Hasdeu, Bogdan Petriceicu

În vechile texturi amăresc corespunde obicinuit paleoslavicului o g o r š  a t i de la g o r š k Š „amar” şi grecului pikra…nw de la pikrÒj „amar”, iar corespun-dintele latin este e x a c e r b o. Dar cu acelaşi sens se zice şi italieneşte a m a r e g – g i o, a m a r e z z o, sau chiar a m a r i s c o, de ex. într-un vers citat de Tommaseo: „Non posso lo meo cor sempre a m a r i r e

Come a m a r i s c o n o i poeti în versi.”

Fragment circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 81): „muânci šadul cela ce au pogoritu în šadu; amâri-se că înbucă de trupul lu.”; şi mai jos: „šadul se amârise şi căzu €osu, amârâ-se şi se deşertă, amâri-se şi fu batjocurâ.”, unde în contextul slavic pretutindeni: a g o r  i – s „.

Psalm LXXVII, 40, 56:

Coresi, 1577:

Dosofteiu, 1680: „de căte ori amărâră elŠ în pustie, î n – „de câte orš l-au amărâtu-l în pustie, l-au t ă r î t a r î elŠ în pământŠ fărâ apâ.” m î n i a t u – l în pământŠ fără de apâ.”

Dosofteiu, 1680:

Silvestru, 1651: „şi ispitiră şi amărâră pre D-zăul cel de „maš ispitirâ şi m ă n i a r ă Dumnesus.” zăul den nălţie.”

= e x a c e r b a v e r u n t = parep…kranan.

Ca sinonim cu vechiul d o d e e s c:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. VI, p. 1: „ amârâi-mâ şi mi se d o d e i cu voi necredinoşii lăcuindŠ.”

În antiteză cu î n d u l c e s c:

Acelaşi, quat. XIV, p. 1: „apa deîn ceršu deştinge de hrânéşte şi adapâ, şi întru o vedére fiindŠ şi în multe chipure are firi, că înălbéşte şi negréşte, ruşaşte şi mohoraşte, î n d u l c é ş t e şi amâraşte.”

Amăresc în specie ca verb activ:

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 87): „înprotivă, ţ-amŠ grăitŠ, înprotivă ţ-amŠ răspunsŠ, şi te-amŠ s u p ă r a t Š şi te-amŠ amărâtŠ şi te-amŠ î n t r i s – t a t Š.”

Costachi Conachi, Poez., p. 99: „De-acum nădejdile toate de la mine s-au sfârşit, Moriu luându-mi ziua bună de la ceea ce-am iubit.

Mă duc, mă-ngrop în pustiiuri, lumină să nu mai văz!

Ah! ascultă-mă, stăpână, până nu mă depărtez:

Astăzi mă despart de tine cu sufletul mai sfârşit, Pentru că a ta cruzime l-au a r s şi 1-au amărit!.”

Amăresc în specie ca verb reflexiv sau reciproc:

Anton Pann, Prov. II, 132: „Danţul căsnicesc să tragă

Fără să se înţeleagă, A M Ă R I M E

Tot cu g î r – m î r să trăiască, Vecinic să se amărească.”

Fratele răsneţ: „Că de când ne-ai părăsit, Cărările-au înverzit, Sufletu-mi s-a amarât, Faţa mi s-a veştezit, Soarele s-a înnegrit.”

(Alex., Poez. pop. 2, 280)

Idiotism: „a-şi amârî z i l e l e „: Ştergeţi voi lacrimele, Nu vamăriţi zilele!”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 193) v.l,2 Amar.

— Amărât.

AMĂRÈSCU (pl. Amăreştii), n. pr. m.; une famille noble de Petite-Valachie.

Posteritatea unui A m a r, Amăreştii ne întimpină între acei boieri pe cari la 1719 îi găsise în Dolj administraţiunea austriacă: „Dragan Amarescul”, „Domitrasco Amarescul”, „Ilie Amarescul”, „Const. Amarescul et Gligorie Alkirkei (al Chircăi).” ( Docum. Hurmuzachi, t. VI, p. 321).

v. Amăreşti.

AMĂRÈŞTI, n. pr. loc. plur. m.; certaines villages dans la Petite-Valachie. Sate înfiinţate de câte un A m a r sau A m ă r e s c u. Frunzescu ( Dicţ. top., 7) indică Amăreşti în Dolj, în Vâlcea şi-n Romanaţi, nicăiri însă afară din Oltenia.

v. Amărescu.

AMĂRÌE, s. f; amertume. Sinonim cu a m ă r e a l ă, a m ă r ă c i u n e şi celelalte derivate substantivale din a m a r, care însă ni se pare a fi făurit numai pentru rimă de cătră Alexandri, Cetatea Neamţului, act. II, sc. 1: „Frunză verde de sălcie!

Am căzut în grea robie, Şi tot plâng cu amărie

După scumpa mea moşie.”

Nu e tocmai nemerit.

v. 2 Amar. – -ie.

AMĂRÌME (plur. amărimi), s. f.; amertume. Sinonim cu a m ă r ă c i u n e, a m ă r î r e, a m ă r e a l ă, a m ă r ă t u r ă etc., dar cu o nuanţă de mult a m a r grămădit.

A M Ă R I M E

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 149): „a vicleşugului săminţe vara să samănă dulci şi iarna răsar amară, a cărora poamă întăiu îndulcesc, apoi cu nesufferită amărime otrăvesc.” v. Amărăciune. – -ime.

AMĂRÂRE (pl. amărâri), s. f.; „action de rendre amer, amertume” (Cihac).

v. Amăresc.

lAMĂRÂT, -Ă; adj.; part. passé d'a m ă r e s c pris adjectivement: rendu a m e r; mais surtout au figuré: 1. affligé, vexé, irrité; 2. faible, indolent, vaurien. În primul din cele două sensuri figurate, se zice ca un fel de superlativ „ c ă t r ă n i t şi amărât” (Ispirescu, Legende, 26), când este cineva supărat la culme. În al doilea sens, care s-a dezvoltat din cel dentâi ca şi franţuzeşte în „ t r i s t e personnage”, cuvântul circulează mai mult în ocări.

Varlam, 1643, I, pref.: „toate faptele ceršului şi a pămăntului înblă şi mârgŠ toate caré-ş la sorocul şi la marginša sa la caré înţelepunea cša vénicâ le-au făcut, şi nice puţin nu smentescŠ nice greşescŠ sâmnul său; numai săngurŠ amărătulŠ omŠ departe râmăine.”

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.), p. XXXVII, 9: „. amărit fušu, plecašu-me foarte.” „.a f f l i c t u s sum et humiliatus sum usque nimis.”; tot aşa la Coresi, 1577, iar la Silvestru şi la Dosofteiu:

1680: „.s l ă b i t u -s şi zdrobit foarte.” „.r ă u ţ î t fušu şi smerišu-mâ pănâ foarte.” apoi la Arsenie din Bisericani şi-n Biblia lui Şerban-vodă:

1688: „ d o s î d i t fušu.” „.c h i n u i š u -mă.”

Fragment omiletic din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 265): „şi aşa muâncindu-se amârătulŠ, încâ şi cu alte mii de réle chinuiša-se pănâ-şŠ lepâdâ c u a m a r Š şi hitleanulŠ şi râu sufletulŠ său şi aşa muri…” A. Văcărescu, p. 61: „Oi să mor, ah! oi să mor

Amărât şi plin de dor:

Nu ştiu scris, nu ştiu făcut, Văz că parte n-am avut!”

Balada Voina: „Mulţi voinici frumoşi cădea, Numai Voinea rămânea,

Amărât în loc şedea

A M Ă R Î T

Pe spatele murgului, În sângele turcului.” şi mai jos: „Iară mândra-i rămânea, Rămânea ca vai de ea, Supărată, amărâtă, Ca o floare dogorâtă.”

(Pompiliu, Sibii, 77-8)

Despre o colectivitate de oameni, la Zilot, Cron., p. 33: „O, ticălos şi amărât norod!”

Despre alte vietăţi: „ Amărâta turturică, O, sărmana, vai de ea.” un cântec despre care s-ar putea scrie un volum întreg.

S u f l e t amărât:

Legenda Sf. Maria Egipteană, text din sec. XVII ( Cod ms. miscel. al Bis.

Sf. Nicolae din Braşov, p. 377): „să goneascâ de la mine acéste cugete ce-mi topiša sufletul mieu amâratul.”

Costachi Conachi, Poez., p. 139: „Ah! suflete amărât, Ieşi! cu viaţă s-au sfârşit!

Ieşi! şi nu mai suspina, C-ai perdut suflarea ta.”

Cântec poporan din Moldova: „Şi de când tu haiduceşti, Nebăut, nemâncat eşti, Şi la trup nepriminit, Şi la suflet amărât! …”

(Caranfil, Valea Prutului, 48)

I n i m ă amărâtă:

I. Văcărescu, p. 60: „Şi eu prea jalnic te găsesc, Cu inimamărâtă;

Cu tine mult mă potrivesc:

Lumea îmi e urâtă.”

A. Pann, Prov. II, 103: „Nu-mi e, fătul meu, atâta de ceea ce s-a-ntâmplat, Cât mi-e inimamărâtă de ceea ce-a mai urmat.”

A M Ă R Î T

M u n c ă amărâtă:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. X, p. 8: „au izbăvitŠ noi de muânca céša amârâta a diavolului şi de sfétul lui şi de răimea lui.”

T r a i amărât:

Moş Albu I, p. 75: „Zău! iacă-ţi spui dreptul că mi s-a urât

Cu aşa viaţă şi trai amărât!

Şi d-o fi tot asfel să mă pedepsesc, Mai bine o moarte decât să trăiesc.”

Costachi Negruzzi, Zoe III: „nu ştiu ce înfricoşătoare presimţiri a unui trai amărât şi chinuit au venit şi au sfâşiat biata sa inimă.”

C e a s amărât:

Zilot, Cron., p. 55: „Săracii târgoveţi, nimic având în ştire

D-acest amărât ceas, d-acest foc şi peire, Rămas-au de pământ, de tot încremeniră:

Care ce au avut, lăsară şi fugiră.”

Tot la Zilot, p. 54, f o c amărât: „Şi stele, voi

Lumine prea înalte, Vedeţi ce răutate Şi ce foc amărât

Pre noi toţi ne coprinde, Ţara-ne o aprinde

Acest neam prea urât.”

Z i l e amărâte, în locuţiunea proverbială: „Nişte zile amărâte, N e c ă j i t e şi târâte.”

(Pann, III, 160)

Asociatul „ amărât şi n e c ă j i t „ e foarte des în graiul familiar.

Într-o satiră poporană din Bucovina: „De trei ori am genunchiat, Raiul mi s-a descuiat, Ş-un înger cum m-a zărit

Înainte mi-a ieşit Şi din gură mi-a vorbit:

— Of! suflete necăjite, N ă c ă j i t e şamărâte!.”

( Col. l. Tr., 1883, p. 139)

A M Ă R Î T

Povestea lui Petrea cel straşnic ( ibid., p. 165): „ce să mai facă şi cum să-şi mai mâie viaţa cea amărâtă şi n ă c ă j i t ă dintr-o zi într-alta.” Despre locuţiunea interjecţională „ amărâtul d e = amărât a l d e „, v. 2 Alde (p. 610).

La plural, prin atracţiune sintactică, se face „ amărâţii d e „ în loc de „ amărâţi a l d e „.

A. Pann, Prov. II, 158: „O, amărâţii d e noi, Nu ne unim amândoi!

Eu zic tunsă şi el rasă, Nu ştiu la ce o să iasă!”

Amărâtule! este o ocară cunoscută tuturor românilor, circulând ca sinonim cu: m i ş e l u l e! n e v o i a ş u l e! p r ă p ă d i t u l e! v a i d e c a p u l t ă u! etc.

În fine, d. N. Densuşianu ne comunică următoarea interesantă notiţă despre istoria cuvântului amărât şi a soţului său n ă c ă j i t la saşii din Ardeal: „În Korrespondenzblatt des Vereines für siebenbürgische Landeskunde, 1884, p. 48, un Dr. K. întreba: «Wie ist a m e r i t i g abzuleiten? a m e r i t i g wird gebraucht für elend, Krüppelhaft, schlecht genährt: a m e r i t i g mäntsch» etc.

La p. 50 din acelaşi an, răspunde Dr. Fuss din Strassburg: «A m e r i t i g für elend ist durch Aphäresis entstanden. Schon im Althoch-deutschen kommt îmer neben jâmer, und dem entsprechend auch im Mittelhochd.

âmer neben jâmer gleich Neuhochd. Jammer vor».

Tot acolo însă întimpină Fr. Schuster din St. Georgen: «A m e r i t i g ist offenbar rumänisch, wenigstens nach dem Gebrauch im Nös-nerland zu schliessen. Es gehört zu amár, bitter; om amerit im Rumänischen heisst zu deutsch: ein verbitterter Mensch; aber auch im Rumänischen wird amerit în der Bedeutung von verkrümmert, elend, oft auch în der des sächsischen bekrit (bekümmert) gebraucht».

La pag. 71 din acelaşi an, răspunde apoi Z. Boiu: „A m e r i t i g. Das Wort ist nichts anderes als das romänische amărât = verbittert. A m a r = bitter, amărât = verbittert, mühselig. Es unterliegt dies gar kei-nem Zweifel, da das sächs. Landvolk statt a m ă r i t i c h liewen oft auch n e c a j i t i c h liewen sagt, was ebenfalls romänisch ist; von necaz

= Not, necajit = notreich, bedrängt.»„

Mult amărât şi n ă c ă j i t trebuia să fi fost de veacuri neamul românesc din Ardeal, pentru ca vecinii saşi, auzind mereu din gură-i aceste două cuvinte, în cari se cuprinde o lungă istorie de martirologie, să le fi împrumutat pe de-ntregul!

Ei au adaos numai sufixul german adjectival – ig cătră sufixul românesc participial – it.

v. Amăresc. – 2 Amărât.

A M Ă R Î T

2AMĂRÂT adv.; part. passé d' a m ă r e s c pris adverbialement: amèrement, tristement. Sinonim cu adverbul a m a r şi cu locuţiunea adverbială c u a m a r.

Zilot, Cron., p. 11: „Ci după puţine zile mazâlia îi sosi, Fără veste, negândită, şamărât i se vesti.”

A. Văcărescu, p. 28: „Ochilor! ajung-atât, Nu mai plângeţi amărât:

Vreme este să uscaţi

Păraiele ce vărsaţi.”

Cu sensul de a m a r n i c, la A. Pann, Erotocrit, p. 39: „De o parte şi de altă toţi săbiile îşi scot, Se izbesc cu grozăvie, dau, se lovesc cât pot, Încât douăsprece săbii, de cumplit ce se izbea, Ca fulgerul scânteiele dintr-însele strălucea;

Se împleticesc, se luptă, se războiesc amărât, După care din cei zece doi pe loc s-au omorât.” v. l Amărât. – 2 Amarnic.

AMĂRÂU, -ÎIE, adj.; un peu amer. Deminutiv din a m a r şi sinonim cu a m ă r e l, a m ă r u ţ, a m ă r u ş. Fără formă deminutivală, aproape acelaşi înţeles are a m ă r ă c i o s. Amărâu e cel mai în circulaţiune.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 152: „pe gât simţi un gust de rugină, amărâu, coclit, putred, cald, până ce să întinse în toată gura lui arsă de o umezeală crudă şi sărată.” „După gust, vinul se zice: dulceag, acriu, mistreţ, sălciu, amărâu.” (G. Chisencu, Dobrogea, c. Satu-Nou; G. Gorescu, Iaşi, c. Şipotele).

„Vinul pregătit cu pelin are un gust amărâu” (I. Chirică, Tutova, c. Cârjeoanii).

v. l Amar.

lAMĂRÙNT (plur. amărunte s. amărunturi), s. n.; détail. Ca substantiv, de ex.: „nu cunosc toate amăruntele” ( L. M.), acest cuvânt nu ne întimpină în vechile texturi, ba nici în graiul poporan, unde amărunt funcţionează totdauna ca adverb. Se zice: „nu cunosc ceva c u d – a m ă r u n t u l „. Totuşi substantivul amărunt e foarte trebuincios.

v. 2 Amărunt.

2AMĂRÙNT s. AMĂNÙNT, AMĂRÙNTUL s. AMĂNÙNTUL, adv.; en détail, particulièrement, scrupuleusement. Compus din prepoziţiunea a şi adjectivul 782 m ă r u n t, amărunt corespunde deplin latinului vulgar a d m i n u t u m (= ital.

A M Ă R U N T a m i n u t o ), care era opus lui „ad grossum”, „cu toptanul”, „cu rădicata” sau „cu arsa”, bunăoară: „vendentibus vinum sive a d m i n u t u m sive ad grossum” (Du Cange). Sensul vorbei se exprimă cu multă energie la Cantemir, Chron. II, p. 42: „mai pre toţi, poate fi, c u amănuntul i-am cercat şi, cum să zice cuvântul, n i c i o p e a t r ă n e c l ă t i t ă şi n i c i u n u n g h i u n e s c o  o r î t n-am lăsat.”

Pe când a se întrebuinţa ca o prepoziţiune independinte, adverbul amărunt sau amăruntul circula şi fără alt element prepoziţional; de exemplu:

Legenda Sf. Vineri, text din sec. XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 78): „Într-acéšaşŠ noapte şi unii dulcegovitoare şi înţeleaptâ mušare ce o chema Eyfimia arâtâ-i-se vedére în chipulŠ vederiei ce văzuse Gheorghie, şi amăndoi demăneaţa tuturor amâruntulŠ vedérea ce văzuse spuserâ.”

Legenda Sf. Dimitrie, text din sec. XVII ( ibid., p. 121): „de tot amăruntulŠ înaintea tuturora spunea cumu i se-au arătat sfăntul.”

O predică a Sf. Ioan Crisostom, din acelaşi secol ( ibid., p. 504): „nu cu evangheliša numai strigâ, ce şi cu dumnedzeeştii prooroci şi cu de Dumnedzău grăitorii ai săi ucenici amâruntŠ spune.”

Tot aşa în Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402): „ Amănuntul. Minutatim.”

Mai adesea însă cu p r e, adecă literalmente: „per ad minutum”.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. p. 12: „le spune p r e – amăruntulŠ şi le aratâ pilda.”

Varlam, 1643, I, f. 136 b: „Thoma p r e – amănuântulŠ socoti şi pipâi.” Pravila Moldov., 1646, f. 31: „trebue întăi să-şŠ ša sama p r e amănuntulŠ.” Ibid., p. 102: „să socoteascâ tot lucrulŠ p r e – amănuntul.” Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 179): „cartia dacă citi şi célia ce într-însa să cuprindea dacă p r e – amăruntul înţăliasă.”

Acelaşi, Divanul, 1698, f. 41 b: „ca unŠ înţăleptŠ, foarte p r e – amănuntul să ia aminte şi să socotiascâ.”

Constantin Brâncovan, 1697 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 233): „într-acéša, domnia mea vrănd ca să li se discopere direptatea şi să li se ša seama p r e – amăruntul.” Acelaşi, 1698 ( ibid., p. 254): „le-au luat seama foarte p r e – amăruntul şi le-au citit toate cărţile şi hrisoavele de moşie şi zapisele cine ce au avut.”

Nic. Muste, Letop. III, p. 43: „Fost-au la acel răsboiŠ şi mulţi din moldoveni, unii la svezi, alţii la moscali, carii după risipa răsboiului au venit aice în ţară la Mihai-vodă de-i spunea p r e amărunt de răsboiul lor precum au fost.” Corbea, Psaltire, circa 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. CXVIII: „Să învăţa şi p r e amăruntu

Socotia înţelesul lor svântu.”

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784, p. 23): „moartea iaste mai groaznică şi mai amară decâtŠ toate nevoile şi rélele ce să potŠ întâmpla omului în viiaţă; cum că aasta iaste aşa, lezne vomŠ pricépe, de vomŠ lua p r e amăruntulŠ aminte şi vom socoti ce iaste moartea.”

A M Ă R U N T

Mai rară în vechile texturi este construcţiunea c u amăruntul.

Nic. Muste, Letop. III, p. 34, despre vodă Mihaiu Racoviţă: „domnia ţara cu cumpăt bun, şi la judecată foarte cu dreptate, şi nimărui nu-i era poprită uşa, ce care cu ce treabă sau nevoe ar fi avut, nu numai boieri, ce şi din cei proşti prea lesne întra de-şi isprăvia lucrurile lor, tuturor le zicea pre nume, şi judecata o cerca foarte c u amăruntul şi prea încet cu îngădueală.”

Zilot, Cron., p. 15: „Ah! amar mie, cum m-am născut într-această Ţară Rumânească, în care până la vârsta în care sunt, trecută peste 20 de ani, luând seama c u amăruntul, nu numai că dreptate sau semn al dreptăţii n-am văzut, ci încă.” Beldiman, Tragod., v. 3649: „Ce vreţi, – zice Serascheriul, – ce cereţi, ce aţi venit?

Balş, cu plecăciune mare, scârbit şi foarte mâhnit, A-l îmblânzi se sileşte, vorovindu-i mult supus, Toată pricina venirei c u amăruntul i-au spus.”

A. Pann, Prov. III, 87: „Şi c u amăruntul toate cum s-au întâmplat, i-a spus…” Şi mai rară este construcţiunea: d e amărunt.

Cantemir, Ist. ieroglif., p. 74: „ d e amănuntul să o ispitim, ca oarece pentru dânsa adevărul şi socotiala ce ne va arăta să oblicim.”

I. Văcărescu, p. 11: „Damărunt privind făptura, Planeţi, Răsărit, Apus, Stam gândind: aşa natura

Cin-ar fi-mvârtind de sus?”

Astăzi circulează în grai mai ales „ c u amăruntul” şi chiar „ c u d e amăruntul”, în care se asociază trei prepoziţiuni. Dr Polysu: „a povesti c u amăruntul = umständlich erzählen; a cerceta c u d e amăruntul = durchsuchen”.

v. 1 Amărunt.

— Mărunt.

AMĂRÙNŢ. – v. Amărunţesc.

AMĂRUNŢÈLUL (D-), adv.; très en détail, très minutieusement. Deminutiv poporan din d – a m ă r u n t u l, exprimând un chip şi mai migălos de a face ceva.

Se aude mai ales în Moldova.

Basmul Voinicul florilor (Sbiera, Poveşti, p. 68): „ei i-au spus toate d e – amărunţelul, ce li s-au întâmplat, cum au rătăcit şi ce au văzut.”; şi mai jos, p.

75: „Smăul au cercat toate ungherele d e – amărunţelul.” v. 2 Amărunt.

AMĂRUNŢÈSC ( amărunţit, amărunţire), vb.; t. d'agricult.: mouver la terre. A f ă r î m a pământul, a-l face să nu fie tare sau grunzos, pentru ca seminţele să 784 încolţească mai repede şi să rodească mai bine.

A M B A R

Ion Ionescu, Calendar, 1845, p. 79: „dacă mai înainte de a sămăna malaiul am amărunţi bine pământul şi nu am arunca sămânţa peste brazdele nesfărămate cu borona, precum facem acum, atunce de bună samă am dobândi mai îmbelşugată roadă.”

Acelaşi, p. 31: „înghieţuri de primăvară sunt foarte priitoare pământurilor lutoa-se, amărunţindu-le mai bine decât orice unealtă de gospodărie.”

Acelaşi, p. 13: „în lucrarea grădinelor treaba cea mai de căpetenie este ca pământul să fie a m ă r u n ţ i t cu desăvârşire, atât pentru a închizăşlui încolţirea seminţelor, cât şi pentru a da tuturor legumilor o creştere bogată şi răpide.”

În Dicţionarul ms. bănăţean, 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 402) ne întimpină forma amărunţ ( amărunţat, amărunţare), corespunzând foneticeşte italianului ( a m ) m i n u z z a r e = lat. rustic ( a d ) m i n u t i a r e.

v. Boronesc.

— Mărunţesc.

AMĂRUNŢÌRE A – v. Amărunţesc.

AMĂRUNŢÌT

1AMĂRÙŞ, adj.; diminut. d'a m a r. – v. Amărâu. – 2 Amăruş.

2AMĂRÙŞ, s. m.; t. de botan.: aubier, Viburnum opulus. Numele obicinuit în Bucovina după Alth ( Hauptbericht f. Bucovina, 1862, p. 91): „Schneeballen, Amăruş”.

v. Călin.

AMĂRÙŢĂ, s. f.; t. de botan.: herbe aux vermisseaux, Pieris hieracioides. Termen întrebuinţat în Banat (Dr. D. Brândză) pentru o plantă a m a r ă, de unde-i vine şi numele tecnic pikr…j.

v. Iarbagăii.

AMBÀR s. HAMBÀR (plur. ambare sau hambare), s.n.; „grange, grenier, magasin à blé; turc a m b ° r, e m b ° r, vulg. a m b ° r, h a m b ° r „ (Cihac). Fie prin osmanlii, fie prin tătari, cuvântul a străbătut în toate limbile din răsăritul Europei: la slavi, la unguri, la greci. Sinonim cu a r m a n, de asemenea de origine turcă.

Balada Voichiţa: „Ie-ţi, puiule, cheile, Deschide-ţi ambarele Şi cearcă-ţi fărinele Şi cheamă-ţi slujnicele.”

(Marian, Bucov. I, 32)

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 67: „tot în rând cu acestea veneau grajdurile, ambarele şi şoaprele cu toate tacâmurile de drum, sub îngrijirea comişilor şi şătrarilor.” De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 223: „Beilicul neamţului, musca-lului, turcului, e tot beilic. Orcare din ei ar călca ţara, ambarele se golesc.” 785

A M B A R

În grai se aude la plural mai adesea ambară.

Ianachi Văcărescu, Istor. (Papiu, Monum. II, p. 293): „La leat 1787, ghenarie, mă făcuse vistier din dvornec Mavrogheni, şi în grabă văzui doo-trei fermanuri înpărăteşti, unul ca să trimitem sumă multă de zaherea la ambarăle Sacsiei, altul ca să trimitem salahori.”

E foarte des aspirat: hambar.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 278: „lovindu-se acolo, au făcut o mare răsipă în turci, aprinzăndu-le şi arzăndu-le hambarele şi târgul.” v. Arman. – Şopru.

— Zaherea.

AMBÈŞTI, n. pr. loc. plur. m.; un village en Valachie. Nu se menţionează în dicţionarul topografic al lui Frunzescu.

Hrizea Vornicul, 1641 (Arh. Stat., M– rea Plumbuita): „ca să fie sfintei mănăstiri toată ocina cătă am în Ambeşti, toate cumpărătorile căte am cumpărat de la megišaşii din Dobroeşti, şi toată ocina caré să chišamă Siliştea, toate cumpărătorile căte am cumpărat de la megišaşi den cămpu şi den pădure şi den apă, den hotar pănă în hotar, căt să va alége partea mea de cumpărătoare den Ambeşti şi den Silişte.”

Ca plural din A m b e s c u, care e patronimic, Ambeşti presupune un nume personal A m b u sau A m b ă, care astăzi nu se mai întrebuinţează. Într-un act din Transilvania din 1279 (Teutsch – Firnhaber, Urkundenb., 116): „comes Hegun filius A m b u s e t Goganus banus.” v. Ampoi.

AMBI, -BE, adj. num.; les deux, l'un et l'autre. Sinonim cu a m î n d o i.

Costachi Negruzzi, Alergare de cai I: „ A m î n d o i era acum ca la cinci sute paşi de ţintă, când Meleli înfipse ambi pintenii în coastele armasarului.” Deşi forma ambi a devenit literară şi se va mânţine, totuşi poporană ea nu este şi nici în vechile texturi nu se găseşte, în cari ne întimpină numai îmbi sau înbi, formă organică din latinul a m b o.

v. Amândoi.

— Îmbi.

AMBÒN, s. AMVÒN s.m.; t. éccles.: chaire, tribune sacrée. „Tribuna în biserică din care se predică sau se spune Evangeliul” (Costinescu). Din grecul ¨mbwn, acest cuvânt s-a întrodus la noi sub forma de amvon, pe lângă care însă, prin înrâurirea polonă, circula în Moldova şi forma ambon.

Varlam, 1643, II, f. 11 b: „patrišarhulŠ Macarie să sui pre ambonŠ şi râdicâ cinstita cruce.”

Dosofteiu, Liturgiar, 1683, f. 24 b: „şi eşind popa dzâce mărgând în mijlocul besšariciš după ambon: cu pace să eşimŠ.”

Gheorgachi Logofăt, Letop. III, p. 312: „ Evanghelia cea mai după urmă o ceteşte diaconul curţii în amvon.”

Colindă muntenească:

A M B U S

„Cununa-n amvon punea Şi din gură că-mi grăia…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 90)

A. Pann, Moş Albu I, p. 52: „Acest cuvânt isprăvindu-l, acel preot cuvios, Spre altar făcându-şi cruce, se dete din amvon jos.”

Ambon şi amvon nu sună româneşte, grupul iniţial amb-( amv–, amp-) conservându-se numai în numi proprii. De aceea în popor se aude mai mult anvon, ba încă şi anvonă.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 219: „un preot ce-l avea Măriea-sa (Constantin Mavrocordat), învăţat la carte grecească şi romănească de se suia în anvonă de le cetia după cum se cade a şti fieştecare preot.” v. Biserică.

ÀMBRĂ (plur. ambre), s.f.; ambre jaune, succin. Sinonim cu turcul c h i l i m b a r, ambră din francezul a m b r e (= arab. anbar) s-a întrodus la noi deja de vrun secol.

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 9): „să scoată de acolo mărgăritari, ambre şi curéle, pentru ca să-şŠ facă nişte podoabe.” v. Chilimbar.