Hasdeu, Bogdan Petriceicu

v. Un.

— Una.

— Unealtă.

Despre zicerile a l t e – a l e a „paralizie” şi a l t ă – a i a „monstre”.

v. 1 Ale.

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 76: „Pehlivanii arapi şi hindii, ce-i aduseseră din Ţara Turcească, făcură şi ei feluri de năzdrăvănii şi de jocuri minunate şi nevăzute locurilor noastre; unii săreau în văzduh cu capetele în jos, peste opt bivoli puşi în rând, alţii călcau cu iuţeală pe o făşie de tulpan întinsă fără d-a se cufunda, iar unul mai ales schimba în tot chipul o căciulă, care, când o arunca de pământ, pe loc se prefăcea în feluri de căciuli deosebite. De acolo a şi ieşit vorba românească: altă c ă c i u l ă! când vrea omul să zică că s-a schimbat starea de mai nainte a unui lucru.”

Despre originea istorică foarte interesantă a locuţiunii proverbiale „ altă c ă – c i u l ă „= „c'est une autre paire de manches”, care nu vine de loc de la „pehlivanii arapi şi hindii”, v. Căciulă.

Cu un sens apropiat, se mai zice; a întoarce sau a schimba p e altă foaie.

Jipescu, Opincaru, p. 120: „omu când vede el bine că nu merge drept şi netid ceva, lesne schimbă vorba dântâi paltă f o a i e.”

Întocmai aşa zic sicilianii: „vutari-n a u t r a f o g g h i a = cambiar material del discorso” (Traina).

v. Aho!

— Foaie.

Cu negaţiune, se zice nealt „exceptionnel” în locuţiunea: „a face ceva sau a fi ca nealtă l u m e, de unde apoi la comparativ: ne-mai-alt „sans pareil”.

Basmul Petrea FătFrumos (Sbiera, Poveşti, p. 118): „ar naşte un prunc ca nemaialtul pe lume, un Făt-Frumos din poveste.” Adjectivul şi pronumele alt se deosebesc de tot prin funcţiune de neutrul a l t, de adverbul a l t a şi de termenul poporan medical a l t a, pe cari vezi-le mai jos, ca şi derivatele: altădată. – altăoară. – altcum. – altfel. – altunde.

A LT

2ALT s. ÀLTĂ; pas ça, pas ceci. Nume general pentru tot ce nu este a c e a s t a sau a c e e a. Are mai adesea forma alta, în care finalul – a nu pare a fi articol, căci atunci şi la masculin s-ar zice altul, ci mai curând este emfaticul – a (v. 5A) funcţionând ca în adverbi. E învederat că în: „nu dânsa, ci a l t a vorbeşte = c'est u n e a u t r e qui parle” şi în „ e l alta vorbeşte = il parle a u t r e m e n t „, primul a l t a şi al doilea alta sunt două cuvinte cu totul deosebite în fond, deşi identice în formă. Neutrul alta funcţionează ca ceva mijlociu între pronume şi adverb, nemic adjectival.

Balada Golea haiducul: „Voinici, staţi

De nu mai daţi, Pe mine nu mă stricaţi!

Că a s t a nu e alta, Ci este greşeala mea.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 589)

Balada Oprişanul: „Nu mi-e ciudă de a s t a, Cât mi-e ciudă de alta.”

Basmul Ţugulea (Ispirescu, Leg., 327): „Mai ziseră unii u n a, alţii alta.” Se poate însă şi fără emfază: altă.

Pravila Moldov., 1646, f. 15: „să-şŠ pišardzâ toatâ usteneala, şi necumŠ altâ, ce cheltušala încă să nu-şŠ ša.”

Costachi Negruzzi, La M * * *: „Nici ura, nici amorul, nici lumea-nşelătoare

Ce ne-ncetat m-adapă cu fiere şi venin, Nu pot să facă altă decât să mă omoare.”

A. Pann, Prov. I, 87: „Pe loc se dezbracă, se aruncă-n baltă, Negândind nerodu c-o să paţă şaltă.”

Apoi cu acelaşi înţeles forma bărbătească alt, totdauna nearticulată, bunăoară în Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.), alăturat cu Noul Testament din 1648:

1648:

Act. Ap. XIX, 32: „šară alţii amu altu „.šarâ alţii altâ striga.” oarece striga.”

C. Negruzzi, Zoe I: „Pesemne tu nu ştii că te iubesc mai mult decât orice alt pe lumea asta.”

Foarte des în construcţiune negativă.

Miron Costin, Letop. I, p. 307: „aceasta este pricina, nu alta…” I. Creangă, HarapAlb ( Conv. lit., 1877, p. 174): „să mă duc şi eu pe urma 704 fraţilor mei; n u d e altă, dar ca să-mi încerc norocul.” A LTA

Basmul Pepelea (Sbiera, Poveşti, p. 8): „toate de prinprejurul lui au prins a juca de se sfărma, n u alta.”

Basmul Voinicul florilor ( ibid., p. 77): „dară ţiganul să crepe, n u alta, de ciudă şi de urgie.”

La macedo-români, negativul f ă r ă – d e – altu este o locuţiune adverbială însemnând „sans faute”, de ex.: „să-nš aduci f ă r ă – d e – altu = să-mi aduci n e g r e ş i t „ (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom., I, 369).

v. 1 Alt. – 1 Alta.

1ÀLTA s. ÀLTĂ, adv.; secondement; puis. Se dezvoaltă din neutrul a l t, despre care mai sus, căpătând o funcţiune pe deplin adverbială. Sinonim cu a p o i.

Cuvântul Sf. Ioan Crisostom, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic.

din Braşov, p. 556): „doao face acicea DomnulŠ: u n a, aratâ šubire de oameni şi putére; alta, se cheamâ pre sine sâracelorŠ pârinte şi vâduolorŠ judecâtoršu.” Simeon Movilă, 1602 ( Cuv. d. bătr. I, 113): „am miluit bošarinul domniei-méle Preda Ţintereanul cu satul Borăştii şi cu Baša în judeţul Mehedinţilor căce c-au fost lui de moşie mai denainte vréme, şi altă pentru ce au slujit şi s-au nevoit la slujba domniei-méle.”

Miron-vodă, 1628 ( A. I. R. I, 175): „s-au jăluit înnaintea domnii-méle rugătorii noştri episcopii şi egumenii de prin toate mănăstirile, şi mazilii şi feorii de bošari de ţară, şi gšupănese sărace, într-acela chip zicând că li s-au pustiit satele şi li s-au răşchirat vecini prin slobozii şi prin satele bošereşti, şi ei au rămas numai cu săliştile; alta s-au jăluit pre părcălabii de ţinuturi că le întră în sate de le pradă vecini şi-i

obotescu fără de ispravă; alta îmblă dişugubinarii în toată vrémea de făcu năpăşti a femei şi a fete de oameni buni şi a sărace pre minuni de facu pradă şi-i bagă în fieră şi-i obotescu; alta umblă slugile hătmăneşti şi gšuzii ţigăneşti de le învăluescu ţiganii şi-i pradă.”

Un act moldovenesc din secolul XVII ( A. I. R. I, 135) se începe chiar aşa: „Gavriil hetman i părcălab suavskii scriem la prišatenul nostru la Neculai de Vaslui, alta dăm ştire că ni s-au jeluit etc.”

Tot aşa mitropolitul Dosifteiu din Ardeal, 1627 ( ibid., 93), după titlul său începe d-a dreptul: „ Alta pentru ce me-aţ fostu scris molitvele voastre cu Ioan pentru zapisele celor poeni.” v. 1 Alt. – 2 Alt.

— Apoi.

2ÀLTA, s. f. art. invar.; t. de sorcellerie populaire; 1. mercure employé comme antidote dans l'empoisonnement mercuriel; 2. moyen similaire pour réagir contre l'ensorcellement de quelcun. La fermecătoresele din Oltenia se înţelege oarecum prin alta vechiul precept medical antihipocratic de „similia similibus curantur”, mai în specie însă vindecarea prin mercuriu a celor înveninaţi prin mercuriu şi însănătoşarea prin descântec a celor îmbolnăviţi prin descântec.

„Poporul zice: i-a făcut de alta = i-a dat argint-viu, adecă atunci când s-a fost dat cuiva în beutură argint-viu descântat ca să-l prăpădească, i se dă apoi un alt argint-viu 705

A LTA iar descântat, care – bându-l bolnavul – scoate pe cel dentâi şi omul se însănătoşează.

Alta mai are încă un înţeles în fermecătoria băbească. Se crede că muierile meştere dacă pun o goangă la o floare de la un izvor şi o sorocesc că este a a l t e i femei, pe care vor s-o omoare, apoi închid acea goangă într-o sticlă şi o căznesc până când moare, atunci moare şi femeia pe numele căriia se prinsese goanga; dacă însă se prinde de veste mai din vreme, o a l t ă muiere şi mai meşteră descântă până scapă goanga cea prinsă, însănătoşindu-se totodată şi femeia cea bolnavă. Într-un caz ca şi-n cellalt, se zice: a face de alta” (Preut R. Popescu, Mehedinţi, c. Isverna).

v. Argintviu.

— Descântec.

ALTANÂC. – v. Altîngic.

ALTÀR s. ALTÀRIU (plur. altare), s.n.; autel. „Despărţire din întrul bisericei, făcută prin catapeteazmă şi unde preutul săvârşeşte misterele liturgiei” (Costinescu).

Din lat. a l t a r i u m, formă colaterală cu a l t a r e (= ital. altare, span. altar etc.), altar este una din vorbele cari dovedesc prima întroducere a creştinismului la români prin biserica latină, iar nu prin acea greacă şi slavică.

Versetul din Psaltire, XXV, 6: „circumdabo a l t a r e tuum Domine.” se traduce în:

Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms. în Acad. Rom.): „cungšurai altaršul tău, Doamne.”;

Coresi, 1577: „încungšurŠ altaršulŠ tău, Doamne.”;

Dosofteiu, 1680: „încungšura-vošu altaršulŠ tău.”

Pentru alte vechi texturi, v. Cipariu, Principia, p. 388.

Altarul se face spre răsărit, având în faţă spre apus pridvorul sau tinda.

Balada Inelul şi naframa: „Şi pe dânsul l-a zidit

În altar, la răsărit, Pe ea-n tindă l-asfinţit.”

Unele biserici au două şi mai multe altare.

Descântec de „săgetătură”: „Mergeam la biserica cea mare

Cu trei altare, Ne-am luat năframele

Să ştergem icoanele, Ne-am luat ştergarele

Să curăţim stranele.”

(Alex., Poez. pop.2, 272)

În Basmul lui Dumnezeu: „A fost odată un om mare,

Şi şi-a luat un topor mare, A LTA R Şi s-a dus într-o pădure mare, Şi a tăiat un copaci mare, Şi a făcut o biserică mare

Cu nouă uşi, cu nouă altare, Cu nouă jăţioare:”

( Ţara nouă, 1886, p. 698)

Proverb luat din Faptele Apostolilor: „Cine slujeşte altarului, din altar mănân-că” (Pann, III, 28).

De aceea, în satirele poporane contra preuţilor, nu rareori figurează şi altarul.

Doină din Ardeal: „Şi şezând pre păltinel

Să mănânc carne de miel;

Popa joară din altariu

C-a furat-o-un păcurariu.”

(Reteganu, Poez. pop., 42)

Altă: „Strigă popa din altar

Cătră slugă că-i tâlhar;

Preoteasa de pe vatră

Jură că sluga-i dereaptă.”

(Jarnik-Bârsanu, 469)

Doina unei femei leneşe: „Mă duc la biserică, Furca-mi pune piedică;

Eu mă-nchin pe la icoane, Fusul mă ţine de poale;

Iară popa din altariu

Zbiară ca un harmasariu.”

(N. Bălăuţ, Vaslui, c. Ivăneşti) „Poporul înjură de cruce, lumânare, D-zeu, papucii Precistei, ceară, Vavilon, Adam, Eva, biserică, mănăstire, altar, cocoşul din rai.” (St. Istrătescu, Dâmboviţa, c. Cobia).

Alături cu romanicul altar, românii au căpătat prin slavi dubletul o l t a r =

= paleosl. o l t a r š. Ambele forme circulează uneori în aceiaşi scriitori.

Omiliar de la Govora, 1640, p. 29: „voi carii staţi lăngâ altaršu slujind Domnuluš.”, iar cu o pagină mai sus: „preuţii carii slujesc luš la o l t a r š u …” Gr. Alexandrescu, Cimitirul: „Iartă cumplita spaimă ce în sânu-mi aprinse

Urâcioasa privire a foştilor părinţi, Şi altarul de peatră pe care stau întinse

Mădulare de sfinţi.”

A LTA R şi acelaşi, în Te mai văzui: „Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte

P-al inimi[i]-ţi o l t a r.” v. Aghios.

— Aleluia.

— Oltar.

— Popă.

ÀLTĂ-DATĂ, ÀLTE-DATE, adv.; une autre fois. Pe când forma poporană contrasă a l – d a t ă are mai adesea sensul de o d i n i o a r ă „autrefois, jadis”, forma istorică altădată e sinonimă cu a l t ă o a r ă, având înţeles de „într-un alt rând”, „alia vice”, fie în privinţa trecutului, fie în a viitorului: „ altădată să nu mai vorbeşti aşa”, „ai mai făcut-o şi altădată”; în texturi nu e rar şi pluralul altedate, în locul căruia graiul actual preferă pe a l t e o r i.

Moxa, 1620, p. 377: „de acii se lovirâ şaltâdatâ şi biruirâ atunce pre greci.” Pravila Moldov., 1646, f. 169: „šarâ de să va afla cumŠ acelŠ furŠ au fostŠ învăţatŠ şi d e altâdatâ să fure, atunce cela ce-lŠ va fi svătuitŠ nu să va certa.”

În opoziţiune cu u n e – d a t e şi u n e o r i:

Ibid., f. 110: „cela -au făcut silâ šaste om den clirosul biséricii, să va certa dupâ voša gšudeţului, şi u n e – d a t e să va globi cu bani, altedate să leapădâ de totŠ den meserére-şŠ, šarâ u n e o r i să opréşte de beséricâ.”

La negativ:

Ib., f. 60: „va fi mărsŠ asupră-i cu armele goale sau cu soţii multe c a n u altâdatâ.”

Astăzi se zice obicinuit: „ c a nealtădată” v. Aldată.

— Altăoară.

— Ne.

— Odinioară.

ÀLTĂ-OARĂ, ÀLTE-ORI, adv.; une autre fois. În graiul actual e sinonim cu a l t ă d a t ă, cu care se şi amestecă în flexiune; în vechile texturi, când se construieşte cu d e, însemnează o d i n i o a r ă şi o a r e c î n d.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.):

Petr. I, 2, 10: „ceša ce d e altă oară ne- „.qui a l i q u a n d o non populus, oamenri, e šacmu oamerii lu Dumnenunc autem populus Dei.” dzeu.”

În Noul Testament din 1648: „cari o a r e c ă n d Š nu eraţŠ oameni.”, iar în Biblia din 1688: „carii o d i n i o a r ă nu eraţi norodŠ.”; şi tot aşa în alte pasage, pretutindeni d e altă oară „aliquando” din Codicele Voroneţian corespunzând cu o a r e c î n d şi o d i n i o a r ă din celelalte două contexturi.

În opoziţiune cu u n e o r i:

Costachi Negruzzi, Zoe III: „ u n e o r i un tremur fioros o apuca, alteori râdica frumoşii săi ochi spre cer şi suspinând îşi frângea mâinele.”

Proverb: „ U n e o r i curge şi alteori pică” (Pann, II, 69).

v. Altădată.

— Oarecând.

— Odinioară.

A LT I Ţ Ă

ÀLTCUM, adv.; autrement. Sinonim cu a l t m i n t r e şi a l t f e l. Se aude des în Ardeal şi-n Banat.

v. Aimintre.

— Altfel.

— Cum.

1,2,3ÀLTFEL s. ALTFÈL, subst., adj. et adv.; 1. autre sorte, autre espèce; 2. d'autre sorte, d'autre espèce, autre; 3. autrement, d'une manière différente, sinon.

Şi ca substantiv sau adjectiv, şi ca adverb, altfel este în opoziţiune cu a s t – f e l, câteodată însă şi cu u n f e l, de ex.: „ u n f e l de plată cere el, şi altfel i se plăteşte”.

Zilot, Cron., p. 77: „Unul zicea u n f e l, altul altfel răspunde;

Săracul adevăr cum supt minciuni s-ascunde!”

Compus din a l t şi f e l, cari nu sunt destul de fuzionate, altfel funcţionează când ca adjectiv, dacă precumpăneşte elementul a l t, şi când ca substantiv, precumpănind f e l. Aşa, în construcţiune cu genitivalul d e, bunăoară: „ alt fel de lemn = autre espèce de bois”, el este un substantiv ca şi-n „un fel de lemn”, „ce fel de lemn” etc.; dar în „un altfel d e lucru” alturi cu „o altfel de treabă” şi cu „neşte altfel d e dovezi” ne apare ca adjectiv, feminin ori masculin, singular sau plural, după genul şi numărul substantivului ce-i urmează: u n altfel, o altfel, u n u i altfel, u n o r altfel, n e ş t e altfel şi aşa înainte.

Ca locuţiune curat adjectivală, altfel se construieşte cu substantivul său prin verbul „a fi”; „ altfel este omul despre care vorbeşti”, sau: „acest om este altfel de cum îl crezi”.

Costachi Negruzzi, Scrisoarea VIII: „Priveşte, eu sunt rumen şi gras, iar d-ta seameni c-o gutâie, pentru că nici poţi să fii altfel: tot cu nasul în cărţi.” Cu alţi verbi, altfel poate fi adjectiv sau adverb, după cum se concoardă. De exemplu, în „l-am văzut pe el altfel” este adverb, dacă se referă la „am văzut”: „je l'ai vu a u t r e m e n t „, dar este adjectiv când se leagă cu „el”: „ a u t r e je l'ai vu”.

Ca adverb, e sinonim cu a l t m i n t r e şi cu î n t r – a l t c h i p.

„Geaba puică mă mângâi, Că mâni tu o să rămâi!

Priveşte-mă de departe, Altfeli de mine n-ai parte.”

(Burada, Dobrogea, p. 250)

În grai se aude mai adesea alfel, cu perderea lui t ca şi-n a s f e l = a s t f e l.

Jipescu, Opincaru, p. 67: „Văzut-ai pă moşneni că trăiesc alfel, că să păstrează dân toate şi pricep cum să-nceapă lucrurili.”.

v. Aimintre.

— Alt.

— Altcum.

— Astfel.

— Chip.

— Fel.

— Feale.

ALTÌŢĂ (pl. altiţe), s.f.; épaulette d'une chemise. „O cusătură de diferite culori ce fac femeile de munte pe cămeşi” (Costinescu). „ Altiţă, umărul unei iie cusut cu flori 709

A LT I Ţ Ă de fire de lână sau de mătasă şi adesea adornat şi cu fluturei; la moldoveni înseamnă şi iia sau cămeaşa întreagă” ( L. M. ).

Act moldovenesc din sec. XVII ( A. I. R. I, 63): „o fotă roşie; 2 peşchire; o păréche de altiţe cu sărmă.”

Costachi Stamati, Muza I, 108: „Cu cămeşă de melez, Ce pe la mânici şi piept

Avea grele cusuturi

Cu sârmă şi cu mărgean, Ce altiţe se numesc.”

O doină din Ardeal: „Oi lua o sărmăncuţă, Care poartă opincuţă Şi cămeşă cu altiţă, Şi pe şolduri o catrinţă.”

(Alex., Poez. pop. 2, 263)

Doina Săbărelul: „Cu flori roşii la cosiţă, Cu cămeaşă în altiţă, Cămeaşă ca lebăda, Se vede ţâţa prin ea.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 305)

Altiţe se pun nu numai la cămeşi femeieşti, ci şi la cele bărbăteşti.

Alexandri, Istoria unui galben: „Toată haina ei era o cămeşă albă cusută cu altiţe de fir şi de mătasă pe la umeri şi pe la gât, şi o fotă albastră cu dungi vişinii.”, dar acelaşi, O primblare la munţi: „măcar că era cel mai frumos dintre toţi flăcăii, nici o fată nu se uita la el, pentru că era sărac, pentru că n-avea cămeşă cu altiţe şi pălărie cu mărgele.”

O doină de peste Carpaţi: „Badiu care-mi place mie

N-are casă, nici moşie, Numai peană-n pălărie;

Nici o brazdă în holdiţă, Făr' cămaşe cu altiţă.”

(Jarnik-Bârsanu, 39)

Derivaţiunea cuvântului: „ altiţă ab a l a, littera t interposita, quasi parva ala, cuneus” (Quintescu, Deminut., p. 28) e ingenioasă, dar este de prisos.

În Banat se zice „ l ă t i ţ a r i u sau l ă t i ţ ă „ (D. Receanu, Lugoş, c. Bucova).

Serbeşte l a t i t z a „Armzwickel” (Karad×i€). Această formă indică d-a dreptul originea vorbei ca deminutiv din l a t = latinul vulgar l a t u s „margine, căpătâi, 710 umăr”, de unde italianul l a t o, vechi francez 1 e z etc. În medio-latina erau sino-A LT Î N G I C nimi l a t u s şi „spatula = épaule” (Du Cange, v. Spatula), al căruia deminutiv „épaulette” vrea să zică tocmai altiţă, o formă metatetică din l ă t i ţ ă. Serbii au primit cuvântul de la români, iar nu românii de la serbi, şi cu totul altceva este polono-bohemul „lata = morceau de ravaudage”, „latati = rapiécer” (Cihac). Românul altiţă din l ă t i ţ ă şi serbul l a t i t z a nu însemnează „petec”, ci numai „épaulette”, şi-n Transilvania se şi cheamă în unele locuri u m ă r a ş i: „Chindiseala de preste umeri se numeşte u m ă r a ş i şi altiţă” (I. Floca, Sibii, c. Sina).

Un alt sinonim al altiţei este p a v ă „petite pièce de toile carrée qu'on attache à la jointure de la chemise avec sa manche”(Costinescu), care nu derivă din limba maghiară, după cum au crezut-o unii, ci din latinul vulgar p a l a „dorsi dextra levaque eminentia membra” (Du Cange), cu aceeaşi trecere a finalului – la în – vă ca în pivă = lat. pila (Cihac). Ungurii, luând cuvântul de la români, îl rostesc deopotrivă: pálla şi páha, pe lângă o a treia formă intermediară „pálha”. Atât p a h ă precum şi p a l ă cată să fi existat la români alături cu p a v ă, după cum există măduhă şi mădular alături cu măduvă.

E foarte poznaşă metoda acelora cari, oricând una şi aceeaşi vorbă se găseşte totodată în graiul românesc şi la vreunul din popoarele învecinate, se grăbesc a susţine că românii au împrumutat-o de la alţi, ca şi când numai de la români nemine nu putea să împrumute nemica.

Limba românească trebui să păstreze câte trei sinonimi, pe cari poate să le diferenţieze sub raportul sensului, lăsând pe altiţă şi pe p a v ă cusuturilor de pe cămaşă, iar prin u m ă r a ş i înlocuind pe neologismul milităresc neasimilat şi neasimilabil „epolete”.

Macedo-româneşte altiţa se cheamă v ă t r a h i e = vechiul grec batrac…j „e• doj ™sqÁtoj ¢nq…nhj” (Suidas).

v. Clin.

— Pavă.

ALTÎN-BAŞTIRIÀC, s. m.; t. de méd.: sorte de thériaque. Una din numeroasele preparaţiuni farmaceutice, foarte amestecate, prin cari medicina de altădată vindeca rănile şi muşcăturile cele veninoase.

La Floarea Copilul, Însemnare pentru căte doftorii, 1788 (ms. în Arh. Stat.), care de altminterea întrebuinţează numai cuvinte devenite poporane în timpul său: „Pentru ciumica, ferească Dumnezeu, cănd nu sparge curănd, să caute melci să-i piseze cu coajă cu tot, sau icre negre ca să spargă buba, sau altănbaştiriiac de la băcan cu cărpă să ungă să pue deasupra bubei.”

Turceşte a l t î n – b ă Ÿ t i r i ° q însemnează literalmente „archi-thériaque d'or”.

v. Ciumică.

— Tiriac.

ALTÎNGEA. – v. Altîngic.

ALTÎNGÌC (pl. altîngicuri), s.n.; t. de botan.: capucine, Tropaeolum majus.

O frumoasă floare de grădină de origine din America, cunoscută la noi în popor mai 711

A LT Î N G I C cu seamă sub numele de c o n d u r u l – d o a m n e i şi pe alocuri c ă l ţ u n a ş i.

Altîngic se aude numai în Moldova şi-n Dobrogea.

„ Altîngicuri se cheamă c ă l ţ u n a ş i i „ (St. Voinea, Dobrogea, c. Somova).

„Acelaşi fel de floare se zice c o n d u r i şi altîngicuri.” (I. Maior, Tutova, c. Plopana).

În Dobrogea circulează şi forma a l t a n î c (N. Andriescu, Constanţa, c. Beilic).

Dr. D. Brândză a auzit pe la Bârlad variantul feminin a l t î n g e a, la plural a l t î n g e l e.

Cuvânt turcesc, de la a l t î n „aur”, din cauza culorii „aurore foncé” a acestei flori (Littré, v. Capucine). Bulgăreşte se cheamă l a t i n k a, prin metateză din a l t i n k a, forma cea mai apropiată de dobrogeanul a l t a n î c.

v. Blabornic.

— Conduruldoamnei.

ALTMÌNTRE, adv.; autrement; sinon. În primul sens, sinonim cu a l t f e l; în al doilea, cu d e n u sau d e u n d e n u ( Lex. Bud.); dar ambele sensuri se împleticesc; bunăoară, în „să faci cum ţi-am spus, altmintre o paţi”, se traduce deopotrivă bine prin „autrement” şi prin „sinon”. În primul sens altmintre îşi poate prepune pe d e: „sunt obosit şi mi-e lene, d e altmintre mă simţesc sănătos”, unde „de” funcţionează întocmai ca în francezul „d'ailleurs”.

Vechea formă organică a cuvântului este a i m i n t r e = lat. aliamente. Analogicul altmintre, format prin asociaţiune logică cu a l t, apare pentru prima oară în texturi cam în secolul XVIII şi de pe atunci circulează în grai într-o mulţime de varianturi: altmintrele, altmintrene, altmintire, altmintere etc., mai adesea cu alân loc de alt-

Toate varianturile îşi acaţă generalmente pe emfaticul – a (v. 5A): altmintrelea, altmintrenea, alminterea şi altele.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, p. 221: „atuncea s-au făcut şi perirea soarelui într-o zi la vreme de bucate, şi au ţinut ca două ceasuri, căt se făcuse pămăntul şi lumea altmintrelea.”; dar acelaşi, mai jos, p. 229: „de poţi, fă şi alminterea.” E mai poporană şi mai corectă forma a m i n t r e cu varianturile sale amintrele, amintere, aminteri etc., cari de asemenea îşi asociază mai totdauna pe emfaticul – a.

v. Aimintre.

— Altfel.

ALTOÀN s. ALTOÀNĂ, s.m. et f.; jeune arbre greffé, plante greffée. Această formă circulează în popor, mai ales în Moldova, alături cu formele o l t o à n, u l t o à n sau h u l t o à n şi o l t o à n ă, pe cari le indică Cihac (II, 518).

Variantul cel mai răspândit este aspiratul h u l t o a n şi h u l t o a n ă. La masculin, altoan sau h u l t o a n se cheamă în genere tot felul de pomi altoiţi (V. Florescu, Suceava, c. Ruginoasa); la feminin, altoană sau h u l t o a n ă, o varietate de struguri cu boabe mari cărnoase, numite şi „poamă grasă” (N. Teodorescu, Iaşi, c. Sineştii); apoi la feminin şi masculin deopotrivă, se zice la un soi de cireşi, „cerise bigarreau” (Cihac), altoan sau h u l t o a n, altoană sau h u l t o a n ă, deosebindu-se o 712 varietate albă şi o varietate neagră.

A LT O I

Deja în Pravila lui Vasile Lupul, 1646, f. 15: „cela ce răsădéşte pomi pre pămăntulŠ altuša, sau ultušaşte pre acel pămăntŠ,  pišarde şi u l t u o n e l e şi alte totŠ ce va răsădi.”

Este maghiarul o l t v á n y „greffe, ente”.

v. Altoiesc.

— Altoi.

ALTOÀNĂ. – v. Altoan.

ALTOIÈSC ( altoire, altoit), vb.; enter, greffer; inoculer, vacciner. Este maghiarul o l t a n i „enter”. Alături cu altoiesc circulează formele o l t o i e s c, u l t o i e s c, h u l t o i e s c (Cihac). Sensul de „inoculer, vacciner” e de tot nou; înţelesul vechi al cuvântului este numai „enter, greffer”.

Proverb: „Salcia cât să căzneşti, Pom nu poţi s-o altoieşti.”