Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Lumina îşi răsfrânse pe steagul tricolor.” v. Alb

ALBÈSC; -EASCĂ, adj. patronym.; appartenant à ou descendant d'une personne nommée A l b. – v. Albeşti.

ALBÈŞTI, n. pr. loc. plur. m. O mulţime de sate în întreaga Românie poartă numele de Albeşti, plural de la patronimicul A l b e s c = „fiiul lui A l b „, ceea ce probează marea răspândire de altădată a acestui nume personal. Frunzescu ( Dicţ. top., 3-4) 577

A L B E Ş T I înşiră pe două pagine localităţile Albeşti din Moldova (Fălciu, Vaslui, Iaşi, Botoşani) şi din Ţara Românească (Muscel, Mehedinţi, Teleorman, Buzău, Ialomiţa, Dolj, Olt, Prahova, Argeş). Despre cele moldoveneşti în parte, vezi un vechi dicţionar horografic în Buciumul român, 1875, p. 34-6. Apoi o vale în Muscel se cheamă A l b e a s c a, adecă: (vale) A l b e a s c ă = „a lui A l b „, şi tot aşa un sat în Argeş, adecă: (parte) A l b e a s c ă.

Constantin Brâncoveanu, Condica vistieriei, 1694, p. 39: „23 ½ taleri s-au dat pietrarilor de la Albeşti pentru nişte pietre ce au tăšat de treaba caselor domneşti.” v. Albu. – -esc. – -eşti.

1ALBÈŢ, s.n.; aubier, „peliţa cea subţire şi a l b i c i o a s ă care este între coaja şi între lemnul unui copaci” (P. Poenar).

„Părţile arborelui se cheamă: trunchi, crăci, vârf, coaje, mâzgă, albeţ şi inimă.” (P. Roşculescu, Dolj, c. Căpreni).

Se zice şi a l b u l e ţ.

I. Ionescu, Agricultura din Mehedinţi, p. 396: „Şindrila se face numai din partea lemnului care se numeşte a l b u l e ţ şi care se află între scoarţa şi inima lemnului.” Francezul a u b i e r şi a u b o u r, spaniolul a l b o r n o sau b o r n o, portugezul a l v u r a etc., ca şi latinul clasic a l b u r n u m, diferă numai prin sufixuri de cele două forme române.

v. 1 Alb. – -eţ. – -uleţ.

2ALBÈŢ. – v. Albineţ.

ALBÈZ ( albat, albare). – v. Albeaţă. – 1 Albesc.

ALBÌC. – v. Albică.

ALBÌCĂ s. DĂLBICĂ, adj. fém.; t. poét.: diminutif d'a l b ă „candide”.

Balada Cucul şi turturica: „Dragă turturică, Pasere dălbică.”

Să se observe că a l b îşi asociază toate sufixurile cu -c: a l b a c, a l b u c şi albic.

v. Alb. – -ic.

ALBICIÒS, -OASĂ, adj.; blanchâtre. Sinonim cu a l b u i sau a l b i u şi cu a l b u r i u, arătând că ceva este aproape a l b, dar fără nuanţă deminutivală ca în a l b i ş o r, a l b i n e ţ etc.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 232): „. ca soarele de luminos, ca luna de arătos şi ca omătul de albios iaste.”

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 86: „. sosi în sfârşit la malul dorit, tocmai 578 când luna scăpăta, gonită de luceafărul albicios al dimineţei.” A L B I E

Ibid., p. 88: „.acolo salcia pletoasă, socul mirositor, alunii mlădioşi, arţarii cu pojghiţe roşii, carpenii stufoşi, salba-moale şi teii cresc amestecaţi cu falnici jugas-tri, cu plopi nalţi şi subţiri, cu anini uşurei, cu ulmi albicioşi.” Alexandri, Bradul: „Sus pe culme bradul verde

Sub zăpada albicioasă

Pintre negură se perde.”

O doină muntenească: „Foaie neagră de rogos!

Mult eşti, plopule, fălos;

Mult eşti nalt şi albicios, Dar n-aduci nici un folos.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 354) v. Alb. – -cios.

ALBICIÙNE, s.f.; blancheur. Sinonim cu a l b e a ţ ă, cu a l b i m e şi cu substantivul a l b. E rar şi nu e tocmai de trebuinţă.

Biblia Şerban-vodă, 1688 (Levit. XIII, 4, 17, 20): „.šară de va fi şi stricăcšune albă în „.si autem et lucidus albus erit în cute pišalea trupuluš luš, şi afundŠ nu va fi vecarnis ejus, et humilis non fuerit aspectus dérea ei din pišale şi părulŠ luš nu s-au preejus a cute, et pilus ejus non mutavit pilum menitŠ în albicšune, ce šaste elŠ negru.” a l b u m, ipse autem est obscurus.”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 209): „.corbul bătrân în a l b de s-ar văpsi, cu o ploae sau şi cu o roaă să să spéle poate, şi ce supt albiciune din fire imăciune au avut în curândă vréme îş va arăta.” v. Alb. – -ciune.

ÀLBIE (plur. albii s. ălbii), s. f., mai, jatte, auge; lit d'une rivière; berceau. Vine din latinul alveus, vulgar alveum (Du Cange), prin pluralul a l v e a. Ital. alveo, în dialecte a l b i (Azzolini); span. şi port. alveo; franc. auge.

Cu sensul de trunchi de formă lunguiaţă, scobit înântru pentru a se păstra ceva, a se spăla sau a se scălda, a se adăpa vite ori dobitoace, albie are mai mulţi sinonimi: c o p a i e, c ă p i s t e r e, c o v a t ă, p o s t a v ă, t r o a c ă, m u l d ă.

„ Albia sau c o p a i a în care se ţine mălaiul se cheamă c ă p i s t e r e „ (D. Negoescu, Dâmboviţa, c. Pietroşiţa).

„ Albia în care se spală cămeşile se zice c o v a t ă „ (C. Ciureanu, Vaslui, c. Zăpodenii).

„.c o p a i a se zice p o s t a v ă; a l b i e este o p o s t a v ă mai mare pentru cămeşi, adecă pentru rufe” (D. Cerbulescu, Mehedinţi, c. Rudina).

„.t r o a c ă sau t r o c, albie, m u l d ă, c o v a t ă = alveus” ( L. B. ).

Cu sensul de fund al unei ape curgătoare, adecă „ albia g î r l e i „ (Dr. Polysu), se mai zice m a t c ă (Costinescu), câteodată p r u n d.

A L B I E

„Pe la noi locul dintre malurile unui râu nu se zice albie, ci p r u n d.” (B. Ionescu, Dâmboviţa, c. Săcueni).

Vorba însă cea mai răspândită cu acest sens rămâne albie.

„Capul turcului sărea Şi de-a dura se ducea

În albia Nistrului

Lângă peatra Corbului.”

(Pompiliu, Sibiu, 24)

Balada bănăţeană Iovan Iorgovan: „Înceată, înceată, Cerna mea curată, Că-ţi voi arunca

În albia ta Şi-ţi voi da eu ţie

Mreană argintie.”

( Familia, 1874, p. 24) „A ieşi din albie = déborder, inonder” (Pontbriant).

Albie este şi fundul unei văi închise între rădicături.

„Dâlmă se cheamă lungul unui deal fără pădure pe el; văgăună este locul mai jos dintre două dâlme, adecă albia dintre dâlme.” (N. Vuga, Vaslui, c. Bodeşti).

v. Căpistere.

— Copaie.

— Covată.

— Muldă.

— Postavă.

— Prund.

— Troacă.

Se rosteşte după localităţi: albie, alghie, albghie, albgie; peste Carpaţi se aude şi alvie: „Ş-aşa cântă cu căldură

De stă Oltul şi nu cură.

— Taci, cuce, nu mai cânta, Că tu-mi opreşti alvia.”

(Jarnik-Bârsanu, 106) „Poporul crede că dacă cineva bagă argint-viu în fântâni le strică izvorul, sau într-un râu strică alvia, căci el tot mereu sapă” (A. Bunea, Transilvania, Făgăraş, c. Vaidarecea).

v. Argint-viu.

În caz oblic poporul rosteşte adesea ălbiš = albiei, după cum scrie şi A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 85: „cursul râului furase luntrea şi o-mpinsese cu repeziciune până la gura acelei strâmtori, prin care apele ălbii celei mari se revarsă cu volbură.” Locuţiunea proverbială „a face pe cineva albie d e p o r c i „ sau „ albie de c î n i „, adecă un vas din care mănâncă porcii sau cânii însemnează „a înjura, a batjocori, a arunca cu noroi”.

Anton Pann, Prov. III, 115: „.m-a-njurat, m-a necinstit,

Ca p-o albie p o r c e a s c ă m-a făcut şi m-a gonit.”

A L B I M E

Alexandri, Sandu Napoilă: „dacă nu vrei să iei câmpii pe urma lor, te fac albie d e c î n i.”

Lexicon Budan, p. 724: „fac pre cineva troacă de porci sau albie d e c î n e =

= quempiam maxima ignominia afficio”.

Pontbriant: „a face pe cineva albie de p o r c i = accabler quelqu'un d'ignominie”.

Sătenii leagănă pe prunci în albie. De aci expresiunea: „din albie = din cea mai fragedă vrâstă”.

Jipescu, Opincaru, p. 21: „Cât malu m-aş face, zău hine, că mare ie, zău, dă mi-ar şiui pă la urechie vestea că dă la fâţa din albiše, dă la c o p i l a n d r i [i] şi codanele pân'la unchieşi[i] betegi şi babili iertate, toţi cu toţii cu mic cu mare şi-au îndulcit inima şi s-au otărât bucuroşi să facă-ndreptare relilor.”; şi mai jos, p. 65: „dă la albie până la cosciug să domniească cuvântu dreptului.”

I. Creangă, Amintiri ( Conv. lit., 1881, p. 11): „.copil de ţâţă în albie, pe lângă alţi vro şase, care aşteptau să le facă de mâncare.”

Tot aci vine albia în care se scaldă copiii.

Doina Blăstemul din Dâmboviţa: „Că tu, maică, când m-ai fapt, În albie m-ai scăldat, În scutece m-ai făşat, Scutecele că mi-ai strâns, De durere eu am plâns.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 438)

Fabricaţiunea albiilor era o specialitate a ţiganilor r u d a r i, pe cari până as-tăzi în unele locuri poporul îi numeşte de aceea a l b i e r i sau ă l b i e r i (C. Corbeanu, Olt, c. Alimaneşti).

Deminutivii din albie sunt a l b i u ţ ă ( Conv. lit., 1877, p. 32) şi a l b i o a r ă.

v. Albină.

— Rudar.

ALBÌE, s.f.; blancheur. În loc de a l b e a ţ ă sau a l b i m e, la Dosofteiu, Synaxar, 1683, 23 oct., f. 81 a: „şi-š era părulŠ a l b Š ca omătulŠ: ni să punša pre ochi aţâ de albiša lor; şi vădzumŠ faţa luš, şi de multe bătrânšaţe nu i să vedša ochiš.” v. Albeaţă. – -ìe.

ALBIÈR, s.m.; Bohémien fabricant d'ustensiles en bois. – v. Albie.

ALBÌME, s.f.; blancheur. Sinonim cu a l b e a ţ ă, dar însemnând faţă a l b ă mai întinsă sau mai adâncă.

Alexandri, Portret: „Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece.

Ca luna-n miezul iernei, frumoasă eşti şi rece.” v. 1,2 Alb.

— Albeaţă.

A L B I N

1ALBÌN, s.m.; abeille-mère. – v. Albină.

2ALBÌN, adj.; blanchâtre. – v. Albineţ.

ALBÌNA, n. pr. f. artic. – v. Albină.

ALBINÀR, subst. et adj.; apiculteur, celui qui elève des abeilles.

v. Albină.

— Albinărel.

ALBINÀRII, n. pr. loc. m. plur. artic. – v. Albină.

ALBÌNĂ (plur. albine), s.f.; abeille. O goangă de felul celor hymenoptere, care produce miere şi ceară, trăind în cete compuse fiecare din câte o singură albină femeie şi din mai multe albine lucrătoare şi nelucrătoare, aceste din urmă bărbaţi, cele dentâi neutre.

Omul dumesticeşte, îmbunătăţeşte şi întrebuinţează pentru folosul său pe albina, care altfel ar fi rămas numai în stare sălbatecă.

Un text din secolul XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 280): „.mišarea sălbatecâ, zic, caré fac albinele sălbateci, caré se aflâ în lémne şi în pietri.”

O frumoasă descriere poporană a dumesticirii albinei, la I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 186): „Şi mai merge el cât merge, şi numai iaca se aude o bâzăitură înăduşită. Se uită el în dreapta, nu vede nimica; se uită în stânga, nici atâta; şi când se uită în sus, ce să vadă? Un roi de albine se învârtea în zbor pe deasupra capului său şi umblau bezmetice de colo până colo, neavând loc unde să se aşeze. Harap-Alb, văzându-le aşa, i se face milă de dânsele, şi luându-şi pălăria din cap, o pune pe iarbă la pământ, cu gura-n sus, şi apoi el se dă într-o parte. Atunci bucuria albinelor; se lasă jos cu toatele şi se adună ciotcă în pălărie. Harap-Alb, aflându-se cu părere de bine despre asta, aleargă în dreapta şi în stânga şi nu se lasă până ce găseşte un buştihan putrigăios, îl scobeşte cu ce poate şi-i face urdiniş; după aceea aşează nişte ţepuşi într-însul, îl freacă pe dinăuntru cu cătuşnică, cu sulcină, cu mătăciune, cu poala-sântă-Măriei şi cu alte buruiene mirositoare şi prielnice albinelor, şi apoi, luându-l pe umăr, se duce la roi, răstoarnă albinele frumuşel din pălărie în buştihan, îl întoarce binişor cu gura în jos, îi pune deasupra nişte căptălani ca să nu răzbată soarele şi ploaia înlăuntru, şi apoi, lăsându-l acolo pe câmp între flori, îşi caută de drum. Şi cum mergea el, mulţămit în sine pentru această facere de bine, numai iaca i se înfăţişează înainte crăiasa albinelor.”

Din acest pasagiu se vede deja că creşterea albinelor are în popor o bogată terminologie proprie, care câteodată se deosebeşte după localităţi. Aşa: albina în genere se cheamă m u s c ă, şi când sporeşte bine: „are multă muscă” (Iaşi), iar în Banat se zice: b i z ă (com. Visagu) sau b î z ă (com. Bouţar); albina femeie: m a t c ă, pe alocuri albină l u c r o a i e (Brăila, c. Ceacâru), 582 î m p ă r ă t e a s ă (Mehedinţi), albină î m p ă r ă t e a s c ă ( L. B. ); A L B I N Ă albina bărbat: t r î n t o r, iar figurat: l ă u t a r, fiindcă nu face altă treabă decât bâzăie, cântă şi joacă (Iaşi); albina sălbatecă: b î n z a r (Covurlui) sau b ă r z ă u n (Buzău); vasul sau butucul găurit în care se adăpostesc albinele: u l e i, s t u p, ş t u – b e i sau ş t i u b e i, m a t c ă, c o ş n i ţ ă sau c u ş n i ţ ă; bortecică în stup pe unde întră şi ies albinele: u r d i n i ş; ceea ce se pune pe stup ca să-l apere de ploaie sau de arşiţă: c ă p t a r, c ă p – t a n, c ă p t ă l a n; stratele unde se aşează mierea şi din cari se face ceară: f a g u r, peste Carpaţi f a g o r, la Coresi, 1577, ps. CXVII: „.încun urarâ-mâ ca albinele s t r e – „.circumdederunt me sicut apes f a – d i š a.” v u m.” chilioarele în cari se reproduc albinele: b o a t c ă (Neamţ, Suceava); ţepuşele de lemn prin cari se susţin fagurii: t r e p c e, în Oltenia p r e c i (Mehedinţi); locul unde se ţin stupii vara: p r i s a c ă sau s t u p i n ă ori s t u c h i n ă (Ialomiţa); iarna: t e m n i c sau t e v n i c; păzitorul albinelor: s t u p a r sau p r i s ă c a r; scoaterea mierii şi a cerii din stup: r e t e z a r e sau r e t e z a t; exterminarea trântorilor: t r î n t o r i t sau b ă t u t; instrumentul cu care „se retează”: c u s t u r ă; înmulţirea albinelor ieşind pentru a căuta un nou locaş: r o i r e, r o i t „ i e s e m u s c a „ (Iaşi); stupul vechi cu albine: r o i sau m a t c ă ori p ă r v a c, iar noul stup căpătat din cel vechi: p a r o i, de unde apoi verbii: r o i e ş t e şi p a r o i e ş t e sau r o i e ş e ş t e; stupul care nu roieşte: b u h a i (Iaşi); un mic stup purtăreţ, în care se prinde noul roi: r o i n i ţ ă; un mic roi: s f î r l a c (Dorohoi); oul sau puiul de albină: c ă ţ e l, iar producerea lui: c ă ţ e l i t, c ă ţ e l e ş t e; materia vâscoasă din care se nutreşte căţelul: p ă s t u r ă; materia din care se formează căţelul: p l ă m a d ă; fagurul fiert din care se scosese ceara: h o ş t i n ă, j i n t i ţ ă, b ă b a ş

(Tutova); apa prin care a trecut miere: m i d sau n i š d (Neamţ).

Despre sonul pe care-l scoate albina, generalmente se zice: b î z ă i e, uneori: b o m b î n e ş t e sau b o m b î i e ş t e (Transilv., Sibiu), ori b o m b î n e a z ă (Deva), z u z ă i e (Făgăraş, Huniadoara), v î j ă i e ş t e (Banat), z b î r n ă i e (Teleorman).

Albina se răsfaţă printre flori, pe al cărora suc îl preface în faguri.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XVII, p. 9: „Căţi amu tocmélei lu Dumnezeu cu dragoste nevoescu-se, trudei céša draga a albinelor închipuescu-se, că cum zboarâ 583

A L B I N Ă acélea pre cămpure şi deîn toate erbile şi deîn toate florile adunâ caré e cu frâmséţe şi cu folos, aşa şi aceştea.”

Legenda Sf. Vineri, text din sec. XVI ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 71): „ca o albinâ strângea deîn toate florile primâvârie.” În colinda Plugul: „Unde sunt fete nebune

Ce azvârlă cu alune, Şi se leagă de feciori

Ca albinele de flori.”

(Alex., Poez. pop. 2, 39l)

Donici (1840), I, 1: „Vulturul pe o albină

Au zărit-o în grădină

La răvărsatul de zori

Bâzâind pe lângă flori.”

În proverbi şi locuţiuni proverbiale: „Ca albinele la fag s-adună” (Iordachi Golescu, Conv. lit., 1874, p. 73).

„ Albina în gură ţine mierea cea mai dulce, şi în coadă acul cel mai otrăvitor.” ( Ibid., p. 69).

„Vine binele

Ca albinele.”

(Pann, Prov. II, 21) „ Albina vine încărcată de ceară şi miere pe picioare, pe spate, pe burtă; de aceea se zice despre un om strângător: vine încărcat acasă ca o albină.” (S. Stănescu, Dâmboviţa, c. Bilciureştii).

„Aduce ca o albină sau: încărcat ca o albină, se zice de omul care îngrijeşte bine de casnicii săi, îndestulindu-i de nu le lipseşte nemic.” (D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşereni).

„.harnic ca albina, strângător ca furnica.” (S. Negoescu, Râmnic-Sărat, c. Bogza; Gr. Gheorghiu, Botoşani, c. Călineşti).

„Unui om ce umblă de colo-n colo i se zice: ce umbli, mă, ca un r o i fără m a t c ă?” Unui leneş: „mă t r î n t o r e, ce nu te apuci de treabă?” (S. Tacu, Covurlui, c. Braniştea).

O înjurătură cătră cai, la Alexandri, Surugiul: „Perire-ar albinele care or strânge ceara de făcut lumânare celui ce vă are!”

În cosmogonia poporană română, albina şi a r i c i u l joacă un rol foarte interesant, care ne aduce aminte că-n mitologia elenică albinele, mšlittai, sunt dăda-cele lui Zeus, iar după Virgiliu: „Esse apibus partem divinae mentis.”

Iată o naraţiune în graiul din Vâlcea:

A L B I N Ă

„La început când a zâdit D-zău lumea, a făcut măi întâi ceriu şi pă urmă pământu.

Dar când a făcut pământu a avut de ajutori pă arici. D-zău a desfăşiurat după un ghem aţă cât erea ţancu ceriului şi pă urmă a dat ghemu ariciului. Ariciu şiret, vrând să facă pă D-zău să greşească, când vedea că D-zău să apropie de el cu zâdirea pământului desfăşura câte puţân câte puţân aţă după ghem; aşa că tocmai la urmă, când D-zău a văzut că pământu ieste măi mare decât ceriu, a priceput că ariciu i-a stricat ţancu. Atunci ariciu a fugit şi s-a pitulat în iarbă. D-zău, după ce s-a gândit şi s-a răzgândit şi n-a aflat nici un mijloc ca să facă pământu să nu fie măi mare decât ceriu, a trimes albina ca să caute pă arici şi să-l întrebe. Albina, găsind pă arici, l-a întrebat, dar el a zâs că ştie şi nu vrea să spună. Albina, şi ea şireată, s-a prefăcut că pleacă. Ea însă depărtându-să puţân s-a ascuns într-o floare. Ariciu, crezând că e sângur, a zâs: «Hei! nu să pricepe D-zău atâta lucru! Să ia pământu în mâini de margini, să-l strângă, şi aşa o să facă munţi, văi şi dealuri». Cum aude albina lucru, zboară din floare, şi ariciu auzând-o i-a zâs: «Eii.! aci ai fost, hoaţo! mânca-ţ-ar ce nu să mănâncă cin-te-a trimes! Şi de atunce albina face miere în loc de altceva.»

(I. Nisipeanu, c. Nisipii).

Tot aşa se povesteşte dencoace de Olt (P. Diaconescu, Muscel, c. Godeni;

D. Basilescu, Prahova, c. Drajna de Sus; P. Michăescu, Brăila, c. Ceacâru).

În acest mod poporul îşi explică pentru ce numai la albine se mănâncă „ceea ce nu se mănâncă”, fiindcă blăstemul ariciului silea tocmai pe Dumnezeu vrând-nevrând s-o mănânce.

v. Arici.

— Broască.

Fiindcă se pitulează atât de mâlcom într-o floare şi apoi zboară bâzâind numai după ce o supsese bine, albina caracterizează adesea în legendele poporane pe iscoadă.

Basmul Ţugulea (Ispirescu, Legende, p. 315), „.priponi caii, apoi, dându-se de trei ori peste cap, se făcu o albină şi plecă înspre meazănoapte încotro şedea zme-oaica pământului. După ce ajunse acolo, zbârn! în sus, zbârn! în jos, întră în casa zmeoaicei şi ascultă ce vorbea cu zmeii.”

Pe lângă numele său de iscoadă, albina mai are şi pe acela de o gângoană răutăcioasă.

Se ştie că albinele cele lucrătoare înghimpă foarte dureros cu aşa numitul a c, pe care-l are şi matca, deşi ea nu-l întrebuinţează niciodată, astfel că poporul crede că dânsa nu-l are.

O legendă din Ardeal: „Când a făcut Dumnezeu toate vietăţile, a întrebat pre fiecare ca ce putere voieşte să aibă. Albina a răspuns că: pre cine voi împunge cu acul meu, să şi moară. Atunci Dumnezeu a zis: mai bine să mori tu! Şi aşa se vede până în zioa de astăzi, că, îndată ce înghimpă cu acul său albina pre cineva, moare ea însăşi.” (G. Dobrin, S. Gila, I. Munteanu, Făgăraş şi Huniadoara).

De asemenea se povesteşte în Moldova (V. Mircea, Iaşi, c. Copou; Dumbravă, Neamţ, c. Uscaţii) şi-n Ţara Românească (P. Georgescu, Prahova, c. Proviţa; N. Călinescu, Brăila).

A L B I N Ă Şi totuşi, pe această răutăcioasă iscoadă poporul o priveşte ca s f î n t ă.

„Dracul se poate preface în orice feară sau dobitoc, numai în oaie şi-n albină ba” (L. Iancu, Banat, c. Visagu; I. Vişoianu, Muscel, c. Măţău; I. Bădescu, Muscel, c. Botenii etc.).

„ Albina e privită ca sfântă, căci ea face ceară pentru luminări de dus la biserică.

Poporul crede că este păcat a da cu ceară pe-n case, la podeală sau ceruit, după cum unii din boieri au obicei.” (Stareţ G. Theodorescu, Galaţi, Mavromolu; M. Rădulescu, Dâmboviţa, c. Finta; Cărare, Iaşi, c. Cucuteni; P. Pintea, Banat, c. Nevrincea etc.).

O rugăciune poporană din Banat: „Sânta Vineri a avut un fecior, Ca un mândru domnişor;

Din ochi lacrămi îi mergea, Din inimă sânge-i curea, Nime-n lume nu ştia, Făr de Lină Magdalină Şi surorile lui Lazar, Cari se duseră pe câmpul lui Iordan, Culegând flori de amin, Şi deteră cu picioru-n spin;

Ci acela nu fu spin, Ci fu albin, Din albini se făcu mierea, Mierea făcu ceară, Ceara s-a aprins, Raiul s-a deschis.”

(S. Liuba,. Banat, c. Maidan)

Din Transilvania: „Am plecat pe-o călicea, Mă-ntâlnii c-o a l g h i n e a, Alghina a făcut ceară, Ceara s-a făcut lumină, Lumina s-a aprins, Raiul s-a deschis, Pomete, Înflurete, Dumnezeu sunt să ne ierte.”

(I. Floca, Sibiu, c. Sina)

Din Dobrogea: „ Albina face miere, Mierea se face ceară, Ceara se face făclie,

Făclia s-aprinde, A L B I N Ă

Raiul se deschide, Maica Domnului pe toţi în braţe ne coprinde.”

(N. Ludovic, c. Niculiţel)

În Occident se zice că-n noaptea Crăciunului albinele cântă o minunată colindă despre naşterea Mântuitorului, şi că ele nu înghimpă cu acul lor decât numai pe oameni desfrânaţi şi pe femei perdute (Rolland, Faune pop. III, 268); se mai zice că patria albinelor e paradisul, şi alte legende analoage (Gubernatis, Zoologic. Mythol.

II, 218); dar numai la români, printr-o imagine de cea mai înaltă poezie, poporul ne asigură că: „ Albina este făcută din lacrămile Maicei-Domnului.” (Dumbravă, Neamţ, c. Uscaţii).

De aceea e mieroasă, dar şi te doare totodată.

În fine, nu lipseşte o legendă comică: „Poporul zice că la început albina a fost a ţiganilor şi oamenii au făcut schimb cu dânşii, dându-le în loc nişte bărzăuni mari, cari trăiesc sălbateci şi de cari s-au bucurat ţiganii, crezându-se câştigaţi, căci albina e mult mai mică.” (Buzău, com.

Boziorul).

v. Ţigan.

Cuvântul s-a păstrat în toate dialectele române: macedo-român alghină, istriano-român albiră, la noi după localităţi: albină, alghină, albghină şi chiar alb• ină (Năsăud). Este latinul: musca a l v i n a, literalmente „mouche de ruche”, de unde pe de o parte simplul m u s c ă „abeille”, după cum se aude adesea pe la ţară, pe de alta – albină, substantivându-se adjectivul ca în: „ fântână = (aqua) fontana”, „ armasariu = (equus) admissarius”, „ iarnă = (tempus) hibernum” etc., sau precum în latina lui Plaut se zicea bunăoară: „ melina = (crumena) melina”. Aşadară albină este în cea mai strânsă înrudire cu a l b i e (= lat. alveum), după cum se numea dentru-ntâi stupul sau ştubeiul (Cihac). Masculinul albin în poezia poporană din Banat ar putea să ne amintească că la vechii romani tocmai albina-femeie era privită ca bărbat: „rex” sau „regulus” (Virgil., Varr. etc.), astfel că albin ar fi „(rex) a l v i n u s „, „regele stupului”; e mai probabil totuşi că, după ce cuvântul albină fusese deja format, poporul l-a apropiat apoi printr-o asociaţiune de idei de adjectivul a l b ì n = lat. albìnus, nu cu sensul de „blanc”, ci cu acela de „candide”. Prin aceeaşi asociaţiune de idei s-a născut forma femeiască a l b i n i ţ ă în loc de a l b i n e a ţ ă, într-o doină din Ardeal: „Tot mă mir, mă mir drăguţă, Cum poţi fi aşa mândruţă?

Nu ştiu cum poţi fi, leliţă, Chiar aşa de a l b i n i ţ ă?” şi mai jos: „Frunzuliţă d a l b i n i ţ ă.”

( Familia, 1886, p. 227) ca şi când ar fi deminutivul a l b i n i ţ ă din albină.

A L B I N Ă

Cu mult înainte de colonizarea romană, Dacia era vestită prin a l b i n e t u l său, căci deja pe timpul lui Erodot tracii spuneau cu emfază grecilor că pe aci nu poţi străbate de mulţimea albinelor: „æj d• ‚r»• kej lšgousi, mšlissai katšcousi t¦ pšrin toà „Istrou, kaˆ ØpÕ toÚtwn oÙk e• nai diel‚e‹n tÕ proswtšrw.” (Herod. V, 10; cfr. Aelian., De nat. anim. II, 7). Sub dominaţiunea Romei această industrie n-a încetat de a se dezvolta. Pe lângă albină, termenii m i e r e, c e a r ă, f a g u r, p ă s t u r ă, c ă ţ e l etc. dovedesc temelia latină a apiculturei române.