Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Peste această temelie însă, fără a putea s-o ascunză, s-a aşezat în veacul de mijloc un gros element slavic: s t u p, u l e i, p r i s a c ă, m a t c ă, t r î n t o r şi altele. Cauza este că vecinii noştri slavi, mai ales acei din Polonia, s-au îndeletnicit totdauna mai mult decât noi cu creşterea albinelor (Hehn, Kulturpfl.2, 516). E interesantă în această privinţă legenda poporană despre descălecarea Moldovei, povestită de Evstratie Logofătul, Letop. I, Apend. 5: „(Maramurăşănii), mirosindu-le fum de foc şi fiind locul despre apă, cu pădure măruntă, s-au pogorât pre mirodeniea fumului unde este acum mănăstirea Eţcanii; acolo pre acelaşi loc au găsit o p r i – s a c ă cu s t u p i şi un moşneag bătrăn p r i s a c a r i u, de seminţie au fost rus şi l-au chiemat Iaţco; întrebându-l acei feciori de domni ce fel de omu-i şi den ce ţară-i, el au spus că este din Ţara L e ş e a s c ă.”

Două judeţe, Vaslui în Moldova şi Mehedinţi în Muntenia, privindu-se cu drept sau cu nedrept ca cele mai bogate în stupi, poartă imaginea albinei în chiar marca districtuală; dar nu numai ele, ci România întreagă avusese altădată un nume european sub raportul a l b i n ă r i t u l u i. Cel mai bun cunoscător al ţărilor noastre din secolul trecut zicea: „Una delle più pregevoli e ricche produzioni delle due Provincie sono le Api, perchè la cera che danno è senza dubbio la più bella e ricer-cata di tutta l'Europa.” (Raicevich, Osservazioni, 1788, p. 87).

v. Ceară.

— Miere.

Din albină se formează cinci deminutivi. Ieromonah Macarie, 1778, Dicţionar slavo-român (ms. în Bibl. Centrală din Buc., v. pcælka): „ a l b i n u ţ a or a l b i n i ţ a, a l b i n i c a, a l b i n i o a r a.”, afară de cari mai este a l b i – n e a, ca într-o rugăciune poporană de mai sus. Augmentativ nu există, ci numai colectivul „ a l b i n e t, eine Menge Bienen, lauter Bienen” (Budai-Deleanu, Dicţ., ms. în Muz. istor. din Bucur.), „o mulţime de albine”, căruia corespunde a l b i – n i ş „ein Ort voll Bienen” ( ibid. ), „loc plin de albine”. Cel ce trăieşte din creşterea albinelor este a l b i n a r, iar însăşi îndeletnicirea a l b i n ă r i e (Budai-Deleanu), sau mai bine a l b i n ă r i t (Pontbriant).

Mai multe localităţi în România se cheamă Albină: un munte în Argeş, un sat în Tutova, vro trei insule în Dunăre (Frunzescu, Dicţ. top., 4). Satul A l b i n e ş t i în Argeş presupune un nume personal Albină. Numele cătunului A l b i n a r i i în Buzău ne spune că locuitorii lui vor fi fost dedaţi oarecând cu creşterea albinelor.

v. Albinărel.

ALBINĂRÈL (plur. albinărei), s.m.; t. de zool.: Merops apiaster, guêpier. În Moldova şi Muntenia, numele mai cunoscut al acestei păserele este p r i g o a r e 588 sau p r i g o a r ă.

A L B I N E Ţ

S. F. Marian, Ornit. I, 61: „ Albinărelul e una dintre păsărelele cele mai frumoase de prin ţările locuite de români; el întruneşte pe penele sale mai toate colorile, precum albe, roşii, galbene, albastre, castanii, negre şi verzi. Nutreţul de frunte al albinărelului sunt tot felul de muşte, apoi strechii, lăcuste, bondari, cărăbuşi şi gărgăuni, însă mai ales albine şi tot felul de vespi, de unde se vede că-i vin la poporul român şi numirile de albinărel, v e s p a r şi v e s p a r i ţ ă. Ba! Românii din unele sate ale Bucovinei, precum bunăoară din Frătăuţii-vechi şi din Crasna, mi-au spus că albinărelul mănâncă cu mare plăcere şi furnici. De-aici apoi l-au numit locuitorii acestor sate şi f u r n i c a r i u. Albinărelul se află mai pretutindene în Europa. El îşi face cuibul de comun prin borţi adânci din ţărmurii apelor. Umblă în cete şi strigă, mai cu samă înaintea unei ploi, foarte tare. De-aicea vine apoi credinţa românilor, atât a celor din Bucovina cât şi a celor din România, că albinărelul e nu numai un anunţător foarte bun de ploaie, ci şi că el, măcar că petrece mai mult în apropierea apelor, nicicând de altă dată nu bea apă, ci numai când ploauă.”

Tot după numele „ albinei” se cheamă această păserică în mai multe alte limbi romanice: span. abejaruco, franc. dial. béïola, provenţ. dial. abellerola, sard. abio-lu şi apiolo etc., cfr. germ. Bienenfresser, engl. bee-eater şi altele.

Etimologiceşte, albinărel este deminutiv din a l b i n a r, cu sufixul -a r, adaos la a l b i n ă, hrana obicinuită a acestei păsărele, sufix ce ne întimpină cu aceeaşi funcţiune în numele păserelei „alunar”, care se nutreşte cu „alune”. Literalmente, albinărel = „petit apiculteur”.

v. Albinar.

— Prigoare.

ALBINĂRÌE A v. Albină.

1ALBINĂRÌT

2ALBINĂRÌT, s.n.; „impôt sur les abeilles”. – v. Desetină.

ALBINEÀ. – v. Albină.

ALBINÈT, s.n. collect.; beaucoup d'abeilles. – v. Albină.

ALBINÈŢ, -EAŢĂ, adj.; blanchâtre, pâle. Derivă prin sufixul deminutival – eţ din a l b i n = lat. a l b § n u s, de unde, printr-un alt sufix, sinonimul a l b i n i u. Se zice şi a l b e ţ, din a l b cu acelaşi sufix – eţ. Prin sens puţin diferă de a l b i o r, a l b i ş o r, a l b i u, a l b u i etc., în cari nuanţa deminutivală este totuşi mai pronunţată.

Dosofteiu, Synaxar, 1683, ghen. 20, descrierea sântului Eutimie: „era la chip dš-afirelša, năravul prostacŠ, la peliţâ albeneţŠ, la stat sprintenŠ.” Acelaşi, 30 ghen., vorbind despre Sf. Ioan Crisostom: „era scundŠ, mare la capŠ, supţâre la trupŠ forte, plecatŠ nasulŠ cu nări mare, p l ă v î š – albeneţ.” Cuvântul circulează foarte mult în Moldova şi peste Carpaţi.

Din Bucovina:

A L B I N E Ţ

„Că-i la faţă albineţ

Iar la păr negru şi creţ, La obraz ca rujile Şi la ochi ca murile.”

(Marian, II, 198)

Din Ardeal: „Mă miram ce-mi place mie!

Mărul roşu din tipsie, Badea nalt cu pălărie;

Mărul roşu pădureţ, Badea nalt şi albineţ!”

(Jarnik-Bârsanu, 41) sau: „Ochii tăi cei n e g r i ş o r i

Umple-mi trupul de fiori, Fruntea ta cea albineaţă

Umple-mi sânul de dulceaţă.”

( Ibid., 31) sau: „De la puica-mi albeneaţă

Ca şi dalba dimineaţă.”

( Ibid., 322) sau: „Măi leliţă albineaţă, Ce te ţii aşa măreaţă?

Că şi eu îs albineţ, Nu mă ţiu aşa măreţ.”

( Familia, 1886, p. 43)

Din Moldova: „Pe badea de l-ii vedea, Tu să mi-l cunoşti aşea

Că-i la faţă albineţ Şi la păr n e g r u şi creţ.”

( Conv. lit., 1886, p. 182)

Forma albeneţ în loc de organicul albineţ se datorează asimilaţiunii vocalice regresive.

v. Albinez.

— Albiniu.

ALBINÈZ ( albinat, albinare), vb.; rendre blanchâtre. În Dicţionarul bănăţean, ms.

circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 442): „ albinădz”, dar fără explicaţiune.

v. Albineţ.

A L B I Ş O R

ALBINÌCĂ A – v. Albină.

ALBINÌŢĂ

ALBINÌŞ (plur. albinişuri), s.n.; endroit riche en abeilles ou plein d'abeilles. – v. Albină.

ALBINÌU, -ÌE, adj.; blanchâtre. Se întrebuinţează în Bucovina (Marian, Cromatica, p. 50). Derivă din a l b i n = lat. a l b § n u s prin sufixul -ì u, care formează sinonimul a l b i u d-a dreptul din a l b. Între albiniu şi a l b i u este acelaşi raport morfologic ca între „ a l b i n e ţ „ şi „ a l b e ţ „.

v. Albineţ. – -ìu.

ALBIOARĂ. – v. Albie.

ALBIÒR, -OARĂ, adj.; 1. blanchâtre; 2. sorte de raisin. Cel mai poetic dintre numeroasele forme deminutivale din a l b, poate tocmai pentru că e puţin întrebuinţat.

Alexandri, Flori de nufăr: „. deodată, rotunzi şi albiori, Apar la foc de soare doi nufări plutitori.”

Jipescu, Opincaru, p. 53, înşirând diferitele numiri de struguri întrebuinţate la Vălenii-de-Munte: „. sască, romostin, olog, aurel, berbecel, vânăt, vânos, ruginit, albior.” v. 1 Alb. – 1 Albişor. – -ior.

lALBIŞÒR, -OARĂ, adj.; blanchâtre. Sinonim cu a l b i o r, dar mai puţin elegant, deşi cu mult mai des în circulaţiune.

O colindă din Bucureşti: „Şi mă poartă bine, Cum mi se cuvine:

Iie nisipie, Roche de cutnie, Ciorapi albişori, Pantofi gălbiori.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 81)

Într-o doină tot de acolo: „Cu scrobeală albişoară

De pe alba-mi feţişoară.”

( Ibid., 308)

Din Ardeal: „Şi la faţă-s albişoare, Albişoare, roşioare, Ca şi nişte merişoare.”

(Jarnik-Bârsanu, 28)

A L B I Ş O R sau: „Fetişoară albişoară, La cosiţă gălbioară Şi la mijloc subţirică, La picioare mititică.”

( Ibid., 241)

În „cârăitura” sau argotul hoţilor români, albişor şi a l b i t u r ă însemnează ban de argint (Baronzi, Limba, p. 149). Tot aşa la hoţii din Veneţia: a l b u m e (Boerio).

„Boilor a l b i pe la noi se zice albişor, ca nume propriu.” (Dolj, c. Risipiţi).

v. 1 Alb.

— Albior.

— Albonšu. – -şor.

2ALBIŞÒR s. ALBIŞOARĂ, s.m. et f.; t. de zool.: ablette, Cyprinus alburnus. Un peşte de râu de culoare a l b ă argintie, foarte des în apele din regiunea dunăreană a României. Numele francez „ablette” este o metateză din a l b e t t e, italieneşte a l b o sau a l b u r n o.

„. În elăştău nostru să găseşte numa crachi şi caracude; da în ăl dî la Oghileşti e-n tot felu de peşte; somn, ştiucă, alghişioară, platică, ghiban şi ţipar.” (Th. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lupşeanu).

Forma feminină albişoară se aude mai mult în Brăila (c. Tătarii şi Filipeştii), în Teleorman (c. Budeştii); în Ialomiţa se mai întrebuinţează pe alocuri şi metateticul ablişoară (c. Grindu), care ne aminteşte pe francezul „ablette = albette”. Forma masculină albişor e mai răspândită în Oltenia (Dolj, c. Galiciuică şi Risipiţii). Tot din a l b, dar prin alte sufixuri, se cheamă acest peşte în Covurlui a l b i ţ ă sau a l g h i ţ ă (N. Ţărcuş, c. Piscu), iar în Banat a l b o n š u (S. Liuba, c. Maidan).

În Dobrogea albişoară se aplică în genere la toţi „peştii mici a l b i „ (G. Eftuşescu, c. Ciobanu), ca şi franţuzeşte: „blanchaille, menu poisson blanc” (Littré).

Se zice şi simplu: p e ş t e – alb ( L. B. ).

v. 1,3 Albişor.

3ALBIŞÒR, s.m.; t. de botan.: sorte de champignon. Un fel de c i u p e r c ă.

„Negrişori şi albişori se cheamă neşte bureţi, cei dentâi negri, ceilalţi a l b i; se fac unii şi alţii toamna pe copaci căzuţi; muntenii îi întrebuinţează la hrană, fripţi, gătiţi şi muraţi în vase” (S. Poppescu, Buzău, com. Chiojdu).

v. 1,2 Albişor.

ALBÌRE A – v. Albesc.

— Nălbesc.

ALBÌT

ALBITOARE. – v. Albitor.

— Nălbitoare.

ALBITÒR, -OARE, adj.; blanchissant, ayant la propriété de rendre blanc. Mai 592 adesea se zice n ă l b i t o r.

A L B I U

Doină din Ardeal: „Te scalzi seara-n râurèle, Şi te zvântă vânturèle?

Ori te bate vânt cu boare, Vânt cu boare albitoare?”

( Familia, 1886, p. 227) v. Nălbitor.

ALBITORÌE. – v. Nălbitorie.

ALBITÙRĂ (pl. albituri), s.f.; blanchissage, blanchissure; au pluriel: linge blanc (Cihac). Se întrebuinţează mai ales la plural ca sinonim cu a l b e, cu acea deosebire că nu însemnează niciodată haine, ci numai cămeşi sau cele ce se spală, ba şi acestea înainte de a fi îmbrăcate. Se zice: m-am îmbrăcat în a l b e, fie pânză, postav, cojoc; dar: am multe albituri.

În graiul hoţesc albitură vrea să zică bani de argint (Baronzi, Limba, p. 149).

v. Alb. – l Albişor. – -ură.

1ALBÌŢĂ. – v. 2Albişor.

2ALBÌŢĂ, (pl. albiţe), s.f.; t. de botan.: drave, Alyssum incanum. Spanioleşte: „aliso b l a n q u e c i n o „: Poporul a moştenit din vechime credinţa că albiţa vindecă de muşcătura cânelui turbat (Sava Bărcianu), ceea ce făcuse deja pe greci s-o numească

¥lusson, de la negativul ¢ şi lÝssa „turbare”.

v 3 Albiţă.

3ALBÌŢĂ, n. pr. loc. f.; nom de village. Aşa se cheamă un sat în districtul Fălciiului ( Buciumul român I, 36).

v. 2 Albiţă. – -iţă.

ALBÌU, -ÌE, adj.; blanchâtre. Sinonim cu a l b u i, a l b i c i o s, a l b i n e ţ etc., având acelaşi sufix ca în a l b u r i u şi a l b i n i u.

E des la Alexandri.

Iarna: „Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare

Ca fantasme a l b e plopii înşiraţi se perd în zare, Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum.”

Tunetul: „E umbra unor nouri albii, uşori, mărunţi

Ce lunecă sub soare, clădind un lanţ de munţi.”

Calea robilor: „Pe cerul nalt luceşte un râu albiu de stele.”

A L B I U

Vânători: „Pe geana câmpului albiu, Se vede-un codru mare

Lucind sub soarele g ă l b i u, Ş-un sat perdut în zare.” v. Albiniu.

— Alburiu.

ALBIÙŢĂ, s.f.; diminutif d'a l b i e: petite auge, petite jatte.

v. Albie.

ALBOARE. – v. Alburiu.

1ALBÒN¢U = ALBÒI, adj. et subst.; d'une couleur très-blanche, mais seulement en parlant des animaux domestiques.

„Porcii a l b i – b ă l a n i se zic albonš.” (P. Munteanu, Banat, c. Vermeş).

„Porc cu pete – caciur, porc a l b – albonšu.” (M. Dragalina, Banat, c. Borlova).

„Cânele cu părul alb pe lângă grumazi se zice grivei; cânele a l b c a n e a u a

— alboi.” (P. Olteanu, Transilv., Haţeg).

Este o formaţiune românească din a l b prin sufixul augmentativ – o i = o n š u.

v. 2 Albonšu. – 2 Albei. – -oi.

2ALBÒN¢U = ALBÒI, s.m.; t. de zool.: ablette, Cyprinus alburnus. Sinonim bănăţean pentru a l b i ş o r sau a l b i ş o a r ă.

v. l Albonšu. – 2 Albişor.

ALBOREÀ. – v.3 Alba.

1ÀLBOTĂ, n. pr. pers. m. Format din a l b prin acelaşi sufix ca în vechile numiri proprii: Càlotă, Ràcotă, Pàlotă, Dràgotă, Bàlotă, Mìcotă, Arnotă etc.

La 1535, marele postelnic moldovenesc sub Petru Rareş: „pan Albotă” ( Zapiski Odesskago ObŸestva Istorii II, 563).

Un alt Albotă, în Pomelnicul mănăstirii Bistriţa din Moldova (ms. în Acad.

Rom., p. 99).

De aci colectivul A l b o t e ş t i ca nume propriu topografic.

Într-un crisov slavo-român de la Ştefan cel Mare, din 1489 ( A. I. R. I, 155): „bukati zemli wt hotara A l b o t e ý i l o r ð.”

A l b o t e ş t i, sat în districtul Brăilei (Frunzescu, Dicţ. top., 4; cfr. Buciumul român I, 36).

v. 2 Albotă. – -otă.

2ÀLBOTĂ, n. pr. loc. Acelaşi cuvânt cu cel precedinte, dar aplicat la localităţi.

Frunzescu ( Dicţ. top., 4) indică vro şease sate numite Albotă, în districtele Argeş şi Iaşi, precum şi-n Basarabia, unde se mai află şi părâul Albotă.

v. l Albotă.

A L B U L

ALBOTEŞTI. – v. l Albotă.

ALBU. – v. 1 Albul.

ALBÙC. – v. Albuceşti.

ALBUCÈŞTI, n. pr. loc. plur. m. Numele unui sat din regiunea Brăilei (Frunzescu, Dicţ. top., 4), care presupune un nume propriu personal A l b u c, format din a l b prin sufixul deminutival -u c.

v. Alb. – -uc.

ALBÙGINE, s.f.; t. de méd.: albugo, cataracte. În Glosarul slavo-român, ms. circa 1600 ( Cuv. d. bătr. I, 268), ne întimpină de două ori: „vorvolð a l b u ß n i æ „.

E foarte remarcabilă conservarea poporană la români a terminului medical latin a l b ù g i n e m, pe care francezii l-au căpătat numai în timpii moderni pe calea ştiinţifică, mănţinându-i forma nominativă „albugo” şi neştiind de ce gen să-l facă, masculin ori feminin (Littré). Italieneşte, întocmai ca şi la noi, a l b ù g i n e.

v. 3,4 Albeaţă.

lÀLBUL s. ALBU, n. pr. pers. m. artic. Nume bărbătesc corespunzător femeiescului A l b a. Altădată era foarte poporan la români.

Albu (QAlbu) stolnic, într-un document muntenesc din 1490 ( A. I. R. I, 6).

În Pomelnicul mănăstirii Bistriţa din Moldova (ms., în Acad. Rom., p. 39, 40, 49, 57, 60, 62, 67, 68, 70 etc.) de o mulţime de ori: AlbulŠ (Alboylð) şi Albu (Alboy).

Într-un act muntenesc din 1531 (Venelin, Vlacho-bolg. gramaty, p. 151), tatăl se cheamă AlbŠ, iar fiul AlbulŠ, ca şi când -u l n-ar fi articlu, ci un sufix deminutival.

v. -ul.

Într-un alt act, din 1551 ( Cuv. d. bătr. I, 243): „Gonea, Albul, Bélcšu.”, unde B é l c š u este acelaşi nume tradus slavoneşte.

Într-un act din 1573 ( Cuv. d. bătr. I, 252): Albu.

Într-un act din 1620 ( A. I. R. I, 139) doi: „ Albul de Nucşor” şi „ Albul de Găneşti”.

Fruntaşii satului Goleştii la 1650 ( A. I. R. I, p. 26): „. Nedelco Oncescul judec i Radul Bechescul post i Albul sin Stancšul judec.”

Una din lucrările cele mai populare d-ale lui Anton Pann este întitulată: O şezătoare la ţară sau povestea lui m o ş Albu (Buc., 1851-2).

Albul este în antiteză cu N e g r u l, un alt nume personal de asemenea foarte întrebuinţat altădată, dar căruia nu-i corespundea o formă feminină N e a g r a, căci „negreaţa” ar fi fost o bătaie de joc pentru o femeie.

Uneori acelaşi individ se zicea Albul şi N e g r u l, cu un nume de botez şi celalalt ca poreclă. La 1510, doi boieri, Stoica logofăt şi Albul N e g r u l, au dăruit mănăstirii Tutana satul Mogoşeştii (Arh. Stat., M-rea Radu-vodă, nr. 19).

A L B U L

Câteodată doi membri din aceeaşi familie erau unul Albul, altul N e g r u l. Fiu al lui Radu-N e g r u l ( Col. l. Tr., 1871, p. 138), Mircea cel Mare era cunoscut în tinereţele sale ca „Banovăţ Albul” (Windek, ap. Engel, Gesch. d. Wal., 167). În zilele noastre au fost doi veri Goleşti foarte populari, ca: „Golescu Albul” şi „Golescu A r ă p i l ă „.

În Roma numele ereditar de A l b u s, mai în urmă A l b i n u s, purtau toţi pogorâtorii din ilustra familie Postumia (Fabretti, Gloss. ital., ad voc. ).

v. 2 Alba.

— Negrul.

2ALBUL, s.m. artic.; t. de mythol. pop.: un génie bienveillant. În poveşti, Albu-împărat în opoziţiune cu N e g r u -împărat, cu R o ş u -împărat, cu P e n e ş -împărat etc.

Alexandri, Legenda ciocărliei: „Venit-au R o ş u l, craiul înaltelor lungi plaiuri, Şi Albul ce domneşte pe douăzeci de raiuri Şi Peneş-împăratul, arcaş cu ochiul ţinteş, Ce are-n tolbă fulgeri şi-n grajdi pe calul Vinteş.”

Alături cu Albul, legendele poporane ne vorbesc de „zâne a l b e „, în opoziţiune cu cele „negre”, cărora li se închină drept prinos „găine a l b e „ şi cari îşi au o reşedinţă la „apele a l b e „ etc. ( Col. l. Tr., 1876, p. 359-61).

La macedo-români, din contra, A l b e sau zâne a l b e sunt ielele. „Credinţa populară le atribuie aceeaşi putere răufăcătoare ca şi ielelor, adică: paralizarea diferitelor membre şi părţi ale corpului, a limbei, a auzului chiar. Expresiunile consacrate pentru a desemna pretinsa boală căpătată de la A l b e sunt: agudit di A l b e (lovit de iele) sau: loat di A l b e.” (Şaineanu, Ielele, p. 25-6).

v. Zână.

— Negrul.

3ÀLBUL, s.m. artic.; t. de zool.: espèce de vermisseau. Un fel de vierme numit după culoarea lui, ca şi v e r d e ţ u l sau v e r d e t e l e.

„Dintre vermi, poporul de aci cunoaşte: râma, moletele, un verme mic galben, verdeţul, care se ascunde în pământ lângă rădăcina curechiului şi-l roade, albul, care trăieşte din sucul lemnelor tăiate şi al legumelor şi strică crumpii.” (D. Receanu, Banat, com. Bucova).

v. Verdete.

ALBULÈSC. – v. Albuleşti.

ALBULÈŞTI, n. pr. loc. plur. m. Aşa se cheamă mai multe sate, prin pluralul dela A l b u l e s c = „fiul lui A l b u l „.

La 1647, jupâneasa Paraschiva a lui Necule păharnic din Ugrumi vinde lui

596 Mateiu-vodă Basarab „tot satul Albuleştii ot sudstvo Meh den cămpu şi den pădure A L B U Ş şi den apă şi den şăzutul satului de peste tot hotarul şi cu tot venitul şi cu viile şi cu rumănii.” (Arh. Stat., M-rea Strihaia, nr. 8).

v. 1 Albul.

— Albeşti.

— Alboteşti.

ALBURÈSC ( alburit, alburire), vb.; blanchir, rendre blanchâtre, recouvrir de blanc.

Literalmente: a face a l b u r i u.

Jipescu, Opincaru, p. 75: „Mă mir că nu vă topiţi, voi ţărani[i], dă ger, când văz în puterea ierni[i] că pă chieptu vostru dăsfăcut să răsfaţă ninsoare, frigu şi ploaiea, şi cum nu-nţepeniţi, când vă zăresc sculaţi din car dimineaţa brumaţi ori alburiţi, dă păreţi că sunteţi d-o sută dă ani.” v. Alburiu.

ALBURÌU, -IE, adj.; blanchâtre, pâle. Sinonim cu a l b i u, a l b u i, a l b i c i o s etc. Este o veche formaţiune românească din substantivul abstract a l b o a r e =lat.

a l b o r e m, fără a fi necesar de a admite un prototip latin rustic „alborivus” (Cihac).

Sufixul nostru -ì u, deşi corespunde latinul -ì v u s, totuşi a căpătat la români o funcţiune proprie postlatină în terminologia cromatică: verzìu, negrìu, albăstrìu, gălbìu, vişinìu, portocalìu, alunìu, fistichìu etc., astfel că alburiu, adecă albur-iu, latin prin ambele sale elemente constitutive a l b o r – i v u s, este totuşi curat românesc prin compoziţiune.

A. Odobescu, Pseudokyn., p. 218: „Flăcăraie alburii ieşeau pe acolo din pământ şi zburau dasupra tainiţei, unde stătură ascunse, atâta mare de vreme, comorile cele de la Petroasa.”

Vinurile pe la noi sunt roşii, persăcìi şi alburìi.” (C. Bărbulescu, Dolj, c. Calapăr).

„. arnăut este un fel de grâu cu bobul mare şi alburiu.” (I. Adamescu, Dolj, c. Găeşti).

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 18: „Focul pâlpâia în gura sobei; muşcelele alburii se zăreau, prin geamuri, topite într-o câmpie întinsă.” Substantivul a l b o a r e, de unde vine alburiu, se mai aude în Bucovina.

Basmul Sucnă-murgă (Sbiera, Poveşti, p. 91): „N-am văzut nimică – zise el – decât că-i pământul ca un muşunoi şi un feliu de a l b o a r e ca apa pinprejurul lui.” v. Albiniu. – -iu.

ALBÙŞ (plur. albuşuri), s.n.; 1. blanc d'oeuf; 2. blanc de l'oeil. Sinonim cu substantivul a l b.

„ Albuşul o c h i u l u i = albugo oculi; albuşul o u l u i = albumenovi” ( L. B. ).

În grai circulează mai mult despre o u; în poezia poporană, despre o c h i: „Ochii mei sunt cu albuş, Te strig noaptea din culcuş;

Ochii mei sunt cu lumină, Te săgeată la inimă.”

( Familia, 1883, p. 9)

A L B U Ş sau: „Ochii tăi cei cu albuş

Mă scoală de pe culcuş.”

( Ibid., 1882, p. 602) sau: „Ochii ei cei cu lumină

Mult mă strigă de la cină, Ochii ei cei cu albuş

Mult mă cheamă din culcuş.”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 33) v. 2 Alb.

— Ochi.

— Ou. – -uş.

ALBÙTE, n.pr.loc.plur. f. Aşa se cheamă un sat în Muscel, care formează o singură comună cu satul B e l e ţ i = o traducere slavică a aceluiaşi nume, cu satul N e g r e ş t i, = o antiteză a celorlalte două, şi cu satul Zgripţeşti. În Albute, feminin plural de la a l b u t, figurează interesantul sufix deminutival -u t ca în mic-ut-el, grec-ot-ei, serb-ot-ei, puţin-t-el etc.

v. 1 Alb. – -ut.

ALBÙŢ, -Ă, adj.; blanchâtre. Sinonim cu a l b i n e ţ, a l b u i etc., iar mai ales cu a l b i ş o r.

E des în poezia poporană.

O doină din Ardeal: „M-a mânat maica la vie

Să-mi culeg măghiran mie, Măghiran de cel albuţ

Să fac pană la drăguţ.”

(Jarnik-Bârsanu, 315)

Balada Gruia lui Novac: „Apoi, Doamne, faţa lui

Ca şi spuma laptelui;

E albuţ, cam roşcovan, Şi seamăn-a căpitan.”

(Reteganu, Poez. pop., 62)

Bocet din Dobrogea: „Ochişorii ei

Ca nişte scântei, Dalbele mânuţe

Ca florilealbuţe.”

(Burada, Înmormânt., 126)

Un alt bocet tot de acolo: „Din ai tăi dragi ochişori

Au să crească alte flori, A L C A

Din guriţă

Tămâiţă, Din mânuţe

Flori albuţe.”

( Ibid., 136; cfr. 111)

Din Bucovina: „Pe cel deal, pe cea costiţă, Este-o floricea albuţă, Ş-am zis lui Toader să vie

Să i-o pun în pălărie.”

( Aurora română, 1881, p. 15) v. 1 Alb. – 2 Albişor. – -uţ.

lALCÀ (plur. alcale), s.f.; „crampon, crochet” (Pontbriant). „ Alcà, scoabă sau legătură de fer la muri şi alte construcţiuni ( L. M. ). Cuvânt de aceeaşi origine cu cel următor.

v. 2 Alca.

2ALCÀ s. HALCÀ (artic. alcaoa, plur. alcale), s.f.; espèce de tournoi oriental, jeu de bagues. Între secolii XVI-XVIII jocul alcalei şi cuvântul, ambele împrumutate din Orient, par a fi fost răspândite la români.

Moxa, 1620, p. 389: „jucaşi bine astăzŠ şi vrătejişi bine calul la alcà.” Glosar slavo-român, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. I, 268): „trizniýæ, loc larg sau unde aleargă la alcà.”

Balada Sârb-sărac: „Trecea mercuri, venea joi, Turcii mergea câte doi