Hasdeu, Bogdan Petriceicu

¢osip stariţul mănăstirii la neşte posluşnici, -au fost avăndu demult c r e d i n -

 o ş i, ca să le ţie.”

Zilot, Cron., p. 37: „acest tâlhar însovonit mai mult au prădat şi au jefuit, ca unul ce ştia toate pe larg ale Craiovei, avându-l e o c h i t e din vreme.”.

De aci nu mai e decât un pas până la verbul auxiliar al trecutului: am pe cineva o c h i t = am o c h i t pe cineva.

b) am „sentir, ressentir”.

Întrucât noţiunea de stăpânire sau ţinere trece din lumea exterioară în sfera intimă, ea se preface în s i m ţ i r e, de unde locuţiunea: am p e i n i m ă sau: am c e v a sau chiar simplul am însemnând „je sens, je ressens”.

Costachi Negruzzi, Cârlanii, sc. 1: „En nu mai înbla, şi-mi spune c e ai? Ştii că eu ţie îţi spun tot ce am p e i n i m ă.”

Pentru a exprime noţiunea cuprinsă în francezul „indisposition”, românul zice: „ am ce am, că nu mi-e bine.”

Am lipsă = s i m ţ e s c lipsă;

Am nădejde = s i m ţ e s c nădejde;

Am bucurie = s i m ţ e s c bucurie;

Am poftă = s i m ţ e s c poftă etc.

În multe din asemeni locuţiuni, am poate fi înlocuit prin e s t e: am dor = mie dor, am gând = mie gând, am grijă = mie grijă etc., după cum şi lătineşte se zicea „curae alicui e s s e „, alături cu „curae aliquid h a b e r e „. Câteodată însă, printr-o astfel de înlocuire s-ar schimba înţelesul, bunăoară în „mi-e milă = misericordiam habeo”, lângă „ am milă” nu numai „misereor”, ci şi „misericordiam consequor”.

„Străinu-s ca pui de cuc, M i l ă nam unde mă duc.”

(Jarnik-Bârsanu, 207) v. Milă.

Tot aci vine reciprocul „a s e avea = a se simţi”: „cum t e ai? = quomodo vales? m ă am cu cineva bine sau rău = convenio; cum t e ai cu frate-tău? = quomodo convenit tibi cum fratre?” ( Lex. Bud.).

Enachi Cogălniceanu, Letop. II, p. 260: „Grigorie-vodă îl punea la multe trebi avăndu-s e prea bine.”

Un ţăran din Ialomiţa: „mi-a spus unchiu Barbu câteva cuvinte dă nš-a întrat la inimă; el e un om cu minte şi înţelept grozav; cu mine s ă are ghine dă ninune.” (T. Theodorescu, c. Lupşanu).

c) am „devoir, être forcé”.

Construit cu infinitivul, deja în latina „habeo” căpătase sensul de t r e b u i e, 740 trecut apoi în toate limbile romanice şi care în Occident a dat naştere formei viitoru-A M lui: dirai = dicere habeo. La români această construcţiune şi-a dezvoltat două nuanţe proprii diferenţiate: pe când numai viitorul „voi face” arată o acţiune liberă, condiţionalul „ a m face” exprimă o îndoială, iar noţiunea de necesitate sau fatalitate „faciendum est”, şi-a rezervat pe „ am a face”, foarte des în vechile texturi, dar pe care nemic nu ne îndreptăţeşte de a-l crede că a fost vreodată la noi „în loc de viitor” (Cipariu, Principia, p. 183). Când Coresi zice: „cine v a b e a amu deîntru elŠ, nare a se însetoşa în vecie”, „va bea” este o formă gramaticală, dar „ are a se însetoşa” constituă o propoziţiune sau o construcţiune sintactică cu sensul de: „nu va putea să se însetoşeze” sau „îi va fi peste putinţă a se însetoşa”.

Din nenumărate exemple lesne de adunat, iată câteva:

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.).:

Act. Ap. XXVIII, 26: „cu audzul audziţi „.aure audietis, et non i n t e l l i – şi nu aveţi a î n ţ e l é g e, şi vădzăndu g e t i s; et videntes videbitis, et non prăviţi şi nu aveţi a v e d e a „.

p e r s p i c i e t i s.”

Radu din Măniceşti, 1574 (British Mus., ms. Harl. 6311 B):

Matth. XVII, 21: „pridăditŠ are a f i fišul „.filius hominis t r a d e n d u s omenesc.” e s t.” unde în Noul Testament din 1648: „ d a – s î – v a fišulŠ omenescŠ”, iar în Biblia Şerban-vodă din 1688: „ v a s ă s ă d e a fišulŠ omenescŠ.”

Text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 647): „ca să poatâ fi izbâviţi de mâniša acéša şi de foc şi de greul ce are a f i.” Ibid., 487: „eu gol am eşit diân maţele mamei, şi šarâ golŠ am a m é r g e.” Ib., 501: „carii laptele şi lăna diân turmâ šau, šarâ de oi nu se grijescŠ, de carile cuvăntŠ aveţi a d a în zua céša maré.”

Ib., 504: „ a v e n i avea-vorŠ în zilele de apoi bâtjocoritori.” Ib., 510: „cine nu va socoti căte-amŠ grăitŠ, nice de mai multe nu va avea a c r é d e.”

Varlam, 1643, I, f. 73 a: „aşea are a p ă ţ i de oameni ca şi IoanŠ.” Simeon Movilă, 1602 ( Cuv. d. bătr. I, 127): „de vréme ce veţi vedea cartea domnie-méle, šară voi să avăţi a v ă f e r i de acel satu.”

Pătraşco Păturniche, 1597 ( ibid., I, 77): „nime din ruda mea ca să naibă a p ă r ă.” Şi la trecut se poate exprime un grad de fatalitate prin „ avea a.”, de exemplu la Dosofteiu, 1680, ps. LXXI, 12: „.c-au izbăvit pre mişel de sâlnicŠ şi „.quia liberavit egenum a potente, et pre mšaserŠ căruša navša c i n e – š f i pauperem cui non e r a t adjutor.” a utoršu.” unde la Silvestru, 1651: „care nare agšutoršu”; la Arsenie din Bisericani, circa 1650 (ms. în Acad. Rom.): „ce elŠ navša agšutâtorŠ”, la Coresi, 1577: „cui nu e r a ajútoršu.”

A M

În graiul de astăzi: „Pentru mândra care-mi place

Nici părinţii nau c e – m i f a c e.”

( J. B., 11) „Nam c e f a c e, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul!

Nam c e f a c e, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul.”

( Ibid., 193) „Frunză verde lapte acru, Mă băgai slugă la dracu, Dar la dracu nu-mi prea place;

Cat' să şez, că nam c e f a c e.”

( Ibid., 139) „Rămâneţi cu toţi[i]-n pace, Eu mă duc, că nam c e f a c e, Că-i poruncă-mpărătească, Trebuie să se-mplinească.”

( Ibid., 322) „Jele-i, Doamne, codrului

De armele hoţului, Că le plouă şi le ninge Şi nare cine le – n c i n g e.”

( Ibid., 288) „Bădiţă cu şease boi

Nare c e c ă t a la noi.”

( Ibid., 38)

De aci exclamaţiunea: ce are a f a c e! = „impossible! incroyable!” =

= italieneşte: „non ha a far!”, „che ha da far!”

Cu conjunctivul în loc de infinitiv: „Bate, Doamne, neamţu-n drum, C-o ales ce-o fost mai bun Ş-or rămas neşte pitici, Altfel nai c u m s ă l e z i c i!”

( J. B., 298) „Bat-o cruciuliţa lele, Navu c u m s ă n u m ă – n ş e l e, C-o văzui albă la pele Şi la grumaz cu mărgele.”

( Ibid., 242)

Tot aşa în locuţiunea proverbială: „ are cui s ă semene” = ital. „ha a chi somi-742 gliare”, care însemnează: „ t r e b u i să fie cum este, căci aşa i-a fost neamul”.

A M

Cu conjunctivul însă, sensul de „devoir, être forcé” e mai puţin lămurit. „ Am a face” vrea să zică: „je d o i s faire”; „ am să fac” poate să însemneze numai: „je suis d i s p o s é à faire”. Aşa într-o satiră poporană din Bucovina, o femeie zice câte ar fi dispusă ea să facă numai ca să nu-i învie bărbatul pe care-l îngropase: „Şam s ă dau o pălărie

Să-i citească-o liturghie

Colea-n colţ la chir Ilie; Şam s ă – i vând izmenele, Şam s ă – i port pomenele

Pân' l-or lua ielele; Şam s ă – i vând mânuşele, Şam s ă – i port şi slujbele

Prin toate crâjmuţele; Şam s ă – i dau hosmetele

Ca să-l plângă fetele; Şam s ă – i dau ciobotele

Să-l bocească mândrele; Şam s ă – i dau opincele

Să-l bocească mâţele

Prin toate cotruţele; Şam s ă – i dau şi pieptarul

Să-l plângă han-tătarul!”

( Tribuna din Sibii, 1886, p. 246)

În toate acestea conjunctivalul „ am s ă „ este cu totul altceva decât infinitivalul „ am a”, care singur exprimă pe deplin noţiunea de „devoir, être forcé”.

În fine, cu infinitivul sau cu conjunctivul subînţeles: nai c u m! nai î n c o – t r o! nai u n d e!

„De urit te poţi ascunde, Dar de dragoste nai u n d e.”

( J. B., 9)

Tot cu nuanţa de „devoir, être forcé” figurează am unit cu supin prin prepoziţiunea d e: am d e făcut, am avut d e scris, aveam d e zis, voi avea d e mers etc., cari toate, mai mult sau mai puţin, s-ar putea traduce prin t r e b u i.

Şi atunci când însemnează „sentir”, am se poate construi uneori cu d e urmat de substantiv. Aşa se zice deopotrivă bine: „ am gând” şi „ am d e gând”, „ am grijă” şi „ am d e grijă”, unde d e ne aminteşte pe genitivul latin în „curae habeo”: Acelaşi d e pe lângă am „posséder” ne întimpină în Legenda Sf. Nicolae, sec.

XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 134): „era buni creştini şi bogaţi şi avea d e destulŠ.”, unde „de destul” se datorează analogiei cu „deajuns”.

Ca normă însă, graiul românesc postpune pe d e numai lui am „devoir”.

v. De.

A M

II. Forme gramaticale.

a) am şi aib.

Din latinul h a b e o derivă aib în loc de „abiu”, cu metateza lui i ca în „roib =

= rubeus”, şi nici într-un caz nu poate să derive de acolo am, după cum se crede generalmente (Cihac), care este o contracţiune din avem: „eu am = „ego h a b e – m u s „, întocmai ca francezul poporan „j'a v o n s „. Înrădăcinându-se am pentru prima persoană a prezintelui indicativ, aib a trecut asupra subjunctivului: c a s ă aib, de unde iarăşi în graiul actual a început a-l goni am, astfel că se zice mai adesea: s ă am, şi numai la a treia persoană persistă nestrămutat: s ă aibă. În vechile texturi aib sau aibu, la a doua persoană aibš sau aibi, este o formă predomnitoare.

Cipar ( Principia, p. 139-40) citează o mulţime de exemple de prin tipăriturile din secolii XVI şi XVII; e nu mai puţin des în acte:

Contăş Uricar, 1656 ( A. I. R. III, 235): „deci eu să aibu a da cuconilor ašurea altă falce de vie.”

Neacşul Cantaragiul, 1683 ( A. I. R. I, 62): „să aibu a-i da banii la cărtovul viilor.” Ion sin Vătav Roman, 1715 ( A. I. R. III, 276): „ai în ţara leşască să naibu amestec la nemic, šar după ce a hi mila lui Dumnezău să eşim în ţară la pămăntul nostru, să aibu şi eu trabă.”

Dar şi-n scriitorii din secolul nostru, dintre cari ajunge a cita pe Beldiman, Tragod., v. 3223: „Dumnezeule înalte, condeiul meu este slab

S-arăt zgomotul, strigarea, putere nu pot să aib, Atâta voi putea zice, mai pre scurt într-un cuvânt, Că nu s-auzea nimica, nici în cer, nici pre pământ.” b) aibând şi având.

Din latinul h a b e n d o derivă d-a dreptul având, care însă în vechile texturi se ciocneşte cu forma aibând, născută sub înrâurirea lui aib = h a b e o, după cum şi-n vechea italiană era o formă a b b i e n d o de la a b b i a, pe lângă forma obicinuită a v e n d o.

Codicele Voroneţian, circa 1550, alăturat cu Noul Testament, din 1648: Act. Ap. XXIV, 15: „upovăinţa aibăndu „. avăndŠ nădéjde în Dumnezău.” spre Dumnedzeu.”

Radu din Măniceşti, 1574:

Matth. I, 18: „aflâ-se aibăndŠ în maţe de „.inventa est în utero h a b e n s de

Duhul sfăntŠ.”

Spiritu sancto.”

Matth. VII, 29: „învăţa ei ca despunsŠ

„.docens eos sicut potestatem h a – aibăndŠ.” b e n s.” c) condiţionalul: să avure.

Codicele Voroneţian în alăturare cu Testamentul din 1648:

A M

Iacob II, 17: „aşa şi crediânţa, s e n u „.aşša şi credinţa, s ă n u va avea avure lucru, moartă šaste de siânre.” fapte, moartă-š întru ša-ş.”

Macedo-româneşte se zice până astăzi la condiţional (Bojadschi): s i avurimu, a treia persoană: s i avuri. Este latinul h a b u e r i m.

III. F o n e t i c a.

În vechile texturi nu e rar avăm în loc de avem, ca şi v ă m pentru v o m.

Radu din Măniceşti, 1574:

Io. VIII, 41: „părinte avămŠ Dumne- „.patrem h a b e m u s Deum.” zeu.”

Ibid., XIX, 7: „lége avămŠ.” „.legem h a b e m u s.”

Ibid., 15: nu avămŠ înpăratŠ.” „.non h a b e m u s regem.”

Coresi, Omiliar, 1580, quat. XVI, p. 3: „de multe orš grăescŠ bogaţii: ce avămŠ a măânca demâneaţa.”

Varlam, 1643, II, f. 51 b: „să ne bucurâmŠ, că multâ platâ avăm.” Ibid., f. 55 b: „a doa învâţâturâ avâmŠ.”

În poezia poporană ne întimpină „a davea = a avea”, cu proteticul d ca în „dalb =

= alb”:

O colindă muntenească: „Ferice-mi ferice, Ferice de mine Şi de maica mea; 'N zile ce-am născut, Parte ce-am davut…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 78)

Balada Rusalin: „Num-un fecior a davut, Ce Rusalin l-a chemat, Şepte şcoli l-a învăţat

Ca să mi-l popească-n sat;

Nevastă pe cin' şi-a luat?

Pe Lena de la Maidani

Numai c-un şfertar de bani;

Ibovnică îmi davea

Pe Veta de la Soceni.”

(Reteganu, Poez. pop., 22) v. 1 D.

Pe alocuri se aude aivă în loc de aibă: „Ca jurământ, poporul zice: să nu aivă parte de luminile ochilor, să nu aivă parte de ce e mai drag în lume.” (P. Iftimie, Tutova, c. Obârşeni).

A M

E şi mai curioasă forma poporană trisilabică avândă pentru disilabicul având (Jipescu, Opincaru, p. 20), precum şi macedo-româneşte sunt două forme: avândălui şi avându (Bojadschi).

v. 2 Am.

— Avere.

— Avut.

2AM, vb. auxil.; avoir. În articlul precedinte s-a văzut modalitatea materială şi logică a naşterii auxiliarului am din activul a m. Aci dară ne mărginim a-l urmări în sine-şi.

Auxiliarul am se conjugă numai la prezinte indicativ, unde se uneşte cu participiul trecut:

(eu) am (tu) ai (el, ea) a

A f ă c u t;

(noi) am (voi) aţi (ei, ele) au şi la optativ, unde se uneşte cu infinitivul:

(eu) aş (tu) ai (el, ea) ar

A f a c e.

(noi) am (voi) aţi (ei, ele) ar

La indicativ, ca şi la optativ, am se poate construi cu verbul său în două feluri: direct: am f ă c u t, aş f a c e.

invers: f ă c u t – am, f a c e r e – aş, unde revine la optativ forma infinitivală nescurtată, deşi pe alocuri se aude în popor: f a c e -uaş.

Construcţiunea directă poate să fie: continuă: am f ă c u t, aş f a c e; întreruptă: am eu ceva cumva f ă c u t, aş eu ceva cumva f a c e.

Construcţiunea indirectă poate să fie întreruptă numai prin pronumele personal: f ă c u t u – mau, f a c e – maş.

Funcţiunea cea obicinuită în ambele timpuri este acea directă continuă; nu e rară însă, şi uneori nu e fără eleganţă, acea întreruptă, mai ales la indicativ.

Moxa, 1620, p. 372: „ de amŠ eu f ă c u t Š ceva cu nedereptul, nu-mi veghea voe nemicâ.”

Act rustic din Mehedinţi, 1599 ( Cuv. d. bătr. I, 88): „ au ei l ă s a t cu al lor cuvăntŠ.”

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.), X, 4: „că ce ai tu s f r ă ş i t, e ei sparseră.”

Foarte des într-un fragment măhăcean, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 87 sqq.): „sau neştire de întâša as l u c r a t u „; „sau neştire dupâ al treile as v e r i t u „; „sau neştire dupâ al şasele as a j u n s u „ etc.

Pronumele reflexiv se pune denaintea lui am: mam f ă c u t, f ă c u t u -sau; 746 există însă şi exemple ca:

A M

Pravila de la Govora, 1640, f. 25 a: „deci acéstea noao au g r ă i t u – s e …” =

= „nouă sau g r ă i t „.

Construcţiunea inversă alături cu acea directă, fără ca ele să se deosibească prin ceva sub raportul sensului, permite graiului românesc încrucişarea ambelor întocmai după regula chiasmului în retorică, deşi procesul e de tot poporan.

Aşa ne întimpină mereu în cântece: „ M e r s – au ei pân' la un loc Şau a p r i n s un mare foc.”

(Alex., Poez. pop.2, 20) „ S ă m ă n a t – am grâu de vară, Au i e ş i t numai negară;

S ă m ă n a t – am orz, ovăs, Au i e ş i t mohor pe şăs;

S ă m ă n a t – am popuşoi, Au i e ş i t iarbă-n fuşoi.”

( Ibid., 228) „ F o s t – ai, badeo, om voinic, Şai r ă m a s chiar de nemic.”

( Ibid., 338) „ D u c e -maş la cununie, Şi maş d u c e ca vântul

Când spulberă pământul.”

( Ibid., 307) „ B e r e – aş vin cu mintă creaţă, Şaş d u r m i la mândra-n braţă.”

( Familia, 1886, p. 115)

Proverb: „ F o s t – ai, lele, ce ai fost, Dar acum eşti lucru prost.”

Această încrucişare a ambelor construcţiuni e cu atât mai deasă în cronicele noastre, cu cât mai necărturar era cronicarul, adecă mai puţin înrâurit de modeluri grece şi slavice, căci la slavi şi la greci nu se găseşte nemic analog. Aşa în letopiseţul lui Ion Neculce se află peste două sute de chiasmuri analoge, dintre cari iată patru unul lângă altul:

Letop. II, p. 363: „Mai c e r ş u t – au turcii Azacul, şi sau a p u c a t ruşii să-l dee cu tot venitul şi hotarul lui. C e r ş u t – au şi bir să le dee şi cheltueala oştii, ce bir nau p r i m i t. Z i s – au turcii să mai strice şi alte pălănci ce sănt pe marginea hotarului pre lăngă zaporojeni şi la pragurile Niprului, anume Camen, Zoton şi altele, şi sau a p u c a t că le-or strica. Mai z i s – au turcii şi pentru Ucraina etc.” Din diferite construcţiuni chiasmatice, cari nu sunt tocmai puţine la noi, cea mai în circulaţiune decât celelalte toate la un loc este acea prin auxiliarul am; apoi pe a 747

A M doua şi pe a treia linie prin auxiliarul v o i, prin elemente pronominale şi altele: „merge-voi şi voi vedea, bucură-te şi te veseleşte” etc.

v. Eu.

— Se.

— Voi.

În vechea italiană ni se prezintă din când în când un fenomen foarte înrudit. Aşa sunt exemplele citate de Tommaseo: „Grazie ti rendo, Iddio mio, perocchè tu m'a i visitato, ed h î m i dimostrato li peccati miei.”; sau la San-Francesco d'Assisi: „Perdonami, Signore, Che t'h o fora serrato:

No h o t t i ricambiato

Un vero amore.”

Formele istorice pentru monosilabicii am, ar şi aş sunt disilabice: amu, are şi aşi.

Act rustic din Ilfov, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. I, 94), de două ori: amu lăsatu eu cu sufletul miu.”

Act muntenesc din 1622 ( A. I. R. I, 31): „auzindu că va să facă sfăntă mănăstire, neamu adunatu toţi şi amu vorbitu.”

Altul din 1612 ( ibid., 71): „ amu întorsu partea lui Săban Gliga.” Varlam, 1643, I, f. 51 a: „mulţi are hi mai bucuroşi să moară decătŠ să-şŠ des-copere boala ca să o vadzâ toţi.”

Pe lângă are este şi forma ară, de unde apoi actualul ar: Silvestru, 1651, f. 96 a: „mănăncâ pre oamenii mieš cumŠ are mănca păšne.”; iar f. 111 b: „deşărţie săntŠ fiš oamenilorŠ, minciŠnoşi-s fiš bărbatuluš; de sarâ pune în cumpănâ, maš šuşori arâ fi decătŠ deşerţiša.”

Moxa, 1620, p. 352: „ arâ fi mai bine ce va naşte să-l arunci în foc.” Radu din Măniceşti, 1574 (ms. în British Mus., Harl., 6311 B):

Io. III, 12: „cum, de aşi (aşn) zice voao „.quomodo, şi dixero vobis coelestia, de ceri, crédere-aţi.” credetis.”

Pe lângă aşi, forma aşu prin analogie cu amu:

Psaltirea Şcheiană, circa 1550: „Doamne Dumnedzăul mieu, se aşu face asta.” Unii derivă pe aş din neogrecul ¥j în ¥j gr£fh, ¥j gr£yomen (Cihac, II, 637), care reprezintă pe vechiul grec imperativ ¥fj = ¥fej din ¢f…hmi (Du Cange, Gloss.

med. Graec., introd. ). O asemenea derivaţiune nu se discută. Toate formele auxiliarului am s-au născut printr-unul şi acelaşi proces fonetic al suprimării silabei mij-locii – ve-=- bedin prototipuri latine, şi anume: am = a v e m = h a b e m u s; ai = h a b e s; a, au = h a b e t, h a b e n t; aţi = a v e ţ i = h a b e t i s; are = h a b e r e t; aş = h a b e s s i m.

Pentru aş deja canonicul Cipariu ( Gramm., 278) indicase foarte bine paralelul italian a v e s s i, care însă nu vine din latinul „habuissem”, ci din arhaicul h a -

748 b e s s i m, de ex. la Cicerone, De leg. II, 8: „separatim nemo h a b e s s i t deos”.

A M

În grai a sau au se reduce mai adesea la o.

În următoarea doină din Ardeal acest o = au ne întimpină chiar într-o construcţiune chiasmatică: „Ies afară, luna-i sus, Badea v i n t – o şi so d u s;

Ies afară, luna-i jos, Badea v i n t – o şi so-n t o r s.”

(Jarnik-Bârsanu, 134)

Apoi pentru plural circulează alături cu au o formă foarte interesantă or = lat.

h a b u e r u n t: „Bate, Doamne, neamţu-n drum, Co ales ceo fost mai bun Şor rămas nişte pitici, Altfel n-ai cum să le zici;

Piticii careor rămas

Pun căciulele pe nas Şi fac la fete necaz!”

( J. B., 298) „Şi mior zis floare de fragă, Tuturor pe lume dragă;

Mior zis floarea florilor, Dragostea feciorilor.”

( Ib., 156) „Cununa o fost la mine, Da ochii or fost la tine

Să fi luat seama bine.”

( Ib., 171)

Ambele forme, au şi or, în acelaşi cântec: „Cu cheile sor jucat

Mulţi pruncuţi

Nepricepuţi: „Nu ştiu în foc leau ţipat, O-n apă leau aruncat.”

(Pompiliu, Sibii, 54)

După vocala unui cuvânt monosilabic, în unele vechi texturi iniţialul a se elide, ceea ce s-aude adesea şi-n graiul poporan. Aşa:

Legenda Duminicei, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 44): „aastă carte ou tremesu” = „o au tremesu”.

Ruga Sf. Sisinie, circa 1580 ( ib., 289): „laptele măni-ta cei suptu” = ce ai suptu.”

A M

Călătoria la iad, circa 1550 ( ib., passim): „ceu răstignit = ce au”; „seu sculatu

= se au”;,născutu-seu = se au”;,neu spus = ne au”;,tei ivitu = te ai”;,ou pădzitu = o au”;,şiu necat = şi au”;,serâ aprinde = se ară” etc.

Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( ib., passim):,o, cum nemŠ (= ne am) pierdut vréme de pocâinţe demŠ (= de am) bad€ocuritŠ şi amŠ €ucatu şimŠ (= şi am) săritu.”

În grai se mai observă şi un altfel de „sandhi”: ,Se zice ian dat în loc de: iam dat; dar: am văzut, nu: an văzut.” (D. Georgescu, Iaşi, c. Băiceni).

În fine, despre formele istriano-române, foarte curioase, vezi pe Ascoli, Studj critici I, 64-67.

v. 1 Am. – 1,2 Aş.

— R.

AM. – v. – an.

AMÀ! s. A-MÀ! interj.; eh mais! Editorul operelor lui Alexandri (t. IV, p. 1775) explică pe ama prin: c e m a i t r e a b ă! Este o exclamaţiune de mirare unită cu îndoială, care se aude numai pe-n oraşe, aproape necunoscută pe la ţară.

Costinescu, Vocab. I, 34:, A– ma! aşa! ce ai făcut? de ce aşa?” Alexandri, Gură– cască: „.vă închipuiţi pe mine Nae Gâscănescu înbrăcat husăreşte, cu nădragi strimţi şi cu chiveră? Ama! frumos m-a prinde.” Acelaşi, Sandu Napoilă: „.să fiu deopotrivă cu Chiosa vezeteul şi cu Mănciu-rică bucătarul? ama rânduială!”

Acelaşi, Hagi– Petcu, act I, sc. 4: „ Ama! Atâta mi-ar fi trebuit, să-l ascult pe d-lui!”

Acelaşi, Boieri şi ciocoi, act II, sc. 13: „ Ama! Ai vorbit de te-ai pripit.” Filimon, Ciocoii vechi, p. 186: „pare că auz de acum pe acei clevetitori zicând: Ama, cap şi la Banul! mai deunăzi nu voi să dea pe fie-sa după Postelnicul Andronache, boier simandicos şi om al lui Caragea, şi acum o dă slugii acelui boier.”

Aceeaşi interjecţiune este la neogreci, serbi, bulgari şi turci (Miklosich, Türk.

Elem. I, 11). Românii au căpătat-o abia în epoca fanarioţilor. Curat româneşte, cu acelaşi sens, se zice „ a b a!” de exemplu la De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 244: „A b a, moşule, încotro? un'te duci p-aşa zăpuşeală?” sau olteneşte în Jocul păpuşilor: „ A b a, fă, unde ţi-e teatele

Ca să-mi dea puşcheatele

Să împuşc vrăbeatele?”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 121) v. A-ba!

— Dec!

750 AMÀL. – v. Hamal.

A M A N D E A

AMÀN! interj.; grâce! miséricorde! pardon! Această exclamaţiune arabă de i e r t a r e au căpătat-o prin osmanlii toate popoarele de pe Peninsula Balcanică, căci turcii, când ardeau şi prâjoleau tot până la Dunăre şi până la Carpaţi, n-aveai încotro, ci trebuia să le strigi turceşte „ aman! „ fiindcă altfel nu te înţelegeau.

În cronice, aman ne întimpină numai când e vorba de turci, sau când vorbesc turcii.

Neculce, Letop. II, p. 377: „nu mai avea nici o putere, numai ce striga aman, deci noi văzăndu-i că strigă aman, ne-au căutat numai a face pace.” Dionisie Eclesiarcul, Cron. (Papiu, Monum. II, 172): „şi aşa se sparge ordinea turcilor, caii se duc în lume zbierând şi turcii căzuţi ţipând: aman! aman!.” Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 224: „(Antiohi Caragia) nu le da obraz (turcilor) nicidecum, nici să şeadă jos înaintea lui nu-i punea, şi să răstia asupra lor, ca cănd n-ar fi fost turci, ci se ruga cu aman b o i e r, care nu cred că a fi mai fost altă dată.”

Păreche cu „ aman b o i e r!” este „ aman p u i u l e! „, când nu supusul cerea iertare de la mai-marele său, ci femeia de la bărbat.

I. Creangă, Amintiri din copilărie ( Conv. lit., 1881, p. 10): „Pesemne te mănân-că spinarea, cum văd eu; şi ia acuş te scarpin, dacă vrei; ba ş-un topor îţi fac, dacă mă crezi, de-i zice aman puiule! când îi scăpa din mâna mea.” Nu e rar şi-n poezia poporană, dar numai în balade.