Hasdeu, Bogdan Petriceicu

E des în cântecele poporane din Bucovina: „Ioviţă, când mi-l vedea, Amarnic se spăria.”

(Marian, I, 80) „Copilele mi-l bocea, Amarnic mi-l mai jelea.”

( Ibid., I, 65) „Balaban când l-auzea, Amarnic se mânia.”

( Ibid., I, 83)

În satira poporană Paştile ţiganilor: „Toţi ţiganii se strângea, La biserică venea, Cu femei, cu mici, cu mari, Cu şetrari şi lingurari; Şi-n biserică întrau, La un loc se grămădeau Şi amarnic mai cântau.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 264) v. 1 Amarnic.

AMĂGEALĂ (plur. amăgele s. amăgeli), s.f.; tromperie, ruse, séduction, leurre, ensorcellement. Sinonim cu a m ă g i r e, care însă arată o acţiune, pe când amăgeală exprimă o stare. Sinonim şi cu a m ă g i t u r ă, care cuprinde însă o nuanţă de despreţ.

Dosofteiu, Liturgiar, 1683, f. 30 a: „l-au ziditu-lŠ şi de amă• ala şšarpeluš do-764 molitŠ supus.”

A M Ă G E S C

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 26): „apoi şi alte lucruri de vicleşuguri, î n g ă i m é l e d e amăgéle şi fapte pline de răutate.” Acelaşi, p. 177: „de lucru spurcat scărăndăvios ca acesta se apuca, ca el organul fără-légii, vasul otrăvii, lingura vrăjbii, tocul minciunilor, sâlţa amăgélii, cursa vicleşugului, văpsala strâmbătăţii şi vânzitoriul dereptăţii să se facă priimi.” Acelaşi, Divanul, 1698, f. 98: „a mă pazi foarte mi se cuviind cade, ca în tine (lume) lăcuind, ca cum n-aş fi în tine să mă socotesc, şi cu aasta de ale tale î n d i v u r i – î n c h i p u r i d e amăgéle să mă scutesc.” Ibid., p. 148: „alta nu iaste fără numai c ă p t u ş i t u r i, amagéle şi m a s – c a r a l e.”

Neculce, Letop. II, 436: „tot ca să se mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor.” v. Amăgesc.

— Amăgire.

— Amăgitură. – - eală.

AMĂGÈLNIC, -Ă; adj.; trompeur, séducteur. Sinonim cu a m ă g i t o r, dar cu o nuanţă mai energică. Derivă din a m ă g e a l ă prin sufixul -n i c.

Cantemir, Divanul, 1698, f. 3 b, cuvintele Înţeleptului cătră Lume: „deci acmu, o amăgialnico, aasta iaste înpărăţiia ta!…” v. Amăgeală – - nic.

AMĂGÈSC ( amăgit, amăgire), vb.; „charmer, séduire, éblouir, surprendre, enchanter, fasciner, tromper etc.” (Pontbriant). Sinonim cu î n ş e l, dar exprimând mai multă dibăcie, un meşteşug mai supţire.

Un act din 1594 ( Arhivul ms. al lui Petru Şchiopul, în Acad. Rom.) povesteşte istoria unui vestit a m ă g i t o r de atunci: „dăm ştire de Giva şi de frate-său Pascali cine sămtu ei; sămtu ei eşiţi de la Răguza la Sofiša întru oraş turcescu, şi acolo lăcuindu oarecătâ vréme s-au îndătoritu, apoi prentru dătorii au fugit în Ţara Munteneascâ, făcăndu-se acolo negoţitori; şi lâcuindu acolo, au îndrâgit acolo acel Giva o văduvâ gršacâ bogatâ, şi peţindu-se ei pre ša, lăuda-se că šaste neguţător mare şi cu avuţie multâ şi de casâ mare de la Raguza şi să făcša că e de légša grească; aşša pănâ o amăgi şi luo acša gšupănšasâ dupâ sine, carša lâcuindu cu nusul vădzu că e a m î – g i t î şi î n ş e l a t î de el, necum să aibâ nescae bunătate şi avuţie cumu se lăudase, ce încâ de dătorie scăpase de acolo; carša mai multu n-au vrut cu nusul să lăcušascâ, ce s-au înpărţit de-nsul. Cătrâ aasta šarâ mărturisim, dupâ aaša acestui sau acelui Givei s-au încredzut šarâ acolo în Ţara Muntenšascâ un neguţătoršu den Raguza ce lăcuiša în Trăgovişte, ca unui prišaten şi ca unuša ce era de o limbâ şi de o ţarâ şi de un loc; la moartša sa ş-au lăsat casa, mušarša şi feorii săi să-i fie grije şi milâ, carele după acšaša aşa au fost bunu că š-au amâgit fata lui şi o au ruşinat; şi după ce o au ruşinat, nu puţinâ avuţie š-au luat şi au fugit la Moldova.”, şi se mai adauge apoi că, amăgind mereu în dreapta şi-n stânga, Giva a căpătat în arendă toate vămile Moldovei.

I. F u n c ţ i u n i l e.

a) Sub forma activă.

A M Ă G E S C

Pravila Moldov., 1646, f. 92: „hotru să chšamâ nu numai cela ce îndeamnâ muerile spre zburdăcšune şi spre poftâ rša, ce încâ şi cela ce le amăgéşte cu alte meşterşuguri.” Noul Testament, din 1648, Marc. XII, 13: „trimeaserâ la elŠ unii deîn fariseš şi deîn irodišani ca să-l p r i n z î c u c u v î n t u l Š „, explicat la margine prin: „să-l amăgeascâ.”

Dosofteiu, Synaxar, 1683, dec. 29: „făcândŠ ei aşša, vădzu IrodŠ că-l amăgirâ şi să mâniè foarte.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 41): „odânăoară un blănaru în meşterşug isteţ pre altul în cunoştinţă prostatec au amăgit, şi în loc de piale de breb i-au vândut blană de vidră.”

Acelaşi, Chron. II, 355: „crude basme şi râncede minciuni, cu carele un sirbac au amăgit pre un rusac.”

Mihaiu Racoviţă, 1725 ( A. I. R. III, 279): „šară alţi bani 61 lei tot au rămas, şi tot l-au amăgit că š-a da şi nu š-au mai dat.”

Mitrop. Antim, Predice, p. 101: „frumseţea pomuluš celuš oprit nu-l va î n ş e l a, şarpele nu-l va v i c l e n i, muerea nu-l va amăgi.” Beldiman, Tragod., v. 405: „Atunce toţi d-impreună, greci, boieri, neguţitori, Luând cu ei din călugări, pentru că-s buni cerşitori, Se pornesc în tot oraşul, toţi încep a îndemna, Nu se ruşinau a zice la câţi îi întâmpina;

Vrând să amăgească lumea, credinţă la mijloc scot

Că dau război pentru dânsa, încredinţează cât pot.”

Zilot, Cron., p. 3: „Diavolul şi atâta, văzând pre om fericit, Prin muiere ficleneşte pre Adam l-au amăgit.”

A. Pann, Prov. I, 76: „Ce ai socotit, ţigane? Pe Dumnezeu samăgeşti?

Amar de tine.!”

O doină: „Iar nevasta, de iubeşte, Se preface că boleşte, Geme, zace, se boceşte; Şi bărbatu-şi amăgeşte…”

(Alex., Poez. pop. 2, 358)

Altă: „El pe câte le-a iubit, Pe toate le-a amăgit, Le-a lăsat şi a fugit.”

( lbid., 160)

Altă:

A M Ă G E S C

„Draga mea supţire-n trup, Harnică maic-ai avut!

De frumoasă te-a făcut

Cu ochi negri de ochit, Cu sprâncene deamăgit.”

(Jarnik-Bârsanu, 30) b) Sub forma reflexivă.

Moxa, 1620, p. 369: „elu s e amăgi de dragostea aurului.”

Pravila Moldov., 1646, f. 145: „mai vrătosŠ vinulŠ ce va fi băutŠ, vădzăndu-lŠ limpede şi frumosŠ la faţâ şi moale şi dulce la gustare, de-are fi şi înţeleptŠ neştine, totŠ s ă amăgšaşte, părăndu-i că nu să va înbăta.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 21): „putinţa în mândria sa amăgindu-s ă, lucruri peste putinţa sa încépe.”

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 14): „Cu adevăratŠ n e amăgimŠ cândŠ trăimŠ, ca cum nu amŠ créde că vomŠ să murimŠ.”

Beldiman, Tragod., v. 2613: „Ş-aşa într-o dimineaţă, cu un chip mult tâlhăresc, Amăgindu-s ă portariul, toţi înnuntru năvălesc.”

Zilot, Cron., p. 117: „Săracul vultur românesc, cum samăgi de vulpe

Cuibşorul lui cel strămoşesc în gura ei să-l surpe!

Pre toată hiara şi pre leu făcutu-le-au să crape, Iar d-ale vulpii linguşeli nu au putut să scape!”

A. Pann, Prov. II, 83: „Tânăra nevinovată

Lăsă să s e amăgească Şi-i zâmbi câteodată.”

Gr. Alexandrescu, Nina: „În sfârşit, Nino, simţ că trăiesc;

Inima-mi astăzi e izbăvită

D-acea robie nesuferită;

Mai mult asupră-mi nu mamăgesc.”

II. O r i g i n e a.

Asemănarea fonetică între amăgesc şi spaniolul a m a g a r „ menacer” ( Lex.

Bud.) se înlătură prin marea deosebire logică între ambele cuvinte; asemănarea logică între amăgesc şi maghiarul á m i t g a t n i „séduire” (Cihac) se înlătură prin imposibilitatea fonetică de a le apropia pe unul de altul. Ambele aceste etimologii ar trebui respinse chiar dacă nu s-ar găsi una pe deplin îndestulătoare, care – credem noi – se găseşte în cazul de faţă fără multă greutate. Amăgesc presupune pe m a g, 767

A M Ă G E S C după cum „îndrăgesc” presupune pe „drag”. Iniţalul a, fiind prepoziţional în toţi verbii câţi se încep prin am-: ameninţ, ameţesc, amorţesc, amuţesc etc., rămâne simplul măgesc, corespunzător grecului mageÚw „ensorceler, duper, tromper”, din m£goj „magicien, sorcier”, cu un sens fundamental de „fermec”, care nici la români nu s-a perdut de tot, bunăoară într-un text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 494): „hitlénii oameni şi f ă r m î c î t o r i i îndeamnâ spre maš amarŠ, amâgindŠ şi amâgindu-s e.”; sau la A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 63: „Firea le este a se strecura pe la cei cu puterea şi a le amăgi minţile printr-un f a r – m e c.”; dar mai ales la mitropolitul Varlam, 1643, I, f. 62 b, unde se întrebuinţează anume cu sensul de „fasciner”: „căndŠ vorŠ să-ş facâ cruce, numai ce m î h î e s c Š cu m ă n a c u m a r e amăgi oarece, acéša nu šaste cruce, ce-i o măniecie.” Pe la 1790, domnind în Ţara Românească Mavrogheni, devine favorit al principelui un Perticari: ,Cu minciuni zicând că ştie

Foarte bine-astronomie, Adicăte g h i c i t o r Şi d e s t e l e c i t i t o r, După care amăgire

Credea-ntr-însul peste fire.” spune o cronică ritmată de atunci ( Buciumul, 1863, p. 28), unde în loc de amăgire, greceşte s-ar putea pune m£geuma.

Sub raportul curat istoric de relaţiuni internaţionale, amăgesc este grecul ma-geÚw, pe aceeaşi cale ca f a r m e c = gr. f£rmakon. Această derivaţiune se-mpacă dară deopotrivă cu fonologia, cu semasiologia şi cu istoria. Deşi ambele vorbe mage…a şi farmake…a străbătuseră în Occident deja în epoca romană şi deşi în dialectul sicilian se află chiar un derivat a m m a g a r i „far inganno abbagliando la mente, affascinare, sorprendere con maraviglia, incantare” (Traina), adecă întocmai românul amăgesc, ba încă şi cu prepoziţionalul a, totuşi pentru acesta din urmă este mai de crezut un împrumut de la grecii bizantini, de pe când ei stăpâneau Peninsula Balcanică până la Dunăre. Tot de atunci datează s t a f i e = gr. stoice‹on, b o s – c o n e s c = gr. baska…nw etc.

În acest mod se întăreşte bănuiala lui Laurian şi Maxim (I, 56) despre amăgesc: „derivaţiunea cu probabilitate este de la m a g u s (m£goj), care înseamnă şi fermecător şi înşelător şi a m ă g i t o r „, cu acea rezervă însă foarte esenţială că vorba nu ne-a venit din Roma, ci de la bizantini. Să nu uităm a mai adăugi că deja Bobb (1822, I, 38) propusese: „ amăgesc = quasi m a g i o, m a g i c e decipio”.

v. Amăgeu.

— Boscoană.

— Farmec. – 1 Grec.

AMĂGÈU (plur. amăgei), s.m.; séducteur, faiseur, charlatan. A despărut din grai, dar ar trebui re-nviat. E sinonim cu a m ă g i t o r, care însă funcţionează şi ca adjectiv, pe când amăgeu este numai substantiv. Finalul – eu nu e un sufix românesc, ci un rest din grecul mageu (t»j) „sorcier”, „charlatan”.

Omiliar de la Govora, 1642, p. 59: „ş-atunce mincšunile şi înşălâcšunea acelui amăgeŠ (Anticrist) ei o vor vădi.”

A M Ă G I T

Varlam, 1643, I, f. 333 a: „de multe ori s-are închipui dracii în trupuri de oameni morţi ş-ar smenti pre mulţi; şi diântru oameni sânguri s-are scula amăgei şi menunoşi.”

Dosofteiu, Synaxar, 1683, dec. 16: „vicleanulŠ sămănândŠ neghinâ în urechile înpăratuluš Vasilie de pre limba săhastruluš amăgeu Avva SantavarinŠ, acela amăgeu păcăli de cădzu la-nchisoare LeonŠ cu femšaša-ş.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 226): „a amăgeilor cea mai de frunte învăţătură şi mai de treabă schimonositură iaste, ca în inimă pre cacodemo-nul, iară în faţă eudemonul să poarte.”

Ibid., p. 219: „au nu amăgeul şi s i f a r u l acela atătia crunte sudori mi-au vărsat?”

Este cu desăvârşire fals că amăgeu însemnează „în vechii noştri cronicari c u r – t e a n, c u r t i z a n „ ( L. M., Gloss., p. 19).

v. Amăgesc.

— Amăgitor.

AMĂGÌRE (plur. amăgiri), s.f.; illusion, séduction, alléchement. Sinonim cu a m ă g e a l ă, dar exprimând o durată mai trecătoare, o acţiune, nu o stare.

Zilot, Cron., p. 92: „care monedă fiind foarte proastă şi mincinoasă şi risipindu-se ş-aici în ţară, pe care văzându-o şi neguţătorii şi alţii locuitori ai Bucureştilor şi cunoscându-o de faţă amăgire şi sărăcie, turburându-se toţi şi închizând prăvăliile.” Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 81): „ce vomŠ putea noi a mai afla aicea decâtŠ amăgiri preste amăgiri?”

Costachi Conachi, Poez., p. 232: „Mai strânge-mă cu durere, mai cuprinde-mă în braţă; Şi de este amăgire, dar îi plină de dulceaţă.”

Acelaşi, p. 89: „Ticălosul om te gustă, şi într-a sa amăgire

Abia zice: o, prea dulce şi hazlie fericire.”

Gr. Alexandrescu, Viaţa câmpenească: ,Şi florile tinereţei, Visuri, nădejdi, amăgiri, Acea ghirland-a vieţei

Ţesută de năluciri.” v. Amăgesc.

— Amăgeală

AMĂGÌT, -Ă, adj.; part. passé d'a m ă g e s c: trompé, ébloui, séduit. Pe cine l-au a m ă g i t a l ţ i i, sau care s-a a m ă g i t pe sine-şi.

Zilot, Cron., p. 61: „O, Doamne, ce vorbeşti? citeşte-această carte,

A M Ă G I T

De cele ce vorbeşti cât este de departe!

Citeşte-o, mă rog, cu bună desluşire, Vezi că eşti amăgit şi-ţi vino în simţire.”

A. Pann, Moş Albu I, p. 63: „Te ţineam că eşti cu minte, dar acum te văz prea prost, Şi la părerile mele de tot amăgit am fost.” v. Amăgesc.

— Amăgitor.

1AMĂGITOARE. – v. Amăgitor.

2AMĂGITOARE, s.f.; t. de zool.: variété de pie-grièche, Lanius excubitor. Sinonim cu b e r b e c e l, l u p u l – v r ă b i i l o r, c a p r a – d r a c u l u i, s f r î n – c i o c etc., „o pasere de o fire rea, căci imitează viersul paserilor mai mici şi mai slabe, şi astfel î n ş e l î n d u – l e la sine, le prinde şi le omoară” (Marian, Ornit.

II, 78). Numele amăgitoare, deşi foarte potrivit, totuşi se aude pe alocuri numai în Moldova (S. Poppoviciu, Iaşi, c. Golăeşti). Acelaşi sufix e foarte des în nomenclatura ornitologică: bocănitoare, căţărătoare, ciocănitoare, privighetoare etc.

v. Amăgesc.

— Amăgitor. – 2 Berbecel. – - toare.

AMĂGITOR, -OARE, adj. et subst.; celui ou celle qui trompe, qui dupe, qui séduit.

Sinonim cu î n ş e l ă t o r, dar prin mijloace mai măiestrite. Se deosebeşte de a m ă g e u, care e numai substantiv şi numai masculin.

Varlam, 1643, I, f. 34 a: „aicea pre pâmăntu-i šaste şi inima şi găndulŠ şi toatâ nedéjdea şi avuţiša, care lucru šaste amăgitoršu, că de nu o furâ furii sau de nu ruginéşte şi de nu putredéşte, totuş vine moartea şi râmăine altora.”

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 76): „Aastă parte a cetăţii – au zisŠ unŠ omŠ înbrăcatŠ cu verde – este pentru cei vicleni a m ă g i ţ i, şi ceialaltă pentru cei vicleni amăgitori.”

Neculce, Letop. II, p. 313: „se potrivia amăndoi acesti boieri (Ilie Cantacuzino şi Panaiotachi Morona) într-o fire, după cum se zice: calul râios găseşte copaciul scorţos; iuţi, măndri, minciunoşi, făţarnici, jurători pentru fiece, amăgitori.” I. Văcărescu, p. 8: „Când cu mreji amăgitoare

Vii prindeam păsări din zbor, Când prin ţevi fulgerătoare

Cu plumb le-azvârleam omor…”

Costachi Conachi, Poez., p. 89: „Ticălosul om te gustă şi într-a sa a m ă g i r e

Abia zice: o, prea dulce şi hazlie fericire!

Şi îndată de pe limbă

A M Ă G I T U R Ă

În otravă i se schimbă

Acel amăgitoriu bine, Ce dintr-o părére vine.”

Costachi Negruzzi, Aprodul Purice: „Se fălea deşertul ungur cu-acel vis amăgitor

Că o ţară neapărată va pustii prea uşor, Şi-n a sa zădărnicie i se părè că vedea

Lacrimile cum se varsă, sângele cum şiroia.”

Jipescu, Opincaru, p. 10: „Ce-i mai rămâne ţăranului la sat? Paili, fânu, coceni[i], pătulili, o cârciumă cu ochi dă l e l e amăgitoare.”

Doina Lume: „C-aşa-i lumea trecătoare, De voinici amăgitoare, Ca o apă curgătoare:

Unul naşte ş-altul moare.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 287)

Altă: „Că lumea-i amăgitoare, Ca o floare trecătoare, Ca o apă curgătoare.”

(Alex., Poez. pop. 2, 386) v. Amăgesc.

— Amăgeu.

— Amăgit.

AMĂGITORÈSC, -EASCĂ, adj.; appartenant au trompeur, dépendant d'un séducteur. Derivat din substantivul a m ă g i t o r, acest cuvânt ne întimpină la Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 125): „Acéstia şi altele multe ca acéstia amăgitoreşti şi tragodiceşti Moimiţa descântând.”

În grai se aude uneori şi adverbul a m ă g i t o r e ş t e (Pisone).

v. Amăgitor.

AMĂGITORÈŞTE, adv. – v. Amăgitoresc.

AMĂGITÙRĂ (plur. amăgituri), s.f.; ruse, tromperie. Sinonim cu a m ă g e a l ă, dar cu o nuanţă de despreţ. Amăgitură se referă la a m ă g e a l ă ca „înşelătorie” la „înşelăciune”. Se întrebuinţează mai ales la plural: amăgituri = a m ă g e l e m ă r u n t e.

Fragment dintr-un Synaxar din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 658): „Atunce zise Simon frăjitoršul cătrâ Eparhul: zi să-mi tae capul şi vošu înviša a treša zi; şi puse în nâlucâ un berbéce şi tăšarâ capul berbécelui şi nărodul nu precepea; šară Sveti PetrŠ oblici pre el şi-i arâtâ amâgitura.” 771

A M Ă G I T U R Ă

Miron Movilă Barnovski, 1628 ( A. I. R. I, II, 187): „eu fiind acuma în măna păgănilor de bunăvoša mea venit în mâna lor, pre amăgiturile şi î n ş e l ă c š u – n i l e lor.”

Varlam, 1643, I, f. 73 b: „binele şi slava aceştii lumi de răs şi de smentealâ să o avemŠ, cum au dzisŠ înţeleptul: răsului am dzisŠ amâgiturâ.”

Pravila Moldov., 1646, f. 24: „oricine va înbla cu amăgituri şi nu va plăti vama cea domneascâ, acela šaste ca un furŠ.”

Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. XXXIII: „Limba-ţi de la reu îţi opréşte Şi buzele-ţi ţi le păzéşte, Ca nu vicleşug să grăiască Şi amăgituri să bârfiască.” v. Amăgeală. – - tură.

AMĂGULÈSC ( amăgulit, amăgulire), vb.; cajoler, câliner, caresser, flatter. Acelaşi cuvânt cu m ă g u l e s c, numai amplificat prin prepoziţionalul a.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 87), vorbind despre Veveriţa, care e mândră de a-şi ţinea coada peste cap, urmează: „într-acesta chip coada în loc de cap puindu-i, amăgulind-o o aşezară.” v. Măgulesc.

AMĂN. – v. Amân.

AMĂNÀR. – v. Amnar.

AMĂNÀRE. – v. Amânare.

AMĂNÀT. – v. Amânat.

AMĂNDÒI. – v. Amândoi.

AMĂRĂCIÒS, -OASĂ – v. Amărâu.

AMĂRĂCIÙNE (plur. amărăciuni), s.f.; amertume, au physique et au moral. Mult mai întrebuinţat decât sinonimii a m ă r i m e şi a m ă r e a l ă. Sub raportul suferinţelor morale circulează în concurenţă cu substantivul a m a r, dar exprimând o nuanţă mai vulgară şi mai puţin intimă. E totodată sinonim cu toate cuvintele relative la supărări omeneşti.

Omiliar de la Govora, 1642, p. 34: „şi începu întru amărăcšunea sufletului său a grăi.”

Dosofteiu, 1673, f. 13 b: „Gura-i šaste plinâ de amărăcšune,

De blăstăm, de ghulâ şi de-nşelăcšune.”

A M Ă R Ă T O R

Ioan din Vinţi, 1689, f. 2 a: „o feréşte pre ša de toatâ ispitirša diavolului, şi cuconul care s-au născutŠ dintru ša îlŠ socotéşte de toatâ amărăcšunša, de toatâ r ă u t a t š a, de tot v i h o r u l Š p r o t i v n i c u l u š.” Cantemir, Divanul, 1698, f. 81 a: „apele, adecâ maria, amărăciuni şi d o d e – i a l ă să tâlcuiaşte: n e v o i l e, n e a ş e d z ă r i l e şi amărăciunele lumii apelor şi mării să asamănă…”, unde în contextul grec: „pikr£da, aƒ pikr…aij…”; Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. LVI: „Căce din cer au trimis, şi de sârg pre mine

El m-au mântuit deplin din amărâciune.”

Ca sinonim cu „întristare” şi-n antiteză cu „bucurie” şi „veselie”:

Mitrop. Antim, Predice, p. 158: „din ziua aceša pănă la Paştš este a î n t r i s – t ă r i š şi a amărăciuniš; šar de la Paştš pănă la Rusališ este vremea b u c u r i e š şi a v e s e l i e š.”

În antiteză cu „amor”, la Costachi Conachi, Poez., p. 230: „Acele inimi unite nu ştiu ce-i deşertăciune, Căci iubirea mistuieşté orişice amărăciune, Şi fiind împreunate, şi la haz şi la durere:

Un năcaz la amândouă fireşte are scădere.”

Dar amărăciune este şi o urmare a amorului:

Costachi Negruzzi, Şalul negru: „Căci atunce lesne în amor credeam Şi amărăciunea-i încă n-o ştiam.”

Gr. Alexandrescu, Când dar.

„Când dar o să guşti pacea, o, inimă mâhnită!

Când dar o să-nceteze a m a r u l tău suspin?

Viaţa ta e luptă, grozavă, ne-mblânzită, Iubirea vecinic chin.

Din cupa desfătării amărăciunea naşte.” v. l,2 Amar. – l Amăreală.

— Amărime. – -ciune.

AMĂRĂLÙŢĂ, s.f.; t. de botan.: gentianelle, Exacum (Cihac). Plantă exotică, înrudită cu g h i n ţ u r a.

v. Ghinţură.

A-MĂRĂMI, t. de choréogr. popul. – v. Măramă.

AMĂRĂTOR, -OARE, subst. et adj.; ce qui rend amer, qui vexe, qui irrite, qui exaspère. Ceva sau cineva care a m ă r e ş t e în sensul moral al acestui verb.

Sinonimica se cuprinde în următoarele contexturi:

A M Ă R Ă T O R

Psalm LXXVII, 8, după Coresi, Silvestru şi Dosofteiu:

1651: „.rudâ rea şi m ă n i – „.neamŠ despărţitŠ de „.rod ţăpos şi amărâo a s ă.” la Dumnezău şi î n d ă – toršu.” r ă p t n i c.”

= gene¦ skoli¦ ka… parapikra…nousa = generatio prava et e x a s p e r a n s.

Acelaşi pasagiu la Corbea, circa 1700 (ms. în Acad. Rom.): „Ca părinţilor ei să nu fie

Rudă r e a, f ă r ă d e o m e n i e, Î n t o a r t ă, c r u d ă, amărâtoare, O ţ ă r î c i o a s ă.” v. Amăresc.

AMĂRĂTÙRĂ (plur. amărături), s.f.; amertume. Sinonim foarte rar cu a m ă r ă c i u n e, a m ă r e a l ă, a m ă r i r e etc., care presupune ceva a m a r îndesat, fără a fi mult ca în a m ă r i m e.

Dosofteiu, 1680, ps. XCIV: „.nu năsprireţ inemile voastre ca întru „.m¾ sclhrÚnhte t¦j kard…aj Ømân, amărâturâ.” æj ™n tù p a r a p i k r a s m ù.” unde la Coresi, 1577: „ca în m ă n i e „.

v. Amărăciune.

AMĂRĂZOAIE, n. pr. loc f.; un ruisseau dans la Petite-Valachie.

v.1 Amaradia. – - oaie.

1AMĂREÀ. – v. 1 Amărel.

2AMĂREÀ (plur. amărele), s. f.; t. de botan.; chardon-Marie, Carduus Mariae.

Termen întrebuinţat peste Carpaţi ( Lex. Bud.). Nu derivă din a m a r, ci din M a – r i a, modificându-se prin etimologie poporană.

1AMĂREALĂ, s.f.; amertume. Amăreală lângă a m ă r i m e, ca „acreală” lângă „acrime”, ambii termini foarte rar întrebuinţaţi în alăturare cu sinonimul a m ă r ă c i u n e, în privinţa gustului şi cu substantivul a m a r despre suferinţe morale.

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 62): „în însele dezmierdări aflămŠ şi ceva amărală, aşa joculŠ, înbuibarea, desfătarea trupească, beţiia şi altele de acéstea, u r ă  u n e, g r e a ţ ă, d u r é r e d e c a p Š şi alte n e v o i şi b o a – l e ne pricinuescŠ.”

Barac, Risipirea Ierusalimului, 44:

A M Ă R E S C

„Dintr-înşii cei mai cu minte Şi bărbaţi mai dinainte, Vedea unde va greşala

Să-ş răsufle amăreala.” v. 2 Amar.

— Amărăciune.

— Amărime.

2AMĂREALĂ, s.f.; t. de botan.: herbe à lait, Polygala vulgaris. Se cheamă mai obicinuit ş e r p a r i ţ ă (Dr. D. Brândză). Se zice şi latineşte „Polygala a m a – r a „.

v. Şerpariţă.

AMĂREAŢĂ, s.f.; amertume. În dialectul daco-român nu se întrebuinţează, deşi este indicat la Cihac (I, 11), ci numai la macedo-români. Lat. a m a r i t i e s.

v. – 1 Amăreală.

1AMĂRÈL, AMĂREÀ, diminut. d'a m a r: un peu amer. – v. l Amar. – 2 Amărea.

2AMĂRÈL, s.m.; t. de botan. În nomenclatura botanică germano-româno-ruteană a lui Alth ( Hauptbericht f. Bucovina, 1862, p. 82): „Bitterandron = Amărel = Terpke zilie”. –?

AMĂRÈSC ( amărât, amărâre), vb.; rendre amer, aigrir, affliger. Ca verb activ, însemnează a face a m a r ceva şi a supăra pe cineva; ca verb reflexiv sau reciproc: a se face a m a r însuşi ori unul pe altul, a fi supărat însuşi sau unul pe altul.

Biblia Şerban-vodă din 1688:

Sirach. XXXVIII, 17: „ amăraşte plânge- „.a m a r u m f a c ploratum et calerea şi înfierbântă tângušala.” fac planctum.”

Formele: amărăsc, amărăşti, amăraşte, adecă cu a şi ă pentru e, sunt foarte obicinuite în grai:

Anton Pann, Erotocrit II, 34: „Iată-l cu toate aceste, Acuma biruit este:

Vedeţi cum se amăraşte Ş-abia carul îşi târaşte.”

Cântec poporan din Bucovina: „Să mă chinuiesc Şi să-mi amărăsc

Inimioara mea, Sărmana de ea!”

(Marian, 96)

A M Ă R E S C