Hasdeu, Bogdan Petriceicu

v. Cremene.

— Iască.

A M O R

AMNÙ, adv.; à présent, de suite. Se aude la nordul Transilvaniei (G. I. Popescu, Selagiu). Precum forma bănăţeană a c n ù reprezintă un prototip latin „eccu-nunc”, tot aşa amnù al moţilor, compus din a m u şi din n u, este: m o d o – n u n c.

v. Acum.

— Amu.

1AMÒI ( amoiat, amoiare), vb. „A amoia = a muia, a topi, a descăli. A m o i e – t u r ă = descălitură, topitură” (Costinescu). Etimologiceşte este acelaşi cuvânt cu cel ce urmează.

v. 2 Amoi.

2AMÒI, adv.; à mouiller. Din prepoziţionalul a (= lat. ad) şi m o i (= lat. mollio), adverbul amoi sau a– moi se mai aude peste Carpaţi, totdauna în construcţiune cu verbul p u n.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Amoi pun. Re-pono ut m o l l e s c a t.”

Lexicon Budan: „ Amoi, ad macerandum, e m o l l i e n d u m. Pun curechi amoi = ich beitze oder weiche Kohlei n.”

Iser: „ Amoi = zum Beitzen oder Einweichen.” v. Amuiez.

— Moale.

AMOIETÙRĂ. – v. l Amoi.

AMÒR (plur. amoruri), s.n.; amour. Sinonim cu d r a g o s t e şi cu i u b i r e, cari sunt ambele de proveninţă slavică, amorul ne-a venit abia pe la finea secolului trecut prin cultura italiană a unor boieri ca Văcăreştii sau a unor scriitori ca Iorgovici; şi totuşi cuvântul a devenit foarte poporan pe-n oraşe, de unde apoi a reuşit a se furişa şi pe la cătune. Românul însă nu-l înţelege tocmai ca d r a g o s t e sau ca i u b i r e, cea dentâi exprimând sentimentul în sine, iar cealaltă acţiunea, pe când amor se ia obicinuit ca o personificare, dând naştere şi deminutivului a m o r a ş.

A. Văcărescu, p. 42: „Că şi-n iad şi fi-te-unde, Voi striga făr' de-a ascunde

Că tu eşti amorul meu.”

Costachi Conachi, p. 224: „Tu mi-ai zis cum că tot omul ce amoriu au înşelat

Îi vrednic de toată moartea, fără a fi giudecat.”

Beldiman, Tragod., v. 4025, despre neşte nenorocite femei din timpul răzmeriţei: „La Bahlui vro paisprezece, ucise le-au înnecat;

Apoi prin fântâni, prin puţuri, prea multe au aruncat;

La aceasta prea cu cale că au făcut socotesc:

Să se sature, le lasă, de amorul cel turcesc.”

A M O R

Costachi Negruzzi, Şalul negru: „Dar statornicie este pe pământ?

Credinţa e vorbă, amorul cuvânt.!”

Doină din Ardeal:

— Foaie verde trei nuiele, Jele mi-i, zău, mare jele

De frunzuţa munţilor, De dorul părinţilor;

Dar mi-i jele, frate, jele, De-a câmpului floricele, De amorul mândrei mele.”

(Jarnik-Bârsanu, 311) [.]

Doină muntenească: „Cine la amor nu crede

N-ar mai călca iarba verde Şi-ar călca pământ uscat, Să ştiu că l-am blestemat!

Vezi amorul ce lucrează:

Te bucură, te-ntristează, Inimioara friptă-ţi lasă!

Amorul când se-mpreună, Parcă bei vutcă d-a bună;

Amorul când se desparte, Parcă bei păhar de moarte.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 303)

Doină din Moldova: „Foaie verde peliniţă!

Ieşi Catincă, de la pânză, Că te strigă unu-n frunză:

Of, amorule!

Din frunza stejarului, Feciorul vătavului:

Of, amorule!.”

(D. Arghirescu, Covurlui, c. Moscu)

Doină din Dobrogea: „ Amorule, a m o r a ş, Vide-te-aş călugăraş!

Până-n patruzeci de zile

Să te văd la mănăstire

Cu coatele pe psaltire.”

(Burada, 226)

A M O R A Ş

Între strigături de la jocuri ţărăneşti: „Duce-m-aş cu puica-n nor

Să mă satur de amor!.”

(C. Alexandrescu, Ialomiţa, c. Răviga)

Sunând mereu în gura lăutarilor ţigani, amorul nu putea, vrând nevrând, a nu deveni gutural, unii rostindu-l hamor, alţii chiar ahmor.

„Cântecul zis al hamorului se începe aşa:

De h a m u r i z a t ce sunt, Nu văz iarba pe pământ.”

(I. Comanescu, Teleorman, c. Voivoda)

Alexandri, Covrigarul: „Încât scos fiind din minte, Nu mai poţi vinde plăcinte, Căci în focul de a h m o r

Arzi, te coci ca în cuptor.”

E foarte curios că ilustrul Bopp crezuse că ţigănitul hamor este nu numai o veche formă românească, ci chiar un arhaism latin. Apropiind pe latinul a m o de sanscritul k a m, el zice că guturala primitivă s-a păstrat la români: „lingua Vala-chica offert vocem chamor a m o r „ ( Gloss. sanscr.3, 71).

Afară de deminutivul a m o r a ş, amorul a produs derivate: a m o r e z, a m o r e z e z, a m o r e z a t, cari şi ele în grai se aspiră adesea în h a m – v. Dragoste.

AMORÀŞ, s. m.; petit amour. Deminutiv din a m o r, care însă niciodată nu exprimă sentimentul sau acţiunea de a iubi, dar nici ceea ce însemnează deminutivul italian a m o r a z z o şi a m o r a c c i o sau a m o r e t t o şi francezul a m o u r e t t e, ci numai pe persoana cea iubită.

O elegie quasi-poporană înainte de 1832: „ Amoraş tiran, Tiran şi duşman, Tare te-ai silit Şi m-ai despărţit

De-al meu puişor.”

( Albina Pindului, 1868, p. 90)

Doină din Moldova: „Mângăie-l-ar Dumnezeu

Numai cum voi zice eu, C-a fost amoraşul meu.”

(D. Arghirescu, Covurlui, c. Moscu)

Tot de acolo:

A M O R A Ş „ Amoraş, amoraş!

Vide-te-aş călugăraş, Cu mâna pe la icoane Şi cu ochii la cucoane.”

(D. Alboteanu, Covurlui, c. Mastacani) v. Amor.

lAMORÈZ, -Ă; subst. et adj.: amant, amoureux. Sinonim cu i b o v n i c şi d r ă g u ţ, dintre cari poporul pe cel dentâi îl ia în sens rău, pe cellalt în sens bun, iar amorezul – o proprietate mai mult orăşenească – este incolor.

Costachi Negruzzi, Zoe I:

— Spune-mi, mă iubeşti?

— Mă întrebi un lucru care poate ţi l-am spus de o mie de ori, răspunse cu răceală nesimţitorul amorez.”

Acelaşi, în Potopul: „Edvin sprijinea în braţe p-a lui scumpă amoreză.” v. Amor. – 2 Amorez.

2AMORÈZ s. AMOREZÈZ, vb.; amouracher, aimer. Se întrebuinţează totdauna sub forma reflexivă, şi numai în Banat se aude ca activ: „Pe la noi se zice: te amorează = te iubeşte” (L. Iancu, c. Visagu).

A. Pann, Moş Albu I, 66: „Dar câtă îi fu mirarea, când auzi că şi el

Nu voieşte să se-nsoare cu altă fată de fel, Ci tot pe acea din casă, care ceilalţi o cerea, A s u p r ă – i samorezase şi după dânsa murea.”

Acelaşi, Erotocrit II, p. 95: „Inimioara ei în pieptu-i foarte tare se bătea, Şi alt decât Efrosina nimeni nu o pricepea:

Tinerele ce vrodată se vor fi amurezat

Pot cunoaşte cu lesnire ce dureri ea a-ncercat.”

Cântec muntenesc: „Foaie verde maghiran Ş-o cracă de leuştean!

În credinţă de ştiam, Nu mă mai amurezam, Că a m o r u l de la tine

M-a ofticat, vai de mine!

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 303) v. Amor

A M O R Ţ E S C

AMOREZÀT, -Ă, adj. et subst.; amoureux, amant. Diferă de a m o r e z numai prin funcţiunea adjectivală.

Costachi Conachi, p. 57: „Doi ochi porţi

Ce fac morţi

Ca nişte gelaţi!

Şi arunci

Tot în munci

Pre amorezaţi!”

Acelaşi, p. 109-110: „Duceţi, spuneţi cu putere, Că amorezatul piere

În pustii, plin de durere!”

Costachi Negruzzi, Gelozia: „Cunosc că mă iubeşti, o văd neîncetat;

Dar oare n-ai avut vre-un alt amorezat.?”

Cântec muntenesc: „Cine nu-i amurezat, Las' să moară, nu-i păcat, Să moară necununat.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 303) v. Amor.

— Amorez.

AMÒRT s. AMÙRT. – v. Amorţesc.

AMORŢEALĂ (pl. amorţeli), s. f.; engourdissement. Stare ce urmează după a m o r ţ i r e.

A. Odobescu, Mihneavodă, p. 33: „Mircea şi Stoica încă nu ieşiseră din a lor amorţeală; spaima şi obosirea sleise cu totul sângele într-înşii. Ei şedeau î n c r e m e n i ţ i pe laviţe cu capetele pe mână, cu ochii turburi şi holbaţi; semănau a fi pierdut orice simţire.”

În grai se aude mai ades amurţală.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Amurţală. Stupor.” v. Amorţesc. – - eală.

AMORŢÈSC ( amorţit, amorţire), vb.; „amortir, s'amortir, engourdir, s'engourdir, se relâcher, transir, s'émousser, s'éteindre, s'enrouer, s'assoupir, s'endormir. Ital.

a m m o r t i r e, a m m o r t a r e, a m m o r z a r e; v. span. a m o r t i r, a m o r t e c e r; n. span. a m o r t i g u a r, a m o r t i z a r; portug. a m o r – t e c e r, a m o r t i ç a r; provenţ. a m o r t i r etc. Mi-a amorţit piciorul = j'ai la jambe engourdie” (Cihac, I, 170).

A M O R Ţ E S C

Amorţesc e sinonim cu î n c r e m e n e s c, î m p e t r e s c, î n l e m – n e s c, î n ţ e p e n e s c, cari însă exprimă ceva mai mult: o nesimţire desăvârşită ca a petrei sau a lemnului, pe când amorţire destinge numai fiinţele supuse m o r ţ i i şi mai păstrând o brumă de simţire.

I. Văcărescu, p. 286: „Inima-mi e tot aceea!

Iubirea-mi ai amorţit-o, Dar ea n-a putut să m o a r ă.”

În grai se rosteşte mai mult amurţesc. În Banat există şi o formă primitivă amort sau amurt.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Amurt. Obstupefacio.

„ Amurţesc. Obstipo. Flaccesco”.

Această diferenţiare între sensul tranzitiv şi între cel netranzitiv nu se prea observă: „După ce s-a astrucat cu pământ mortul, toţi se spală pre mâni cu a p a m o r – t u l u i preste groapă, pentru ca să nu le amurtă ori asude mânile.” (S. Liuba, Banat, c. Maidan).

Budai-Deleanu ( Dicţ., ms., în Muz. istor. din Bucur.): „ amurt = amorţesc”.

Şi macedo-româneşte se zice amurt.

Dosofteiu, 1673, f. 41 a: „ Amurţât-am de-m sunt oasele vechite, Toată dzua ce-am strigat, Dumnedz㊠sfinte.” şi f. 61 a: „ Amurţâšu de nu mš-am maš deşchisu-mš rostul.”

Acelaşi, 1680, ps. LXVIII: „.ostenitu-m-am strigândŠ, amurţât-au „.laboravi clamans, r a u c a e f a c – gâtlejul mšeu.” t a e sunt fauces meae.” la Coresi, 1577: „ t ă c u grumazuluš mšeu.”; la Arsenie din Bisericani, circa 1650

(ms., în Acad. Rom.): „ amorţirâ grumazii mie…”

Biblia lui Şerban-vodă din 1688:

Job. XXXlII, 19: „şi mulţimea oaselorŠ

„.et multitudo ossium ejus o b t o r – lui aŠ amorţitŠ.” p u i t.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 171): „coteii de cehnit, ogarii de scâncit, dulăii de brehăit şi şoimul de piuit amurţisă.”

I. Văcărescu, p. 258: „Oscar cânta pe lină

De zefir adiere, Dodat-a sa vedere

Un fulger amorţeşte:

A M O R Ţ I T

A lunei plină

Lumină

Îi piere, Glonţu-l răpeşte.”

A. Pann, Erotocrit, p. 26: „Simt un prea dulce leşin, toate vinele-mi slăbesc, Nişte sfârşituri îmi vin, De nici nu poci să suspin

Până de tot amorţesc.”

Gr. Alexandrescu, Anul 1840: „După suferiri multe, inima se-n p e t r e ş t e, Lanţul ce-n veci ne-apasă uităm cât e de greu;

Răul se face fire, simţirea amorţeşte, Şi trăiesc în durere ca-n elementul meu.”

Costachi Negruzzi, Au mai păţito şi alţii: „când fericirea amorţeşte oricare alte simţiri ale noastre.”

Acelaşi, Scrisoarea VII: „a amorţi suferinţa prin vesela petrecere.” v. Moarte.

— Încremenesc.

AMORŢÌRE (pl. amorţiri), s.f.; engourdissement. Ceva mai trecător decât sinonimul a m o r ţ e a l ă şi ceva cu mai puţină intensitate decât sinonimii î n c r e m e n i r e, î m p e t r i r e, î n l e m n i r e, î n ţ e p e n i r e.

Alexandri, Gerul: „Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jălire

Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;

El ca pe-o mireasă m o a r t ă o-ncunună despre zori

C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.” v. Amorţesc.

AMORŢÌT, -Ă, adj.; part. passé d ' a m o r ţ e s c; engourdi, émoussé, transi etc.

Se întrebuinţează dopotrivă în sens fizic şi-n cel moral sau intelectual pentru a exprime o lipsă aproape desăvârşită de energie sau de activitate.

Dicţionar ms. bănăţean circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Amurţit. Stupe-factus. Stupidus”.

Beldiman, Tragod., v. 4045: „Chiuciuc-Ahmet, foarte straşnic, zulumuri nu suferea, Deacă îndrăznea vreunul, sub topuzul lui perea; Şedeau amorţiţi prin sate şi pe la boieri supuşi.”

Gr. Alexandrescu, Te mai văzui.:

A M O R Ţ I T

„Plăcerea, frumuseţea, podoabe felurite, Tot era în zădar;

Ele nu pot să-nvie simţirileamorţite

D-al patimei amar.” v. Amorţesc.

AMPÒI, n. pr. loc. m.; une rivière en Transylvanie. Râul Ampoi, ungureşte O m p o l y, un braţ al Murăşului, curge prin partea cea auroasă a Ardealului, în regiunea Abrudului şi a Zlatnei, din cari această din urmă deja în epoca romană purta numele de A m p e i u m, într-o inscripţiune din timpul Antoninilor: „ordo A m p e i e ( n s i u m ) „ (Mommsen, Corp. Inscr. Lat. III, nr. 1293, 1308; Ackner, Inschr., nr. 547, 598). În forma românească, – ea trecut în – o-: Ampoi =

= A m p e i u m, sub înriurirea celor două consoane labiale – mp- În forma ungurească „O m p o l y”, l nu este organic, căci nici o inscripţiune romană nu are „Ampel-”. La întrarea lor în Transilvania, ungurii au găsit la români pe Ampoi =

= A m p e i u m, şi au trecut pe finalul român – oi în -o l y întocmai precum din românul „cimpoi (= ital. zampogna)” ei au făcut „csimpolya”.

v. Abrud.

AMPRÒOR s. AMPRÒR, s.m.; 1. veille de la Saint-Georges; 2. un certain intervalle de temps après le minuit et avant le midi. Sub forme mai mult sau mai puţin diverginţi şi cu oarecari şovăiri sub raportul sensului, acest cuvânt e foarte răspândit pe la ţară, deşi aproape necunoscut orăşenilor. Totodată există şi la macedo-români.

No. 1. „Împărţirea zilei la popor: revărsatul zorilor; în zori; în răsăritul soarelui; la ziuă; prândzişor; amproor (cu doi o ca în: noor) pe la 9 – 10 oare.” (S. Liuba, Banat, c. Maidan).

No. 2. „Până pe la 8 oare dimineaţa se zice: până la împror” (D. Receanu, Banat, c. Bucova).”

No. 3. „Pe la 9 oare ante-meridiane se zice năprăor (I. Bombăcilă, Banat, c. Teregova).

Tot aşa la Orşova şi la Mehadia.

No. 4. „La ciobani, când nu mulg oile dimineaţa, ci înainte de amiazi, se zice că: fac năproor” (R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna).

No. 5. „La 12 oare ciobanii zic năprorât” (I. Spineanu, Mehedinţi, Severin).

No. 6. O rugăciune poporană: „De cu searănprori

Pân' la ciniori

De la ciniori

Pân' la cântători, De la cântători

Până-n dalbe zori.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 189)

A M P R O O R

No. 7. „Dimineaţa când este promoroacă, ciobanii zic înprour, şi tot înprour se cheamă a j u n u l lui Sf. Gheorghe, când se poate găsi – zice poporul – iarba fearelor.” (v. Iftimiy, Tutova, c. Obârşeni; I. Pandele, Fălciu, c. Grumezoaia).

No. 8. „ Proor însemnează a j u n u l lui Sf. Gheorghe, adecă ziua de 22 aprile.

Poporul zice că Sf. Gheorghe î n proorul lui porneşte călare de încheie toţi codrii, fânaţele şi toată verdeaţa câmpului.” (D. Arghirescu, Couvurlui, c. Moscu).

No. 9. „Poporul crede că sunt femei cari prin vrăji şi descântece iau mana vacilor cu lapte în proolul, adecă a j u n u l lui Sf. Gheorghe.” (M. Ţigâiu, Covurlui, c. Folteşti).

No. 10. „la Sân-Giorgiu oamenii se udă cu apă, ceea ce zice că s e î m p r è – o r ă, alţii zic î m p r ò o r ă.” (P. Olteanu, Haţeg).

No. 11. Un descântec de „Iele”: „Savatina, Mărgălina Şi cu ele Rujalina, Gătiţele ' N p r o u r e l e, Cu betiţe puchiţele

Cu şistori roşi cinsăţele.”

(Marian, Descântece, p. 268)

No. 12. „La ciobanii români de la Pind pror sau prour însemnează timpul pe la 2-3 oare după miezul nopţi. Se zice: „duc oile î n prour = duc oile să pască înainte de zori”, sau: „sărmâ oile tu prour = mână oile la păscut de cu noapte”, (I. Caragiani).

Cuvântul n-are a face cu latinul p r i o r „de mai-nainte” (A. T. Marienescu, Familia, 1873, p. 239, 241), deşi este de o origine curat latină.

Cele douăsprezece numere de mai sus ne permit a urmări fără multă greutate forma cea primitivă şi fundamentalul sens al acestei foarte interesante vorbe.

Dentâi, trebui să înlăturăm prepoziţiunea î n, cătră care în Banat se mai adaugă prepoziţiunea a: amproor = a-m-proor = a – î n proor.

Al doilea, oo sau ou, adecă o duplă vocală, fiind comun dialectului daco-român (no. 1, 3, 4, 7 – 12) şi dialectului macedo-român (no. 12), este învederat că prototipul pan-românesc e proor sau prour, iar nu pror ca în forma cea contrasă (no. 2, 5, 6).

Proor este p e – r o u r sau p e r o o r =lat. p e r r o r e m, timpul cel mai priincios pentru păscutul oilor, după cum ne asigură de două ori Virgiliu: „At vero, zephyris quum laeta vocantibus aestas

În saltus utrumque gregem atque în pascua mittet, Luciferi prima cum sidere frigida rura

Carpamus, dum mane novum, dum gramina canent, E t r o s în tenera p e c o r i g r a t i s s i m u s herba.”

( Georg. III, 322 sqq; cfr. Bucol. VIII, 15)

A M P R O O R

Iată de ce la Fălciu dimineaţa se zice înprour numai atunci „când este p r o – m o r o a c ă „ (no. 7), şi iată de ce în Haţeg „ a î m p r o o r a „ însemnează că unii pe alţii „se udă cu apă (no. 10), adecă „ s e r o u r e a z ă „, „s’arrosent”.

Româneşte din verbul latin r o r o s-a făcut r o u r e z sau r o o r e z; tot aşa din substantivul masculin r o r e m forma noastră organică trebui să fie r o o r sau r o u r, care s-a şi păstrat în proor sau prour, fiind înlocuită pe aiuri prin formaţiunea analogică posterioară r o u ă.

În acest mod amproor, termen eminamente ciobănesc, însemna dentru-ntâi numai paşterea cea foarte matinală a oilor p e r o u ă, de unde apoi a trecut la semnificaţiunea mai generală de ceea ce precede zilei, aplicându-se la oara cutare sau cutare, dar în orice caz înainte de amiazi, şi totodată s-a aplicat mai în specie cătră ajunul lui sf. George, un ajun când – după credinţa poporului – des-dimineaţă p e r o u ă babele umblă după mana vacilor şi tâlharii după iarba-fearelor.

v. Georgiu.

AMÙ, adv.; 1. donc, déja; 2. à présent, de suite. În graiul de astăzi mai ales în Moldova, s-au confundat pe deplin amu contras din a c m u (= lat.

e c c u – m o d o ) cu amu din a d m o d u m sau – mai corect – format prin prepoziţionalul a din adverbul latin m o d o întrebuinţat ca în: „tace m o d o „, „advenis m o d o „, „ m o d o ait m o d o negat” etc., care deja în latina clasică avea uneori înţelesul de „nunc” şi de unde vine şi italianul m o „deunăzi”, în unele dialecte a m m ò. Identitatea materială şi o mare apropiare logică între ambii termini nu putea să nu aducă cu încetul o asemenea amalgamare, pe când în vechile texturi, mai cu seamă în cele din secolul XVI, în cât timp a c m u nu perduse încă pe c, ei circulau fiecare îndeosebi, rareori amestecându-se laolaltă, şi anume a c m u cu sensul de „à présent”, iar amu cu acela de „donc” sau ca o simplă amplificaţiune sintactică de felul grecului g£r, dš, mšn.

În Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), amu ne întimpină de vro cincizeci de ori, corespunzând adverbilor latini: e n i m, a u t e m, v e r o, e r g o, i g i t u r, q u i d e m, t a m e n, i t a q u e, q u o n i a m, e c c e, j a m, niciodată însă n u n c; de exemplu:

Act. Ap. XVIIl, 18: „avea amu rugă.” „.habebat e n i m votum.”

Ib., XXIIl, 8: „Saduchieii amu dzicu.” „. Sadducaei e n i m dicunt.”

Ib., XXIII, 6: „înţelése amu Pavel că o „.sciens a u t e m Paulus quia una pars parte šaste.” esset.”

Petr. III, 12: „faţa amu Domnului spre „.vultus a u t e m Domini super facicela ce face reu.” entes mala.”

Act. Ap. XXIII, 21: „tu amu se nu as- „.tu v e r o ne credideris illis.” culţi de ei.”

Ib., XXVIII, 28: „a şti amu se vă fie „.notum e r g o sit vobis.” voao.”

Ib., XXV, 1: „şi Fistu amu preemi des- „. Festus e r g o quum venisset în pro-

838 pus.” vinciam.”

A M U

Ib., XXI, 22: „ce amu šaste?” „.quid e r g o est?”

Ib., XXIII, 22: „mišaşul amu lăsă gšu- „.tribunus i g i t u r dimisit adolesrele.” centem.”

Ib., XXVI, 9: „eu amu mi părea siânre „.ego q u i d e m existimaveram me înprotiva.” adversus.”

Jacob. II, 8: „se amu înpărătească „.si t a m e n legem perficitis regasfrăşiretu…” lem.”

Petr. IV, 7: „întregumăndriţi amu şi „.estote i t a q u e prudentes et vigitrezviţi-vă.” late.”

Jacob. II, 24: „vedeţi amu că de lucru.” „.videtis q u o n i a m ex operibus.”

Ib., IV, 13: „ amu a c m u ciânre gra- „.e c c e n u n c qui dicitis.” šaşte.”

În ultimul pasagiu amu figurează alături de a c m u, dar fiecare având un alt înţeles.

Apoi cu sensul de „déjà”:

Act. Ap. XXVII, 9: „derepce postul era ,.quod et jejunium j a m praeteriisamu veânritu.

set.

În Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), vedem pe faţă şovăirea semasiologică şi chiar un început de identificare între amu şi a c m u; bunăoară: XXXIX, 16: „se preimească amu récele „.ferant c o n f e s t i m confusionem său.” suam.” unde la Coresi, 1577: „să priimească a c m u.”, dar la Dosofteiu, 1680: „prišmascâ-ş d e p r i p î.”, în contextul slavic: „abie”:

LVIII, 4: „că amu vărară sufletul „.quia e c c e venati sunt animam mieu.” meam.” unde şi la Coresi: „ amu vănarâ.”, dar la Silvestru: „š a t î vănează.”, la Dosofteiu: „š a t î că vânarâ.”, în contextul slavic: „se”.

LXIX, 4: „se toarne-se amu ruşirăn- ,.avertantur s t a t i m erubescentes.” du-se.” la Coresi: „să se toarne amu.”, la Silvestru: „să se întoarne î n d e g r a b.” La Dosofteiu procesul de identificare între amu şi a c m u face un pas şi mai departe, dar totuşi nu este încă deplin. Aşa în psalmul CXVI: „Dzâcă amu casa luš Izrail.” „Dicat n u n c domus Israel.” „Dzâcâ d a r î casa luš Aaron.” „Dicat n u n c domus Aaron.” „Dzâcâ amu toţ cariš să tem.” „Dicant n u n c omnes qui timent.” amu corespunde latinului n u n c, însă acelaşi n u n c se traduce prin d a r ă, iar în contextul slavic în câtetrele verseturile: „ubo = e n i m „.

Independinţa organică a ambelor cuvinte se constată mai cu seamă limpede prin dicţionarele române din secolul XVII.

A M U

În Glosarul slavo– român, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. 1, 268) termenii slavici u × e şi u b o, cel dentâi însemnând „jam, ½dh”, cellalt „igitur, oân”, sunt traduşi deopotrivă prin amu, căruia i se dă ca sinonimi: i a t ă, d a r ă, a d e c ă, dar nicidecum a c m u.

În Vocabularul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 400, 402): „ A c m u. Nunc.

Amu. Jam”.

Am citat mai sus numai acele vechi traduceri române în cari sensul precis se constată prin cuvântul corespunzător dintr-un original; acolo însă unde contextul lipseşte, lesne se poate naşte controversa dacă amu însemnează d o n c sau a p r é s e n t. Astfel în Pravila lui Vasile Lupul, 1646, a c m u e foarte des şi pretutindeni cu sensul lămurit de „à présent”, iar amu se întrebuinţează una singură dată, şi nici atunci nu este destul de limpede; anume, f. 185: „€udeţulŠ de nu va amu potša cunoaşte cu sémne în ce chipŠ au făcut neştine preacurvie, de zburdâune au numai pentru să facâ ruşine bărbatului aceii mueri, atunce créde €udeţul c-au făcut de zburdâune.”

În graiul de astăzi, vechea formă a c m u bifurcându-se în două varianturi scăzute: a c ù şi a m ù, acesta din urmă a înghiţit cu desăvârşire pe arhaicul amu „donc, déjà”, care abia se mai străvede în unele locuţiuni.

Într-o doină din Ardeal: „Fost-am tânăr şi brudiu, Pare-mi rău şamu-i târziu.” amu este învederat a c m u; nu însă tocmai aşa de învederat în următoarele texturi poporane din Moldova:

I. Creangă, Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 22): „ Amu într-una din zile flăcăul se scoală de noapte, face mamaligă îmbrânzită şi ce-a mai dat Dumnezeu, pune mâncarea în traistă.”.

Acelaşi, Povestea lui Harap– Alb ( ibid., p. 172): „ Amu cică era odată într-o ţară un crai.”

În ambele aceste pasage amu s-ar putea traduce prin „ a i n s i d o n c „ sau „or”.

Basmul Pepelea (Sbiera, Poveşti, p.13): „. au ospătat pentru sufletele tuturor morţilor până amu într-un timp când au început a se rădica, mai ales nevestele.” Basmul Petrea Făt-Frumos ( ibid., 35): „Au mers amu cât au mers şi au dat de nişte bătrâni.”

În ultimele două pasage amu se apropie de „déjà”.

În orice caz, e sigur că actualul amù s-a fuzionat din două cuvinte neatârnate, a căror independinţă primitivă anevoie se mai poate recunoaşte.

v. Acum.

— Amuşi.

AMUIÀRE

A v. Amuiez.

AMUIÀT, -Ă

A M U R G E S C

AMUIÈZ ( amuiat, amuiare), vb.; tremper, mouiller, humecter. Alături cu a m o i, Budai-Deleanu ( Dicţ., ms., în Muz. istor. din Bucur.) pune pe amuiez, traducându-l prin „befeuchten, erweichen, eintauchen etc.” Mai întrebuinţat în grai este î m m o i.

v. 1,2 Amoi.

— Îmmoi.

— Moi.

AMÙRG, s.m.; crépuscule, entre chien et loup, la tombée de la nuit. „Pe la şease oare seara, când ciobanii zic m u l g ă t o a r e a, căci atunci ei îşi m u l g vitele” (N. Mereuţă, Tutova, c. Mânzaţii), timpul pe care şi vechii greci, din aceeaşi cauză îl numeau ¥molgoj de la ¢mšlgw, se cheamă la noi mai obicinuit amurg.

Alexandri, Legenda ciocărliei: „Dar după multă trudă şi mult amar de cale, O dată cu amurgul ajunge într-o vale.” şi mai jos: „Copila varsă lacrimi; uimită ea simţeşte

Că inima-i ferice în sânu-i se topeşte, Ca ziua cea de vară când razele se scurg

Topindu-se în umbra adâncă din amurg.”

Costachi Negruzzi, Au mai păţito şi alţii: „Cuprinsă de un trist necaz, Az

Priveam amurgu-ntunecat;

Cat, Şi văd că dintr-un nour des

Ies

Mulţime de draci fioroşi

Roşi.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 5: „ amurgul serei înfaşe firea într-un zăbranic sur.”

Ibid., p. 229: „pleca din revărsatul zorilor şi să întorcea pe la amurg cu alb în căpesterie.”

Într-un sens figurat:

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 103: „se-nălţa pe albăstreala întunecată a cerului un părete îngust şi negru, cu muchea surpată, cu laturile crăpate, fioros şi cobitor ca urma unui păcat în amurgul c o n ş t i i n ţ e i.”

Pentru amurg se mai aude în popor a m u r g e a l ă (Râmnic-Sărat, c. Bogza), a m u r g i t sau a m u r g i t e, personificatul M u r g i l ă, impersonalul m u r g e ş t e sau a m u r g e ş t e etc., toate din aceeaşi tulpină, despre care: v. Murg.

AMURGEALĂ. – v. Amurg.

AMURGÈSC ( amurgit, amurgire), vb.; s'obscurcir, tomber (du jour, de la nuit).

Sinonim cu î n s e r e z.

A M U RG E S C

Alexandri, Plugurile: „Dar lumina amurgeşte, şi plugarii cătră sat, Haulind pe lângă juguri, se întorc de la arat.”

O colindă din Dobrogea: „Iar când soarele se duse Şi de tot el se ascunse, Pe când zioa amurgea, Ochii el îşi arunca

Sub o tufă

De schindufă.”

(Burada, p. 86)

Mai adesea funcţionează impersonal.

Costachi Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul IV: „Abia amurgise când Stroici şi Spancioc sosiră.”

Alexandri, O primblare la munţi: „Acum amurgise mai de tot, caii obosiseră, şi noi începuserăm a sâmţi oarecare dureri prin şolduri.”

Balada Leacul: „Şi colea când amurgea, La mândra lui ajungea.”

(Marian, Bucov. I, 184)

Participiul trecut luat ca adjectiv:

A. Odobescu, Pseudokyn., p. 110: „la oara când aburii, înălţându-se pe apă înce-peau a înnegura orizontele a m u r g i t.” v. Amurg.

— Murgesc.

AMURGÌRE A v. Amurgesc.

1AMURGÌT

2AMURGÌT (plur. amurgite), s.n.; part. passé d' a m u r g e s c pris substantivement: crépuscule, la tombée de la nuit. Sinonim cu a m u r g. Se întrebuinţează adesea la plural.

Basmul Ţugulea (Ispirescu, Legende, p. 321): „Merse ce mai merse, şi, când fu pe la amurgit, întâlni un om care se uita în sus cu un arc în mână.” „D e -c u -s e a r ă se zice şi la amurgite” (P. Căderea, Neamţ, c. Bistricioara).

„Când s e î n g î n ă z i o a c u n o a p t e a, poporul zice că e: p e – amurgite” (M. Lupescu, Suceava, c. Broşteni).

v. Amurg.

— Murgilă.

AMÙRT

AMURŢEALĂ

A v. Amorţeală.

— Amorţesc.

AMURŢÈSC

SFÂRŞIT