Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Cantemir, Chron. I, 157: „Laslău pricepând că a€utorul îi este trimis de la Dumnezeu, coborându-să de pe stâlp să fie încălecat pe calul cel năzdrăvan din ceru coborât şi să fie luat a– mână toporul.”; iar pe pagina următoare: „făcând chipul lui Laslău de aramă vărsat, pe cal călare şi î n m î n ă toporul ţiind.”; unde în primul pasagiu toporul e mai mult gata de a fi apucat, dar poate să fie şi alături, pe când în pasagiul al doilea el este deja ţinut cu mâna; sau, cu alte cuvinte, primul pasagiu reprezintă un punct dinamic, cel al doilea un punct static.

Tot aşa la Dosofteiu, 1673, f. 38 a: „Şi ceš fără lšage să nu-m fie-n všaţâ, Crunţâš şi viclšaniš de cariš ţi-š greaţâ, Ce sunt pre tot ceasul cu răul a-mână Şi de mâzde strâmbe li-š direapta plinâ.” unde „cu răul a-mână” nu însemnează î n m î n ă.

Într-o frumoasă doină din Ardeal, unde amână mai circulează până astăzi, pe când de dincoace de Carpaţi pare a fi dispărut din grai: „Decât în ţară străină

Cu colac de grâu amână, Mai bine în satul tău

Cu pâne de mălai rău.”

( Familia, 1886, p. 263; cfr. Marian, Bucov. II, 197) colac sau pâine a-mână ar putea să le aibă şi un ciung, deşi n-ar fi în stare de a le avea î n m î n ă.

Cu toate astea, a-mână cu sensul concret de „ î n m î n ă „ e foarte legitim şi des în vechile texturi.

Legenda Sf. Maria Egipteană, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis.

Sf. Nicolae din Braşov, p. 392): „cum veri săpa să faci groapâ, neavândŠ nemic amănâ?”

Urechia, Letop. I, p. 105: „cu spata încins şi cu buzduganul a-mănă.” Mitropolitul Dosifteiu din Ardeal, 1627 ( A. I. R. I, 93), vorbind despre neşte acte putrezite în pământ: „căndu mi le-au adus, n-am avut ce prinde a-mănă, că a fostu stricatu-se de tot de n-am avutu ce prinde a-mănâ.”

Varlam, 1643, I, 143: „a doua dzi săânbâtâ avša jidovii sârbâtoare mare, că siânbâta nice unŠ lucru a-mănâ nu prindea.”

Dosofteiu, 1673, f. 9 b: „Şi de nu v-eţ întoarce cătră pocăinţâ, Are sâgeţ a-mânâ, scoase din tulbiţâ.”

Nicolae Costin, Letop. II, p. 99: „venia înaintea lui un turc cu o ghigă lungă de lemn ţiind a-mănă.”

A – M Î N Ă

Neculce, Letop. II, p. 255: „Velicico năvălia în războiu singur cu suliţa a-mănă.” Nic. Muste, Letop. III, p. 58: „încungiurănd turcii casa, au năvălit să-l ia din casă (pe Carol XII), iară el au sărit pe o fereastră cu şpaga a-mănă în gloata turcilor, şi apucăndu-l turcii l-au dus la Ţarigrad.”

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 251: „s-au tras puţin înapoi mitropolitul şi au început întăi a mulţămi lui Dumnezeu, stănd în picioare cu cărja a-mănă.” Tot aşa într-un descântec „dintru iele” din Transilvania (A. Popp, Năsăud): „S-o luat N.

De la casă, De la masă, Sânătos Şî voios, Şî s-o dus

În poiana mare

La meru tufos, Meru crănguros, Două mere a-mân-o luat, Ca cu două mere de aur s-o giucat.”

Cu prepoziţiunea d e, la Miron Costin Letop. I, p. 257: „Avea o slugă Radul-vodă încă din copilăriea sa, căruea socotind că nu-i este de boierie, îl socotia de – amănă iar boierie nu-i da.”, unde, d e – amână însemnează numai „bon à servir”; dar la acelaşi, p. 249: „vro 2.000 de căzaci carii păştea caii, ţiindu-i d e – amănă.”, este deja o „ţinere cu mâna”, iar la p. 290: „luatu-mi-au Ceplinski Sobotovul şi tot ce am avut, iară sabiea d e – amăna nu mi-au luat.” ne apare articulatul amâna.

Moxa, 1620, p. 392: „celuša ce avea pâne de saţiu, se apucâ d e a – mănâ-i şi se sătura ai lui, šarâ sătulul rămase flâmăndŠ.”

Cu prepoziţiunea p r e:

Dosofteiu, 1673, f. 15 a: „Şi vin prin-tunšarec cu arce p r e – amânâ

Intru să sâgšate pre ceš fără vinâ.”

Cu un sens apropiat se aude până astăzi în Moldova la plural articulat într-o locuţiune proverbială:

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 375): „Spunea tata că i-au spus şi lui bătrânii, care auziseră din gura lui Moş Nichifor, că pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Târgul Neamţului, că t e a p u c a u p e – amânele.”, adecă „care mai de care” sau „pe-ntrecute”.

În fine, amână s-a cristalizat în doi idiotismi, cari merită a se păstra în limba literară: „ a u m b l a c u z i l e l e a – mână” = „être dans les transes mortelles” şi „ a s c ă p a c u c a p u l a-mână” = „conjurer l'orage, détourner la mort, échapper sain et sauf à un grand danger”.

Miron Costin, Letop. I, p. 231: „nice ei fără groaza morţii nu era, ce îmbla în tot 820 ceasul cum se zice: c u z i l e l e amănă. „ A M Î N D O I

Acelaşi, p. 308: „îmbla şi ei c u z i l e l e amănă şi s-au cerşut la Vasilie-vodă să-i lasă să meargă la ţară.”

Dionisie Eclesiarc, Cron. (Papiu, Monum. II, p. 201): „prins-au (Pazvantoglu) şi pe boieri ispravnici şi-i ţinea la Diiu închişi, până când da câte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi s c ă p a c u c a p u a – mână.”; şi mai jos, p. 205: „Capicheheiaoa de la Ţarigrad au scris lui vodă (Constantin Ipsilant) cu grabnici olăcari turci, dându-le mulţi bani să meargă foarte iute la beiul cu înştiinţare, scriindu-i de toate, şi să facă cum va face să scape cu viaţă; tată-său Alexandru-vodă Ipsilant încă i-au scris cum că s-au hotărât să-i ia viaţa, ci să caute cum va putea să s c a p e c u c a p u amână; capicheheiaoa de la Ruşciuc, simţind ce se lucrează pentru vodă, încă i-au scris că Trăstăninoglu se găteşte ca fără de veste să-l cuprinză cu oaste, ci să f u g ă c u c a p u l amână.” v. A-ochi.

— A-umăr.

— Mână.

AMÂNĂCIÒS, -OASĂ, adj.; tardif. – v. 1 Amânat.

AMÂNĂTÒR, -OARE, adj. et subst.; tardif, ajournant. – v. 1 Amânat.

AMÂNDÒI, -OUĂ, pron. et adj.; les deux, tous les deux, toutes les deux. O compoziţiune latină din a m b o şi d u o, trecută în toate limbile romanice, în unele dialecte italiene chiar cu perderea lui – b-: a m e n d u a, a m e n d u e, a m e n d u n i, a m e n d u o i (Cihac), ceea ce dovedeşte că exista deja în latinitatea rustică.

În flexiune, amândoi urmează ca t o ţ i: amânduror ca t u t u r o r, sau cu emfaticul – a (v. 5 A): amândurora = t u t u r o r a; şi cere după sine un substantiv articulat: amândoi caii, amânduror cailor = t o ţ i caii, t u t u r o r cailor.

Sinonim cu î m b i sau î m b e (= lat. ambo).

Ioan din Vinţi, 1689, f. 78 a: „Cu boalâ cumplitâ fiindŠ cuprinsŠ, de î n b e părţile pătrunsŠ, sufletulŠ îmi slăbéşte în păcate multe, trupulŠ šară-mi boléşte cu rane putrede, de amăndouo mă tămădušaşte, Născătoare.”

Cantemir, Chron. I, 66: „într-î n b e părţile mare moarte, amânduror împăraţilor de plâns şi de olecăit sfărmare şi răsipă.”

1. Ca pronume.

Omiliar de la Govora, 1642, p. 40: „pre méserul înbogăţiş şi pre bogatul de meserătate izbăviş, amăndurora le-aš dat ajutoršul măinilor sfinţieš-tale…” Varlam, 1646 ( A. I. R. III, p. 226): „şi pre-ašurelea pre unde vor mai hi ocine amăndorora; să-ş ţie frăţéşte.”

Balada Soarele şi luna: „Haideţi să ne logodim, Camândoi ne potrivim Şi la plete şi la feţe Şi la dalbe frumuseţe.”

A M Î N D O I

Balada Inelul şi naframa: „ Amândoi îmbrăţişaţi, Pe năsip galben culcaţi;

Amândoi senini la faţă

De păreau că sunt în viaţă.”

Doină din Moldova: „Tu n-ai tată, eu n-am mamă, Amândoi suntem de-o seamă;

Tu n-ai fraţi, eu n-am surori, Amândoi ca doi bujori.”

(Alex., Poez. pop. 2, 242)

Doină din Basarabia: „Frunză verde de pelin, Tu străină, eu străin, Amândoi ne potrivim, Hai în codru să trăim.”

( Ibid., 403)

Proverbi: „O mână spală pe alta şi amândouă faţa” (Baronzi, Limba, p. 53); în Sicilia: „una manu lava all' autra e tutti dui lavanu la facci” (Traina).

v. Mână.

„ Amândoi

Două nevoi

= alle beide taugen nichts” (Dr. Polysu).

„Unul ş-altul tot un drac:

Amândoi un ban nu fac”.

(Pann, I, 88)

II. Ca adjectiv.

Moxa, 1620, p. 401: „multŠ sănge se vrăsâ întramăndoao oştile, apoi biruirâ turcii.”

Pravila Moldov., 1646, f. 119: „avuţiša amăndurorŠ obrazele ce vor face mestecare de sănge să fie toatâ domneascâ.”, unde este de observat: „obrazele” în loc de „obrazelor”.

Copiii, crezând că amânânsemnează t o ţ i, adecă: amândoi = t o ţ i d o i, zic uneori: a m î n t r e i, a m î n p a t r u etc. Printr-o procedere copilărească analoagă, la Radu din Măniceşti, 1574 (ms. în British Mus., Harl. 6311 B): Math. XXVI, 20: „şezu cu a m ă n – „.discumbebat cum d u o d e c i m d o i s p r ă z é c e ucenici.” discipulis.” v. Ambi.

— Doi.

— Tot.

822 AMÂNDÒISPREZECE.

— Amândoi.

A M N A R

A-MÂNECÀTE (D-), adv.; de grand matin. Derivat din m î n e c „se lever de grand matin”. O formă de tot poporană.

„Când se scoală omul înainte de revărsatul zorilor, zice că s-a sculat d e – a mânecatele.” (G. Popovici, Neamţ, c. Siliştea).

„Ciobanii, ca şi ceilalţi săteni, împărţesc noaptea în: de-cu-seară, la miezul-nopţii, după miezul-nopţii, aproape de ziuă şi r e v a r s a t u l – z o r i l o r sau d e – a mânecate.” (I. Chirică, Tutova, c. Cârjeoanii).

v. Mânec.

A-MÂNGĂIARE. – v. Mângăiare.

AMLÀŞ, n. pr. loc. m.; village, anciennement ville en Transylvanie. O localitate în Ardeal, nu departe de Sibii şi de Miercurea, numită săseşte H a m l e s c h, ungureşte O m l à s, în gura romanilor Amlaş, Amnaş, uneori Almaş. Joacă un rol foarte însemnat în vechea istorie a Ţărei Româneşti.

Începând din a doua jumătate a secolului XIV, titulatura normală a domnilor munteneşti coprindea în sine pe „duce al ţărilor de peste plaiuri Amlaş şi Făgăraş”, slavoneşte: „zaplaninskim stranam AmlaŸu i FagraŸu Hertzeg” ( A. I. R. I, 5). Lătineşte, ba chiar în acte internaţionale cu regii Ungariei, se zicea: „terrarum de Omlasch et de Fogaras Dux” (Kemény, în Kurz's Magaz. II, 45). Se ştie ce este Ţara Făgăraşului.

Prin ducatul Amlaşului se înţelegea o regiune învecinată a Ardealului, al căriia centru era actualul sat cu acest nume, altădată orăşel nu fără însemnătate, numit „ o p – p i d u m Omlash” ( Chron. Fuchsio– Lupino– Oltardinum I, p. 40; Schwandtner, Script. Rer. Hung. I, 886; Katona, Hist. crit. XIV, 338). Apucat cam sub domnia lui Vladislav Basarab (1360-74), acest teritoriu a fost apoi în curs de peste o sută de ani un măr de discordie între munteni şi unguri, trecând din când în când de la unii la alţii, fie prin luptă, fie prin surprindere. De la 1500 încoace Ţara Românească nu l-au mai stăpânit niciodată, dar totuşi în titulatura domnească cea solemnă, aproape până la epoca fanarioţilor, se zicea mereu: „duce al Amlaşului”: v. Almaş.

— Făgăraş.

AMLĂŞEAN, -EANCĂ, subst. et adj.; habitant d'A m l a ş. –v. Amlaş.

AMNÀR s. AMĂNÀR (plur. amnari, amănari, s. amnare, amănare), s.f. ou m.; 1. fusil à allumer, fusil à aiguiser; 2. t. de tissanderie: partie du métier à tisser servant à étendre ou à détendre la toile; 3. t. d'agric.: une partie du soc de la charrue; 4. une partie de la ridelle du chariot; 5. t. d'archit.: poutre verticale soutenant aux angles la toiture d'un bâtiment, solivau horizontal reliant les solives du plancher.

Afară de Dr. Polysu, care cunoaşte forma amânar, şi afară de Costinescu, care indică amnare în arhitectură, celorlalţi lexicografi ai noştri au fost cunoscute până acum numai forma amnar şi numai sensul de „briquet”, astfel că ei toţi pe rând n-au pregetat a trage cuvântul dintr-un prototip latin i g n i a r i u m „instrument pentru foc”. Negreşit, latinul – gntrece la noi în – mnca în „lemn = lignum” şi-n altele; dar 823

A M N A R niciodată în cuvinte latine iniţialul inu se urcă la aşi niciodată grupul – nianu devine – na- Un i g n i a r i u m, din cauza celor doi i urmaţi de vocale, a căror proprietate după fonetica română este de a muia consoanele învecinate, ar fi dat româneşte pe un „iau”, cel mult un „iar” sau „iiar”, câtu-i lumea pe un amnar. Dar această imposibilitate curat materială nu este singură. Sub raportul logic, cum oare de la „ignis” să ajungem la noţiunea de neşte stâlpi ai casei sau ai morii, cari tocmai de foc trebui să fie feriţi? Afară de toate acestea, se ştie că „ignis” n-a trecut nicăiri în vreunul din dialecte neolatine, pretutindeni fiind înlocuit prin „focus”. În fine, lătineşte „igniarium”, în graiul vulgar „focale” sau „focaris”, se chema nu amnarul, ci cremenele: „petra quae ferro parcussa scintillam emittit” (Du Cange).

Toate sensurile cuvântului amnar şi toate dificultăţile fonetice se împacă din dată ce plecăm de la forma amănar, foarte întrebuinţată în popor şi de unde amnar vine prin aceeaşi scurtare ca în: destul = desătul = lat. desatullo. Macedo-româneşte amnarul se zice numai m î n a r şi m î n a r e (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, p. 16). Este latinul m a n u a l e sau m a n u a r i u m, tot ce e l a m î n ă sau î n d e m î n ă sau c a m î n a. În latina vulgară (Du Cange, ad.

voc.): m a n a r i a „faucille, serpette, quod a d m a n u m facilis” m a n u a – l e s „forcipes ferrarii, longum ferarii”; m a n u a l i s „instrumentum medicorum sic dictum quod m a n u astringatur, dum plurima continet ferramenta”. De aci lesne putem urmări toate înţelesurile cuvântului românesc, cari nu sunt puţine.

I. Amânar sau amnar de scăpărat şi de ascuţit.

Este un oţel care, lovind în cremene peste iască „,scapără scântei şi o aprinde, sau care prin frecare ascute un briceag, un cuţit, o armă. În cazul dentâi se zice: a d a î n amnar; în cazul al doilea: a d a p e amnar.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 79): „Au nu pricepi că scănteia amnariului, până a nu să stinge, iasca aprinde, iară stingându-să, a doa şi a triia lovitură pofteşte?”

Ghicitoarea despre „iască, amnar şi cremene”: „Mireasa-n pădure, g i n e r e l e – n Ţ a r i g r a d şi nuna-n gârlă” (G. D. Teodorescu, Poez. pop., 226), ceea ce presupune că amnarele ni se aduceau oarecând de peste Dunăre.

Hora vinului: „Băgai m î n a – n posunare, Găsii cremene şamnare.”

(G. D. Teodorescu, 333)

Balada Enciu Săbienciu: „Dar şi Enciu ce-mi făcea

Din amnari că scăpăra, Ciubucul şi-l aprindea.”

(Burada, Dobrogea, 178)

Puştele cele vechi, de cari se mai găseşte ici-colea pe la ţară, în loc de piston aveau cremene şi amnare.

Balada Busuioc:

A M N A R

„Dar Busuioc ce făcea?

Mâna pe durdă punea, De amnare mi-o-ntindea, Cremenea că-i potrivea, Drept afară că-mi ieşea, Potera se spăimânta.”

(G. D. Teodorescu, 605)

Locuţiunea proverbială „cât ai da în amnar” însemnează: într-o clipă.

Basmul Voinicul cel cu cartea (Ispirescu, Legende, p. 104): „Îi dete şi pe vizi-tiul curţii, om vechi, credincios şi iute la slujbă, care să nu se dezlipească de stăpânul său n i c i c î t a i d a î n amnar.”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 83: „N-a trecut n i c i c î t a i s c ă p ă r a d i n amnar.”

Povestea Vlad şi Catrina ( Tribuna de la Sibii, 1885, p. 818): „ C î t a i d a o d a t ă, d e d o u ă o r i c u amnarul, puteai s-o duci cu loc cu tot.”.

Un idiotism: „Zama acră se zice la noi z a m ă d e amnariu.” (D. Pop, Transilv., Făgăraş, c. Copăcel); pe la Năsăud: „ z a m ă d e c u t e „ (A. Pop, c. Sân-Georgiu); în ambele cazuri, ca ceva sec, ca şi când ar fi fiert cu fer sau cu peatră în loc de carne.

Amnarul de ascuţit poate să fie acelaşi care servă la scăpărat, ori este ceva mai mare, mai ales când e vorba de a ascuţi o sabie; când însă e de peatră, atunci nu se mai zice amnar, ci c u t e sau g r e s i e.

v. Cute.

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 381): (Stricându-se un capăt de la căruţă şi neavând secure ca să taie un gârneţ, moş Nichifor), „scoate bulicherul din teacă, îl dă pe amânar şi începe a ciocârti un gârneţ.” Balada Balaurul: „Când tânăr huşean, Pui de moldovean.

Viteaz şi hiclean, Paloşul scotea, Pe amnar îl da

De şi-l ascuţea.”

(G. D. Teodorescu, 450)

Balada Marcu Viteazul: „Paloş din teacă scotea, Pe amnar că-l ascuţea.”

( Ibid., 665, cfr. 668)

Balada Rusalin: „Rusalin ce mi-şi făcea?

Bagă mâna-n buzunariu, Scoate micutel amnariu, Bagă mâna pe tureac,

A M N A R

Scoate cuţit de casap Şi se pune-a-l ascuţi.”

(Reteganu, Poez. pop., 25) „Cuţit de casap” este acela pe care italienii îl numesc m a n n a j a, la sicilieni m a n n a r a (Traina), adecă m î n a r i u, fiindcă măcelarul îl poartă totdauna cu sine, avându-l purure la m î n ă, după cum ţăranul român n u se desparte de amnar.

„Ceea ce poartă ciobanii la brâu sunt: cuţit, fluier, amnariu, iască şi cremene” (A. Iliescu, Dâmboviţa, c. Sărdanu).

Această enumeraţiune ne aduce aminte dintr-un text medio-latin: „accipiens de domo m a n n a r i a m, asciam et cutellum, ascendit în montem ubi cedrina ligna caedebat” (Du Cange), unde m a n n a r i a nu poate fi topor, dar nici cuţit, căci ambele se menţionează alături, ci numai doară amnar.

După expresiunea românului, culmea sărăciei este atunci când rămâne cineva chiar fără amnar.

O doină din Bucovina: „Să nu mai ajungă nime

Să beie-n crâşmă cu mine!

Că-s fecior de gospodariu, Ş-am rămas făr' de amnariu; Şi-s fecior de gazdă bună, Ş-am rămas cu bota-n mână.”

( Aurora română, 1881, p. 16)

În adevăr, servind în acelaşi timp a scăpăra foc şi a ascuţi arma, amnariul este pentru ţăran unealta cea mai folositoare, mai a d m a n u m, mai trebuincioasă şi mai purtăreaţă totodată, mai amânar.

v. A-mână.

II. Amânar sau amnar la ţesut.

Termenul e foarte răspândit la toţi românii din Dacia lui Traian. Nu ştim dacă nu cumva îl va fi având şi dialectul macedo-român sub forma de m î n a r e.

„Între unelte de ţesut, ca părţi ale r ă z b o i u l u i, una se cheamă amnar” (A. Copuzean, Ialomiţa, c. Copuzu; R. Simu, Transilv., c. Orlat; A. Bunea, Făgăraş, c. Vaidarecea; T. Crişianu, c. Cugieru etc.).

„La r ă z b o i, amnariu se zice acea parte cu care se întinde pânza” (P. Popescu, Buzău, c. Chiojdu-Bâsca).

„ Amnarul de la r ă z b o i se mai numeşte câteodată şi î n t i n z ă t o r. E lung de la una până la două palme. Prin el se fixează întinderea n a t r e i, adecă a spaţiului dintre cele două s u l u r i. S p e t e a z a servă de ajutor amnarului.” (C. Negoescu, Râmnic-Sărat, c. Bogza).

„ Amnarul de la r ă z b o i stă în tot timpul ţesutului în una din cele patru găuri a s u l u l u i denainte, în partea dreaptă spre acela care ţese. Prin ajutorul amnarului se ţine întinsă partea ţeseturei de la sulul de dinapoi până la cel de dinainte. Dacă 826

A M N A R partea ţesută s-a prea lungit, atunci o strângem pe sulul de dinainte, învârtind sulul cu amnaru l. Are forma unui diapazon sau camerton, dar cu cele două extremităţi de sus unite. E de lemn.” (S. Mironescu, Neamţ, c. Dobreni).

În Dolj, amnarul de la r ă z b o i se cheamă î n t o r c ă t o r u l, fiindcă „prin învârtirea lui se ţine pânza întinsă” (N. Guran, Craiova).

v. 2 Război.

În dialectul sicilian se cheamă „mânuţă” o parte a r ă z b o i u l u i prin care el se întinde sau se strânge: „ m a n u z z a, regoli che servono ad allargare e stringere il telajo” (Traina), fiindcă facultatea de a strânge şi a întinde aparţine mai în specie m î n e i. Tot de la m î n ă şi din aceeaşi cauză o parte a r ă z b o i u l u i se zice româneşte amnar, adecă amânar, unde noţiunea fundamentală nu mai este acea de a d – m a n u m ca în unealta de scăpărat şi de ascuţit, ci aceea de m a n u: ceva care reproduce instrumentalitatea m î n e i.

Aproape în acelaşi sens se cheamă:

III. Amânar sau amnar la plug.

„La plug ferul lat este cel ce umblă prin pământ, iar amnariu se zice o bucată de fer sau un fel de cui prin care se afundează orice rădică ferul lat.” (S. Liuba, Banat, c. Maidan).

„.a n d r e a se cheamă un fer lung, care prinde f e r u l – l a t de g r i n – d e i, având în capul de sus un alt fer zis amnar.” (Preut R. Popescu, Mehedinţi, c.

Isverna).

v. 2 Andrea.

Pentru a afunda sau a rădica f e r u l – l a t, plugarul întoarce sau învârteşte cuiul numit amnar, după cum se întoarce sau se învârteşte amnarul de la r ă z b o i pentru a da pânzei trebuincioasa întindere.

Între lucrarea ambelor amnare este o deplină analogie.

v. Bârsă.

— Plug.

Tot ca imitând instrumentalitatea m î n e i, se zice amnar sau amânar la căruţă o spetează care, fără a se asemăna câtuşi de puţin în formă cu unealta de scăpărat şi de ascuţit, cu lemnul întinzător de la război sau cu ferul cel mişcător de la plug, este un băţ ce ţ i n e sau s u s ţ i n e capetele loitrelor:

IV. Amânar sau amnar la căruţă.

„O căruţă are două părţi de căpetenie: c o ş şi d r i c. La coş sunt patru d r u c i: doi dasupra şi doi dedesupt; drucii deasupra sunt uniţi cu cei dedesupt prin opt s p e t e z e, cari formează d r a g i n i l e; cele patru speteze de la extremităţile draginelor se cheamă amnari.” (Preut N. Sandovici, Dorohoi, c. Târnauca).

„Deosebitele părţi ale carului, una câte una, se numesc: roate, osii, perinoace, inimă, amânare, chisc, splină.” (G. Balaban, Putna, c. Răcăciuni).

„Prin capetele de jos ale celor patru amnare, la unele căruţe numai două, loitrele sau draginele sunt aşezate pe dricul căruţei.

Pe la Năsăud aceste amnare se cheamă m î n u ş e, iar spetezele loitrelor în genere se numesc b r ă ţ a r e „ (A. Pop, c. Sân-Georgiu).

v. Brăţar.

— Car.

A M N A R

Cele patru amnare de la căruţă s u s ţ i n loitrele, formând din acestea ca două garduri sau doi păreţi. Un rol analog de s u s ţ i n ă t o r i, cam tot în număr de patru, distinge pe:

V. Amânar sau amnar în arhitectură.

Ion Ionescu, Calendar, 1845, p. 115: „Stogul clădit şi păluit bine opreşte răzbaterea aerului într-însul, şi aşa nu se sminteşte fânul. Nemţii fac acoperişuri de paie, în alte locuri se lasă un ogeag în mijlocul stogului, pe aiure vârfurile de paie a stogurilor se rădică şi se pogoară cu scripţi, pe une locuri acoperişurile sunt puse pe 4 amnare; pe aiure numai pe unul în mijloc.”

I. Creangă, Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 456): „Am să durez o mănăstire pe pajiştea asta, să se ducă vestea în lume, zise el. Şi deodată se şi apucă. Face mai întâi o cruce şi o înfige în pământ, de însamnă locul. Apoi se duce prin pădure şi începe a chiti copacii trebuitori: ista-i bun de amânare, cela de tălpi, ista de grinzi, cela de tumurugi, cela de costoroabe.” „La mori, ca şi la case, una din părţile de căpetenie ale clădirii sunt amânare sau amânari. Amânare la moară se numesc acele lemne cari sunt în colţuri în număr de patru, fiind dăltuite, iar prin dăltuituri întră paianturile. La casă, amânare se numesc acele lemne cari se pun în colţuri, două în faţă, două în dos, apoi câte unul la coaste, cu partea de jos fiind îngropate în pământ, iar pe vârfuri dasupra se rădică acoperemântul casei” (C. Melinte, Covurlui, c. Gâneşti).

„ C a s a m o r i i se compune din opt t ă l p i, pe cari se pun mai mulţi amnari dăltuiţi la două părţi, pentru a putea sta scândurile ce formează păreţii; în ca-pătul amnarilor se pun opt c o s t o r o a v e, pe cari se face acoperemântul cu stuh sau şindrilă.” (Preut S. Vrânceanu, Iaşi, c. Bivolar).

„În amnarele morii sunt băgate a r e p i l e, înţepenite prin neşte i c u r i ce se numesc p e n e.” (R. Simu, Transilv., c. Orlat).

„ Amânare la moară sunt un fel de furci, pe cari se formează corpul morii, şi sunt înfipţi pe răscrucea de la b a b a l u c.” (T. Coate, Covurlui, Târgu-Bereşti).

Amnarele în sensul de mai sus sunt verticale; tot amnare se cheamă la zidari neşte bârne orizontale, „lemne scurte cu cari s e p r i n d grinzile unui tavan” (Costinescu).

v. Casă.

— Moară.

Ceea ce a concurs a da în zidăria românească unor asemeni bârne numele de amânare este acea particularitate că obicinuit ele se fac în furcă. Şi la sicilieni o furcă se zice m a n u z z a (Traina). Din aceeaşi cauză macedo-româneşte se cheamă m î n a r sfeşnicul cel mare de la biserică (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., II, 500), care î n m î n ă nu se poartă, dar este făcut „à branches”.

Toate sensurile cuvântului amnar derivă dară deopotrivă de la m î n ă, dar se pot clasifica în două rubrice: 1. obiecte î n d e m î n a t e c e, ca amnarul de scăpărat şi de ascuţit; 2. obiecte în felul m î n e i, ca amnarul de la război, de la plug, de la căruţă, de la casă, de la moară şi – la macedo-români – din biserică.