasă întrebuinţare. În ediţiunile Alexandriei, pe câte le cunoaştem noi, se adauge totdauna la sfârşit, ca un fel de apendice: „Vrednica de însemnare întâmplare a patru corăbieri ruseşti, cari au fost strâmtoraţi de iarnă în ostrovul Spitzberg”. Un om nedeprins cu apucăturile acestei ramure a literaturei poporane s-ar întreba neapărat: ce are a face marinarul rusesc Şarapov cu sublimul erou al Alexandriei?

Despre manuscripte şi ediţiuni mai nouă, se găseşte la Dr. Gaster, Lit. popul., 14 sqq., unde se rezumă şi cuprinsul Alexandriei.

v. Iele.

— Ivanâmpărat.

— Machedon.

ALEXÀNDRU, n. pr. m.; Alexandre, 'Alšxandroj. Formele curat poporane ale acestui nume de botez sunt: S a n d u cu patronimicul S ă n d u l e s c u şi topicul S ă n d u l e ş t i; mai rar L i s a n d r u; în oraşe: A l e c u. Ca deminutivi: S a n d u l a c h i, A l e c a c h i, S ă n d u ţ, A l e c u ţ etc. În onomastica veche: Ş e n d r e cu derivatele topice Ş e n d r e n i, Ş e n d r e ş t i, Ş e n d r i c e n i. Forma organică Alexandru, totdauna rar întrebuinţată la români, era privită altădată ca de piază bună la domni, dintre cari cei mai de frunte fuseseră Alexandru Basarab şi Alexandru cel Bun. Astfel la urcare pe tron se putea schimba numele în Alexandru. Urechia, Letop. l, 176: „au rădicat domn pre P e t r e a Stolnicul şi-i s c h i m b a r ă n u m e l e de-i zicea Alexandru-vodă, pre carele l-au poreclit Lăpuşneanul.” v. Radu.

— Alexie.

ALEXANDRU-MACHEDON. – v. Alexandrie.

— Machedon.

ALEXÈNI, s. m. plur.; n. pr. loc. Mai multe sate în România, după numele personal A l e x i e, se cheamă Alexeni (Gorj, Ialomiţa), altele A l e x e ş t i (Vaslui, Buzău).

ALEXÈŞTI. – v. Alexeni.

ALÈXIE, n. pr. m.; Alexis. O formă poporană, împrumutată de la slavii meridionali, este L e c a, uneori şi pentru „Alexandru”. Patronul acestui nume este Sf. Alexie, O m u l l u i D u m n e z e u (Homo Dei), născut la Roma în secolul IV, una din figurele cele mai romantice ale patrologiei creştine şi a căruia legendă, în proză şi-n versuri, devenise o adevărată carte poporană în veacul de mijloc. E mai ales remarcabilă poema franceză despre dânsul, scrisă în secolul XI (Gaston Paris, Vie de St. Alexis, 1872). Această legendă a circulat şi la români, dar nu s-a vulgarizat înainte de 1700. Dr. Gaster a găsit-o într-un codice de pe la 1760 ( Tocilescu, Revista III, 342), de unde iaca un pasagiu: „Văzi pre neşte coconi tineri ca aceša feori de boeri mari şi de împăraţi căl-cândŠ bogăţiša, cinste şi şi alte patimš pământeştš şi trupeştš, încă şi pre šubiţii lor părinţi şi, ce este lucru maš minunat, şi pre šubita sa soţie, pentru dragostea făcătoruluš şi mântuitoruluš nostru. Aastă osăbire de bună voe aŠ răbdat mulţš robš aš luš 663

A L E X I E

Hs. cerescul împărat, şi s-aŠ lipsăt de tote dulceţurile trupeştš, cinstindŠ maš înnainte dulceaţa cea dumnezăească. Care maš mult decăt alţi aŠ îndreptat aasta cel sărac cu trupul şi bogat cu sufletu Alecsăe, omul luš Dumnez㊠şi rob adevărat al luš Hs., carele au petrecut atăţa anš în casa părinţilor săš necunoscut şi de robi luš batjocorit.

Acéstea toate le-aŠ răbdat viteazul nevoitorul, cugetândŠ pururea în plata cea bogată şi la cununa cea de mult preţ, care vrea să i o dea în rai Hs. împăratulŠ slaveš. Pentru aceša s-aŠ lepădat cu totul de omul cel din afară şi, luundŠ crucea măntuitorului cea cu scărbe, aŠ urmat stăpănului bucurăndu-să.”

După calendarul poporan: „ P r i m ă v a r a s e – n c e p e, precum spun unii, cu întâia zi a lunei lui martie, iar după alţii, când se sfârşesc zilele Babei Dochiei, şi anume d e l a Alexi B o j i, o m u l l u i D – z e u, 17 martie, şi ţine până la Sf. Onofrei, 12 iuniu.

Iarna începe mai-nainte de Sf. Nicolai şi ţine până spre Alexi B o j i.” ( Albina Carpaţilor, 1879, p. 27).

Epitetul „Boji” al Sf. Alexie vine din slavicul „bo×iš = divinus”.

În mitologia noastră poporană Sf. Alexie este unul din obrazele cele mai cu vază.

„Sf. Alexa e privit ca mai mare peste şerpi.” (N. Bălăuţ, Vaslui, c. Ivăneşti; preut N. Ionescu, Iaşi, c. Prisacani).

„Sf. Alexe o m u l l u i D u m n e z e u, feritorul de cumpene pe ape.” (N. Andriescu, Iaşi, c. Hermeziu).

În Banat şi pe aiuri ziua Sf-lui Alexie, 17 martiu, se cheamă la plural Alexiile.

S. Mangiucă, Călindariu, 1882: „ Alexiile, când se afumă moşiile, grădinele şi casele”.

Toate credinţele despre caracterul cel apărător al Sf. Alexie, fie contra veninului şerpilor, fie contra furtunei sau boalelor, se datoresc etimologiei poporane greceşti, numele 'Alšxioj însemnând „préservateur”, şi n-au a face întru nemic cu legenda cea medievală. Sf. Alexie din mitologia poporană română este Ercule, Ð ¢lex…kakoj al vechilor greci, iar pluralul bănăţenesc Alexiile reprezintă şi mai învederat pe colectivul o… £lex…kakoi, spiritele cele bune din panteismul elenic.

v. Foca.

ALEXÌILE. – v. Alexie.

ÀLFA, s.f.; ¢, ¥lfa, nom de la première lettre de l'alphabet grec; fig.: le premier, le principal.

Noul Testament, 1648, Apocal. I, 8: „Eu sănt Alfa şi Omega, ce sâ zice înce- „’Egè e„mi tÕ A ka… tÕ W, ¢rc¾ ka… putul şi sfărşitul.” tšloj.”

Chiar înainte de epoca fanarioţilor, această locuţiune biblică trecuse în graiul 664 comun cu sensul de „cel de capetenie” sau „stăpân peste toate”.

A L I C

Neculce, Letop. II, p. 252: Toderaşc Visternicul, feciorul lui Iordachi Cantacuzino celui bătrăn, fiind văr primare cu Dumitraşco-vodă, era în mare cinste la Dumitraşco-vodă; el era alfa şi o m e g a atunce în Ţara Moldovii.” v. Omega.

ALFAVÌTA, s.f.; ¢-b, ¨lfa-bÁta, alphabet. Sinonim cu a z b u c o a v n a de altădată, pe când cuvântul grecesc se întrebuinţa alături cu cel slavic.

Lex. Bud.: „ Alfavita, abecedarium. Est etiam quidam liber asceticus, qui voca-tur Alfavita.”

Cartea ascetică despre care vorbeşte Lexiconul Budan este „ Alfavita s u f l e – t e a s c ă „, tradusă din greceşte şi tipărită în Sibii la 1803, apoi a doua oară la 1839, in-4.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 275):„Iarăş alfavita di-nceput a citi şi b u c h e l e din capăt a prociti începură.”

Costachi Negruzzi, Cum am învăţat româneşte: „D-ta vrei să mă batjocureşti, să mă pui la alfavita, pre mine care ştiu greceşte mai mult decât oricare tânăr de vrâsta mea.”

Alexandri, Covrigarul, în stilul din epoca fanariotică: „Eşti evghenistă cât Afrodita, Iar eu din pricina dumitale

Am uitat chiar şi alfavita:

Ah! te iubesc şi cânt de jale.” v. Azbuchi.

ALFÈL. – v. Altfel.

ALFIÒR. – v. Alior.

ÀLI! interj. – v. Alei!

— Dali!

ALIBÌU. – v. Arbir.

1ALÌC s. ALÌCĂ s. ALÌCI (plur. alice s. aliciuri), s.n.; grenaille, menu plomb, dragée. „Plumb mărunt pentru vânat. A încărca o puşcă cu alice = charger un fusil de menu plomb, avec de la grenaille. Această puşcă răspândeşte alicele = ce fusil écarte la dragée” (Costinescu). „ Alică, grăunţ mic de plumb, cu care vânătorii încarcă puşca când au să dea în animali mai mici. Sunt alice m i c i, franţuzeşte: cendrée, şi alice m a r i: chevrotines” ( L. M. ).

Se întrebuinţează şi forma aspirată: halic, halici.

Alexandri, Istoria unui galben: „Ţi-am spus că el iubea vânatul. Această patimă se dezvălise în inima lui cu atât mai straşnic că era foarte rău chitaş şi, în urmare, mai toate paserile îi trecea pe la nas. În zadar el le alunga cu haliciurile prin văzduh.” 665

A L I C

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 113: „Suspinele ei erau sugrumate, dese, repezi şi toate izbeau sigur şi adânc, ca nişte alice, în inima bietului Moroiu.” Doină din Bucovina: „Doar nu-s femeie cu fes, La potire să nu ies;

Da-s voinic cu comanac, Ştiu potirii ce să-i fac!

Prav cu chivra oi lua Şi haliciuri cu mâna, Şi de-alung oi împuşca:

Potiraşii or pica!”

( Aurora română, 1881, p. 14) „ Halic, alic, halici = néogr. cal…ki caillou, vgr. c£lix” (Cihac)

2ALÌC. – v. Alicesc.

ALICÈSC ( alicit, alicire), vb.; a se alici = paraâtre confusément, luire indistinctement. Un termen foarte interesant, păstrat astăzi – pare-ni-se – numai în Oltenia.

Basmul din Mehedinţi Copiii văduvului (Ispirescu, Legende, p.336): „Nu văz nimic decât, uite, în partea asta, încoa, drept înainte, mi se aliceşte albind ceva, dară nu ştiu ce este, că nu mi s – a l e g e, fiind prea departe.”

Impersonalul „s e aliceşte” însemnează dară „abia se zăreşte”, fără a se putea „alege”, adecă „distinge”. Ca şi-n „zare”, în alicesc noţiunea fundamentală este acea de „lumină”, cuprinzând aceeaşi rădăcină l i c = l u c pe care o vedem în l i c u r sau l i c u r e s c „luire, étinceler” şi în l i c u r i c i „vers luisant, feu follet”, ambele acestea fără nici o legătură cu grecul lampour…da (Cihac), ci formate prin sufixul verbal deminutival – ur (= lat. – ulo) ca în tremur, scutur, ajutur şi ajuturesc sau ajuturez etc. Olteanul aliceşte este latinul a l l u c e s c i t din allu-ceo, întocmai ca lucescit din luceo. „Lucescit, a l l u c e s c i t „ însemnează: „începe a se lumina, abia câtva se luminează”, ca în grecul „nÝx ¢mfilÚkh”, unde lÚkh aparţine aceleiaşi rădăcine luk = l u c. Trecerea lui lu (lu) în li: licuresc, licurici, aliceşte, alături cu conservarea-i în lucesc, luciu, luceafăr, lucoare, pare a indica un fonetism latin rustic şovăitor, ca în limbric = lat. lumbricus faţă cu luntre

= lat. linter, şi, chiar în latina clasică: libet din lubet.

Daco-românul alicesc nu poate avea nici o legătură cu macedo-românul a l ì c, care însemnează „ponce, écarlate” şi este identic cu neogrecul provincial ¥likoj, bunăoară: „AlikÒ mou karuofÚlli kaˆ gal£zio mou zimp…li” (Passow, 239), din turcul ° l „stacoşiu” (cfr. Şaineanu, Elem. turc., p. 116).

În acest mod, alicesc merită a-şi relua locul în graiul nostru comun, ca sinonim cu „se zăreşte”.

v. Licur.

— Luciu.

— Nălucă.

— Zăresc.

A L I G N E S C

ALIFÌE (pl. alifii), s. f.; onguent, pommade. Grecul ¢leif», ¢loif» (Cihac). Orice u n s o a r e întrebuinţată cu scop medicinal pentru bube, rane etc. sau numai ca mijloc cosmetic.

Cuvântul e cu mult mai vechi la noi decât epoca fanarioţilor şi e foarte răspândit dencoace şi dincolo de Carpaţi, ceea ce poate să nu fie fără însemnătate pentru istoria medicinei greceşti la români.

Dicţionar slavoromânesc, circa 1670 (ms., în Bibliot. Societăţii arheologice din Moscva, f. 128 a): „plastâră, legătură, pétecul, alifie caré o leagă dohtorii la rană”.

Un specimen de alifie poporană, la Floarea Copilul, Însemnare pentru căte doftorii, 1788 (ms., în Arh. Stat., p. 10): „Cănd se umflă măinile deasupra de orice boală, şi la unii coc şi la alţii fac bube pă măini, să facă alifie: să ia untdelemn şi ceară albă şi tămăe albă şi să le amestice toate să le fiarbă să să ungă pă măini de 3-4 ori.” A. Pann, Prov. I, 172: „Vezi tu astă alifie, Şi acel clondir lucios?

Cei mai urâte stafie

Îi dă aer drăgăstos.”

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 376): „jupân Strul din Târgul-Neamţului, negustor de băcan, iruri, ghileală, sulimineală, boia de păr, cicla-zuri, peatră-vânătă, peatra sulimanului sau peatră bună pentru făcut alifie de obraz, salcie, fumuri şi alte otrăvuri.”

Generalmente, chiar în Moldova, se rosteşte alifie, nu alihie (D. Alboteanu, Covurlui, c. Mastacani). În unele locuri însă s-a operat deja trecerea lui fi în hi; bunăoară în Dâmboviţa (com. Băleni-Sârbi, D. Poppescu) şi în Buzău (c. Stâlpu, I. Teodorescu) poporul zice: hidea = fidea, stahidă = stafidă, alihie pentru alifie.

Jipescu, Opincaru, p. 132: „dă cu ochi[i] dă dânsili şi spuni-le dă la mine multă sănătate şi arată-le să mai lase focului frunzişoara şi alihiša dă pă faţă, că parcă-s nişte paparude-mbrezăiete.”

Peste Carpaţi se aude şi alefie ( L. B. ).

În timpul fanarioţilor, alături cu alifie începuse a se întroduce cu acelaşi sens turcul m e h l e m. Aşa în cartea de medicină poporană de pe la finea secolului trecut (ms. în Arh. Stat.): „ Alifie bună de vindecat la răni: trementin, samoladon, sacăz şi ceară albă, acéstea topite amestecăndu-le şi făcănd m e h l e m, să ungi.” v. Mehlem.

— Unsoare.

ALIFÌNA, n. pr. f.; Aliphine. Ne întimpină în vechiul Pomelnic al mănăstirii Bistriţa din Moldova (ms., în Acad. Rom., p. 80): „Stakrinð i podrujïà ægo

A l i f ï i î.” Nu pare a fi fost vreodată poporan.

ALIGNÈSC ( alignit, alignire), vb.; devenir maigre, tomber en défaillance. Se zice mai mult l i g n e s c şi mai ales l i h n e s c, fără proteticul a- Deşi cuvântul e numai din epoca fanariotică, derivat din neogrecul ligna…nw „devenir maigre” 667

A L I G N E S C

(Cihac), şi deşi în principiu grupul consonantic – gne contrariu foneticei române, care-l preface în – mn- totuşi Costache Negruzzi întrebuinţează pe reflexivul „ mă alignesc” ca sinonim cu l e ş i n, în Potopul: „Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză

Ce de silnica suflare a furtunei salignea;

Căuta nenorocitul ca să o îmbărbăteză, Să-i astâmpere durerea, şi acestea îi zicea.” v. Lihnesc.

— Lihneală.

— Sagnă.

ALIMÀN, s. m.; 1. n. pr. éthn.: Allemand; 2. n. pr. pers.; 3. figur.: ogre, monstre vorace, insatiable. Arhaism în câtetrele sensuri. Prin cel dentâi, e sinonim cu n e a m ţ. În Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 73): „s-au arătatŠ unulŠ ce grăia cu gura închisă, pre care îlŠ socotiia de unŠ adevăratŠ AlimanŠ.”, pare a fi o simplă reproducere a francezului „ A l l e m a n d „; este însă nu mai puţin adevărat că acest termen a fost odată poporan la români, astfel că ciobanii îl păstrează până astăzi în nomenclatura cea etnică a cânilor.

„Numirile cânilor ciobăneşti: Roşca, Corbea, Grivei, Balan, Codrea, Murgea, Aliman, Golea, Cazacu, Lupu, Mozoc, Frunza, N e a m ţ u, Ungureanu, Turcu.” (I. Stănescu, Teleorman, c. Odaia), unde Aliman este un nume de aceeaşi natură ca: Neamţu, Cazacu, Ungureanu şi Turcu.

Afară de aceasta, Aliman existase oarecând la noi ca nume personal bărbătesc, bunăoară în Muscel „ Alămanu (Alămanu) vătah cu fiiš seš Gândea şi Neagoe”, într-un crisov de la Radu-vodă din 24 octobre 1536 (Arh. Stat., M-rea Valea); iar de aci, prin patronimicul A l ă m ă n e s c u, s-au format numile topice ale satelor A l ă m ă n e ş t i, de exemplu în Olt şi-n Argeş, cari astăzi se cheamă A l i m ă n e ş t i (Frunzescu, ad voc.), cu aceeaşi scădere vocalică ca în Aliman =

= Alăman.

Peste Carpaţi, în acte din secolii XV-XVI, ne întimpină nu o dată Alăman, şi totdauna ca nume românesc, niciodată săsesc sau unguresc, pe care saşii şi ungurii nu ştiau să-l scrie din cauza vocalei obscure, rostindu-l Aluman sau Alluman.

Aşa, în Registrele municipale de la Sibii ( Rechnungen aus dem Archiv, Hermannstadt, 1880, t.1):

Sub anul 1504 (p. 415): „Misso Allumano k n e s i o versus Volachiam ad banum et Radul spatayerium.” (cfr. ibid., p. 428);

Sub anul 1507 (p. 467): „In festo beati Viti certis Volachis robustis, qui ordinati sunt ad persequendos malefactores et semitas alpium custodiendas sub strictissimo iuramento, quorum antecessores Demetrius et Aluman fuerunt designati.” (cfr.

p. 479, 525);

Sub acelaşi an (p. 469): „ Alluman Wolacho et suis collegis.” (cfr. ibid., p. 470, 472).

Astăzi: „Numele Alăman împregiurul Sibiiului este obicinuit la români, şi ca nume de A L I M A N botez, şi ca nume de familie. Astfel este în Sibii un judecător Alăman, iar în Răşinar un preot Alăman Cioran şi un fost primar Alăman Dancăş” (I. Slavici).

Întorcându-ne la Ţara Românească, e interesantă istoria unui Alăman din satul A l ă m ă n e ş t i sau A l i m ă n e ş t i în Teleorman, al căruia unic nepot, pe la începutul secolului XVII, căzând rob peste Dunăre şi fiind turcit, s-a întors apoi în ţară şi s-a creştinat din nou, dar totuşi a rămas cunoscut sub numele de C e r k e – z u. Iată în această privinţă un crisov de la Radu-vodă Tomşa din 1668 (Arh. Stat.; Bis. Obedeanu): „lu C e r k e z u care au fostu peic la răposatul Matešu-voevod, ot A l ă m ă n e ş t i ot sud Teleorm, şi cu feorii lui ce-i va da Dumnezeu, ca să-i fie lui ocină în sat în A l ă m ă n e ş t i toată partea moşu-său lu Alăman, den cămpu, den pădure şi den apă şi den şăzutul satului şi de preste tot hotarul oarecăt să va alége, pentru căce căndu au fostu în zilele răposatului Matešu-voevod, šar stăpănii acestor moşii, ei fiindu nişte oameni răi şi ficléni, n-au vrut să şază la moşiile lor să-ş plătească birul şi ce au fostu haraul cinstitului înpărat, ce au fugit de ş-au năpustit moşiile şi ş-au lăsat birul în spinarea lui Alăman moşu lu C e r k e z de au plătit tot de la casa lui; šar după moartea lui Alăman moşul lu C e r k e z rămas-au această moşie pustie şi făr' de bir, de au căzut a fi pre seama domnească, păn-au scos Dumnezeu pre C e r k e z den robie şi au venit aice în ţară la creştinătate, de răposatul Matešu-voevod, ca un domnu milostiv, l-au botezat şi l-au făcut peic şi au slujit atăta vréme la paicie etc.” v. Cerchez.

Într-un crisov de la Vlad-vodă, din 1510 ( Mănăstirea Câmpulung, no. 2, în Arh. Stat. din Buc.), se menţionează un Alăman (Alămaiu), mare buclucaş, care, după ce deduse fiicei sale Maria satul Stăneştii drept zestre, se încerca apoi cu orice preţ a-şi relua moşia, mergând cu judecata până la domnie.

Dintr-un crisov de la Petraşcu-vodă, din 1561, relativ la acelaşi sat Stăneşti (no. 9, ibid.), se vede că numele Alăman era foarte obicinuit pe acolo, astfel că pe atunci un Alăman se judeca cu doi popi, pe al cărora tată Radu îl desmoştenise bunicul lor, numit de asemenea Alăman, şi-l desmoştenise anume fiindcă era bătăuş.

La serbi, A l a m a n s-a conservat numai în vechile balade ca „sablja A l a – m a n k a = sabie alămancă”: „On pote×e sablju A l a m a n k u, Udara ga po svilenu pasu.”

(Karad×i€, Pjesme III, 389); apoi în numele personal femeiesc L a m e n k a, la bulgari A l a m a n k a: „Zgodila s• A l a m a n k a devojka, Sopasala svilen pojas ot sebe.”

(Miladinovtzi, Bălgarski p‚sni, 32); şi-n fine, în locuţiunea: „kao A l a m a n i navaliŸe, kao A l a m a n i pojadoŸe =

= „au năvălit ca nişte Alămani, ca neşte Alămani au mâncat”, adecă „gierig, avide” (Karad×i€, Lex., ad voc.).

A L I M A N

În legătură cu acest sens este la olteni participiul alimănit: „Ca ocară, se zice alimănitule!” (R. Michaileanu, Mehedinţi, c. Vânju-Mare).

„Blăstem de mamă: fir-ar alimănit să fie!” (G. Bobocescu, Dolj şi Mehedinţi).

Cihac (II, 633) citează locuţiunea: „am ajuns la aliman”, pe care o traduce prin „je suis à l'extrémité”, derivând pe aliman din interjecţiunea ¢llo…monon „hélas, ahi, malheur”. Acest aliman nu se poate despărţi de olteanul a l i m ă n i t şi n-are de loc a face cu vorba neogreacă, cu care nici prin accent nu se împacă, nici prin vocalism, ba nici măcar prin funcţiune, deoarăce singurul sens al lui ¢llo…monon este acela de „aoleo” la începutul unei propoziţiuni, de ex: „ A o l e o, măi hoţ de dor, N-am topor să te omor.”

(Jarnik-Bârsanu, 93) faţă cu: ' A l l o … m o n o n d• n br…sketai jt¾ `RoÚmelh lemÒni, N¦ moà tÒ z…youn n¦ tÕ piî, n¦ moà diaboàn oƒ pÒnoi.

(Passow, 487) ceea ce, negreşit, e cam departe de aliman.

Nu mai puţin cu arabul e l – e m î n „sûreté” şi cu l i m a n „port” (Şaineanu, Elem. turc., p. 9) românul aliman nu se înrudeşte.

v. Aman.

— Liman.

„Am ajuns la aliman” însemnează: „am ajuns la dracu = nu mai e chip de scăpa-re”; ocara „ a l i m ă n i t u l e „ exprimă aceeaşi noţiune ca „îndrăcitule”, ori „drăco-sule” sau „om al dracului”; în sfârşit, blăstemul „fir-ar a l i m ă n i t „ vrea să zică: „fire-ar al dracului”; în toate aceste cazuri aliman implică noţiunea unei fiinţe infer-nale, a unui demon sau monstru.

Românii şi serbii, întrebuinţând pe Aliman, nu mai ştiu că aşa se chema una din cele mai războinice triburi germane de pe la începutul veacului de mijloc, aceea despre care Sidoniu Apollinare zicea: „Romano exierat populato t r u x A l a m a n u s.”, sau: „Rhenumque f e r o x A l a m a n n e bibebas Romanis ripis.”; dar însuşi numele şi groaza acestui nume datează tocmai din acea epocă. Sub Aurelian, însăşi Italia fusese năpăstuită de cătră alămani: „cujus urbes A l l a m a n – n o r u m vexationibus aflligebantur” ( Aurel. Vict. de Caesar. ).

În limba românească Aliman, vechi Alăman, precede slavicului N e a m ţ, prin care a fost înlăturat din grai, nu însă nimicit fără urmă. Serbii n-au putut să capete pe latinul A l a m a n n u s decât numai doară prin români, la cari finalul -a n n u s ( Allamannus, Alamannus) trece regulat în -a n, ca în „an = annus”, nu în -î n, după cum ar fi trecut simplul – a n u s. Afară de aceasta, dacă vorba ar fi venit românilor de la serbi, ea ar suna A l ă m î n, după curn din serbul „×upan” noi am făcut „jupân”.

Nici cu românul Aliman, nici cu serbul A l a m a n, nici cu latinul A l a -

670 m a n n u s n-are a face turcul osmanliu a l a m a n „brigand” (Miklosich, Türc.