Hasdeu, Bogdan Petriceicu

— Mamă, stăi nu mă hâşi, Până nu m-oi jelui!

Lasă-mă să-ţi povestesc

Al meu chin şi cum trăiesc.”

(Marian, Bucov. II, 26) „Când curcubeul e mult roşu, poporul crede că va fi mult vin; când e mult verde, va fi mult grâu; când e mult albastru, va fi multă secetă şi moarte” (T. Sebeşanu, Dâmboviţa, c. Poiana-de-Sus).

A L B A S T R U

„ I n i m ă albastră are omul când e trist, mâhnit, când pe dânsul nu-l mângăie nemic din frumuseţile ce-l înconjură. Doinele sunt c î n t e c e d e i n i m ă albastră” (M. Lupescu, Suceava, c. Broşteni).

„Cântă-mi d e i n i m ă albastră, vrea să zică: cântă-mi de jale” (G. Căderea, Neamţ, c. Buhalniţa; T. Popovici, Iaşi, c. Cucuteni).

Faţă cu acest caracter funest atât de pronunţat al culorii albastre la români, e peste putinţă de a nu ne aduce aminte trăsura identică în vechiul simbolism italic.

La romani se puneau pe morminte cununi albastre: „. stant Manibus arae

Caeruleis moestae vittis atraque cupresso.”

(Virg., Aen. III, 64)

Albastră era luntrea pe care călătoreau sufletele morţilor: „caerulea puppis Charontis” ( ibid., VI, 410). Şerpi albastri „caerulei angues” încolăceau capetele furiilor (Virg., Georg. IV, 482). În fine, doliul la matroanele Romei nu era negru, ci albastru: „feminas olim în luctu, purpurea veste deposita, caeruleam sumpsisse” (Serv., ap. Forcellin., v. Caeruleus). Iată de unde la noi: i n i m ă albastră, c u r c u b e u albastru, p a s e r e albastră, o c h i albastri, pretutindeni albastru ducând întristare, boală, secete şi moarte. Cuvântul latin s-a înlocuit printr-o formaţiune romanică, dar străbuna idee a rămas cristalizată.

Un alt motiv, probabil scandinav, trebui să aibă o asociaţiune de idei aproape identică în limba engleză: „blueboy (băiat albastru) = orfan”, „bluedevils (draci albastri) = mâhnire” etc.

v. l,2 Albastre.

— Albăstrel. – 1 Albăstresc. – 2 Albăstrime.

1ALBÀSTRE, s.f. plur.; habits de couleur bleue, habits azurés, port bourgeois ou noble. „Îmbrăcat în albastre” vrea să zică: c i o c o i e ş t e şi chiar în genere: o r ă ş e n e ş t e, adecă altfel de cum se poartă ţăranul. Se vede că-n trecut, în hainele claselor superioare ale societăţii, predomnea culoarea a l b a s t r ă, tocmai cea mai antipatică poporului român.

Jipescu, Opincaru, p. 10: „Negustoru, boieru, dregătoru, adicătele alde ăi îmbrăcaţi în acre, în albastre.”, unde „acre” figurează numai ca un fel de comentar poporan la albastre.

v. Acru.

În cunoscutul cântec Cine bate la fereastră, bărbatul mustră pe nevasta că primeşte „om cu haină a l b a s t r ă „, căci e „bătaie c i o c o i a s c ă „ (G. D. Teodorescu, Poez. pop., 340).

v. Albastru.

— Albăstrel. – l Albăstresc. – 2 Albăstrime.

— Burtă-verde.

2ALBÀSTRE, s.f. plur.; t. de méd. pop.: sorte d'herbe médicinale.

„ Albastre se numesc un fel de buruieni bune pentru c e a s – r ă u.” (P. Boureanu, Covurlui, c. Bujor).

„Ceas-rău”, literalmente „malheur”, „mala-hora”, se cheamă în popor pleure-

566 zia. Contra acestei boale, babele din Moldova obicinuiesc, pe lângă descântece, tot A L B Ă S T R E L leacuri albastre, precum o fiertură din floarea a l b a s t r ă a „losnicioarei” sau „viţei evreului” (Solanum dulcamara) şi scrobeală a l b a s t r ă în rachiu (S. F. Marian, Descântece, p. 76).

v. Babă.

— Boală.

— Leac.

ALBÀŞ, n. pr. masc. Între mai mulţi locuitori din Suceava, în două acte din 1610 se menţionează Albaş „fost staroste” ( A. I. R. III, 205, 207). Din a l b prin sufixul -a ş.

v. Alb. – - aş.

ALBATÀRIŢĂ, s.f.; t. de méd. pop.: sorte de plante médicinale. „ Albatariţă, se spală la ochi cei ce au a l b a ţ ă „ (I. Nour, Bârlad).

v. 2 Albeaţă. – - ariţă.

1ALBĂSTREÀ. – v. Albăstrel.

2ALBĂSTREÀ (plur. albăstrele) s. ALBĂSTRIŢĂ (pl. albăstriţe), s.f.; t. de botan.: 1. Centaurea cyanus, bluet; 2. Campanula trachelium, campanule. Cu ambele sensuri, cuvântul e cunoscut mai cu seamă în Moldova (Alth, Hauptbericht f. Bucovina, p. 87, 94).

v. Clopoţel.

— Floarea-grâului.

— Ghioc.

— Zglăvoc.

— Vineţea.

1ALBĂSTREALĂ, s.f.; aspect bleu, étendue azurée. – v. 1 Albăstrime.

2ALBĂSTREALĂ (plur. albăstrele), s.f.; t. d'industr. pop.: l'ensemble d'ingrédients employés pour faire prendre la couleur bleue aux tissus. Văpsea făcută de ţărance pentru a da faţă a l b a s t r ă ţeseturelor. Poporul cunoaşte mai multe mijloace de a a l b ă s t r i, dobândind tot felul de nuanţe prin îmbinarea diferitelor ingrediente, precum: peatră-acră, peatră-albastră, apă tare, usuc, lemn-cânesc, borş, zer etc.

Amăruntele sunt descrise de S. F. Marian ( Cromatica, p. 24-27).

v. Albastru. – 2 Albăstresc.

— Alesătură.

ALBĂSTRÈL, ALBĂSTREÀ, adj.; bleuâtre, bleuet. Diminutiv din a l b a s t r u.

Poezia poporană pune pe albăstrel mai pe jos de r o ş i o r şi de g ă l b i o r.

Aşa, în balada Bogdan: „Cum era şi nuntaşul, Aşa-i da şi postavul:

De era el năltişor, Îi da postav roşior, Să fie strălucitor;

De era el medior, Îi da postav gălbior, Ca să-l prinză binişor;

De era el mititel,

A L B Ă S T R E L

Îi da postav albăstrel, Ca să se mândrească-n el.” v. Postav.

Într-o doină din Ardeal, fata cu epitetul de „floricică albăstrea” nu pare nici ea a fi tocmai ceva de soi: „Mândră mândruleana mea, Floricică albăstrea, De ai gând să ne iubim, Vină-n crâşmă să bem vin.”

(Jarnik-Bârsanu, 388) v. Albastru – 1 Albastre. – 2 Albăstrea. – -el.

1ALBĂSTRÈSC ( albăstrit, albăstrire), vb.; avoir un port bourgeois ou noble, par opposition au port campagnard. Pentru săteanul român, albăstresc toţi acei cari, deşi români sau creştini, totuşi apasă poporul de la ţară.

Cântec hoţesc: „Dragul meu colnic cotit Şi de frunză năsădit;

Când văz c i o c o i albăstrind, Mă fac broască pe pământ, Cât un puişor de lup, Şi casc gura să-l îmbuc.”

(Preut G. Brebei, Prahova, c. Brebu)

Într-o altă variantă: „Unde văz c i o c o i pe drum Şi mi-l văz mai albăstrind, Mă fac broască pe pământ, Numai cât un pui de cuc Şi iau puşca să-l împuşc.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 293)

Participiul trecut albăstrit, întrebuinţat ca adjectiv, e sinonim cu c i o c o i t.

Jipescu, Opincaru, p. 85: „Să-mpănăm aşa dară oraşili noastre-nstreinite cu ru-mâni neaoşi; să mai rumânim odăţică ţara a l b ă s t r i t ă.” v. 1 Albastre.

— Albăstrel. – 2 Albăstrime.

2ALBĂSTRÈSC ( albăstrit, albăstrire), vb.; bleuir, rendre bleu ou bleuâtre. A da unui ce o faţă a l b a s t r ă. Se întrebuinţează mai cu seamă în industria poporană.

S. F. Marian, Cromatica, p. 26: „Unele românce fac a l b a s t r u şi cu lemn-cânesc. Pun adecă lemn de acesta într-o căldare cu apă la foc şi-l lasă să fearbă până ce iese tot sucul dintr-însul. După ce a fert deajuns, scot beldiile din căldare afară, iară în locul lor toarnă peatră albastră, care a fost de mai-nainte muiată în rachiu. Deodată cu turnarea acestei petre pun acuma şi părul sau sculul ce vor să-l 568 albăstrească, lăsându-l înnuntru să fearbă ca la jumătate de oară. La jumătate de A L B Ă S T R I M E oară îl scot apoi gata albăstrit.”

Cuvântul însă circulează şi-n afară din sfera industrială.

Peliţa omului se albăstreşte când se străvăd vinele obrazului, fie de slăbiciune sau de boală. Într-un descântec „de beşică” din Bucovina: „Nu ustura, Nu săgeta, Nu giunghiè, Nu săbiè, Nu roşi, Nu albăstri.”

(Marian, Descântece, p. 40)

Albăstrire în acest sens nu este tot una cu î n v i n ă t ă ţ i r e, care se întâmplă chiar la oamenii cei mai sănătoşi când capătă v î n ă t ă i prin lovire sau când se fac v i n e ţ i de furie reţinută.

v. Albăstrui.

Laptele se albăstreşte când se ia spuma dasupra sau când îşi perde puterea. Într-un descântec menit a „întoarce laptele”: „Mana luatu-i-o, Lapte albăstritu-i-o, Untu albitu-i-o.”

( Ibid., p. 137) v. Albastru. – 2 Albăstreală.

lALBĂSTRÌME, s.f.; aspect bleu, étendue azurée. Faţa a l b a s t r ă a lucrurilor.

Alexandri, Legenda ciocărliei: „Plutind sub cer albastru pe-a mării albăstrime, Vezi tu colo, în zare, colo pe-o înălţime

Acel palat de aur.?”

Aproape cu acelaşi sens se poate zice a l b ă s t r e a l ă.

A. Odobescu, Pseudokyn., p. 233: „în fund de tot, înălţându-se în a l b ă s t r e a – l a înnegurată a cerului, se perdeau culmile păduroase ale Steşicului, învălite în umbre viorii, civite şi negre.”

Totuşi albăstrime însemnează un a l b a s t r u mai adânc sau mai des decât a l b ă s t r e a l ă.

v. Albastru. – -eală. – -ime.

2ALBĂSTRÌME, s.f. coll.; gens habillés en bleu; bourgeois ou nobles, en opposition aux villageois. Sinonim cu c i o c o i m e din punctul de vedere al ţăranului.

Jipescu, Opincaru, p. 63: „Nu pricepi că multă albăstrime te socoteşte ghită-ncălţată, şi d-aia te robieşte mereu?” v. l Albastre. – 1 Albăstresc. – -ame.

A L B Ă S T R I R E l, 2ALBĂSTRÌRE A v. l, 2 Albăstresc.

l, 2ALBĂSTRÌT

ALBĂSTRIŢĂ. – v. 2 Albăstrea.

ALBĂSTRÌU, -IE, adj.; bleuâtre. Sinonim cu a l b ă s t r u i.

Costachi Stamate, Muza I, 281: „Iată se urcă luna în carul de lumină

Pe albăstria boltă a cerului senin;

Razile ei sunt blânde, lumina ei îi lină, Ea mângăie ş-alină a omului suspin.” v. Albăstrui.

ALBĂSTRÙI, -ÙIE, adj.; bleuâtre. Formă întrebuinţată mai mult în Ţara Românească, pe când în Moldova se preferă a l b ă s t r i u.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 9: „Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n tâmple, aşa a apucat de la mă-sa şi mă-sa de la mă-sa.”; şi mai jos, p. 58: „.cu pielea de pe faţă aşa de subţire, încât i se numărau vinele albăstrui urzite în curmezişul tâmplelor.” v. Albastru. – -ìu. – -ui.

ALBÂU -ÎIE, adj.; blanchâtre. Sinonim cu a l b i o r, a l b i n e ţ, a l b i ş o r, a l b u ţ etc., dar cu o nuanţă augmentativă, nu deminutivă.

Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 19 b (Genes. XXXI, 12): „.cautâ cu ochiš tăš de vedzŠ pârciš şi ,.vide hircos et arietes ascendentes suareţâš cum să sue pre oš şi pre capre, albâš per oves et capras, s u b a l b o s et vari-

(albäi) şi pestriţŠ şi cenuşiš stropiţŠ.” os et cineritios sparsos.”

Femininul albâie ca nume de localitate: într-un act moldovenesc din 1615 ( A. I. R.

I, 158), satul Doljeştii din districtul Roman e pus pe apa Albâša (AlbäÆ).

v. Alb. – -îu.

ALBÂIA, n. pr. loc. f. – v. Albâu.

lÀLBE, s.f. plur.; habits blancs, linge. Se presupune h a i n e sau r u f e (Sava Bărcianu). „ Albe, veşmânt a l b de în sau de cânepă, cămeaşă etc.” ( L. M. ). „Românul se îmbracă în albe, ungurul în n e g r e „, îmi spunea un moţ de la Abrud. În medio-latina, a l b a e = o îmbrăcăminte a preuţilor, a copiilor botezaţi, dar şi a mirenilor: „laïci cum a l b i s induuntur” (Du Cange).

v. l, 2 Alb.

— Albitură.

2ÀLBE s. ALBELE, s.f. pl.; t. de mythol. popul.: 1. fées bienfaisantes chez les Daco-roumains; 2. fées malfaisantes chez les Macédo-roumains.

v. 2 Albul.

A L B E A Ţ Ă

ALBEALĂ (plur. albele s. albeli), s.f.; fard, cosmétique destinée à blanchir le teint.

Un suliman a l b se zice albeală, „rumeneală” un suliman „roşu”, ambele cuprinzându-se sub termenul generic de d r e s sau de f o i ţ e. Se întrebuinţează mai mult la plural.

A. Pann, Prov. I, 172: „Surda osteneşti tu, babă, cu ale tale albeli, În deşert sunt şi degiaba f o i ţ e şi r u m e n e l i.”

O doină din Transilvania: „Vai, mândruţă, albă eşti, Albă eşti, frumoasă eşti, Dar eşti albă de albele, Roşie de r u m e n e l e!”

(Jarnik-Bârsanu, 438)

Uneori se zice a l b e ţ e în loc de albeli.

„Eu ştiu numai de la feţe zbârciturile să trag, Să dau rumeneli, albeţe, şi încolo nu mă bag.”

(Pann, I, 178) v. 1 Albeaţă.

ALBEAŢĂ s. ALBÈŢE, s.f.; blancheur. Însuşirea lucrurilor a l b e. Latinul a l b i t i e s, vulgar a l b i t i a.

Sinonim cu a l b i m e şi cu a l b i c i u n e, cari însă circulează mai rar şi se întrebuinţează într-un sens absolut, pe când albeaţă e des în circulaţiune şi are diferite nuanţe ca şi a l b.

Boliac, Fata de ţigan: „Vedeţi cât e de slabă şi cât e de frumoasă!

Ce g a l b e n ă albeaţă! şi talia ei trasă

Poţi s-o cuprinzi în mâni.”

Balada Fulga: „Foaie verde ismă creaţă, Nu mi-e ceaţă negureaţă, Ci mi-e numai d-o albeaţă, Că-n cornul Buzăului Şi-n susul Călnăului

Scos-a Costea o i l e.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 509)

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 374): „. albeaţa iepelor

— zicea el – îi slujea de fanar noaptea la drum.” „Ce folos de multă albeţe, dacă n-are un vino-ncoace” (Pann, II, 129).

A L B E A Ţ Ă

„La 1 martie se leagă copiilor la gât un ban cu aţe roşii şi albe, pe care-l păstrează până ce vin barzele, şi atunci îl leapădă zicând: „na-ţi n e g r e ţ i l e şi dă-mi albeţile.” (G. Eftuşescu, Dobrogea, c. Ciobanu).

2ALBEAŢĂ. – v. Albeală.

3ALBEAŢĂ (plur. albeţe), s.f.; t. de méd.: taie blanche dans l'oeil, cataracte.

Întunecarea luminei ochiului, formându-se ca o perdea, care împedecă străbaterea razelor. Se rosteşte mai adesea albaţă. Nu vine din a l b e a ţ ă = lat. a l b i t i e s, ci este o formaţiune analogică din adjectivul a l b a t, plur. a l b a ţ i = (oculus) a l b a t u s, (oculi) a l b a t i. Forma organică e albat, conservată în a l b a t a r i ţ ă, numele buruienei contra acestei boale, compus din albat şi sufixul

—a r i ţ ă, întocmai ca „limbricariţă” = „limbric-ariţă”, numele săminţei contra limbricilor.

v. Albatariţă.

Lexiconul Budan distinge: „ Albeaţa cea din afară, cataracta, der graue Staar; albeaţa cea dinlăuntru, gutta serena, der schwarze Staar”. În cazul dentâi se mai zice: a p ă – a l b ă; în cazul al doilea: a p ă – n e a g r ă; termenul albeaţă le cuprinde pe amândouă.

Mitropolitul Veniamin, 1815 ( Uricar VII, 69): „.cluceru Dimcea, pisaltul Mitropoliei, pătimeşte de ochiul stâng, încât au început cu totul a nu vide, şi după cercetarea ce au făcut pe la doftorii de aice şi la cei ce ar ave oareşcare cunoştinţă de ochi, i-au zis că aceia ce i-au ocoperit chiar lintea luminei ochiului, fiind puţin cam albă, nu este albeaţă, ce unii zic a p ă – a l b ă, iar unii zic a p ă – n e a g r ă; s-au pogorât din pricina răcelei printre peliţa ochiului şi i-au acoperit lumina.” v. Apă.

Poporul atribuie albeaţa răutăţii ielelor numite „Vântoase” şi „Frumoase”: „L-o tâlnit Vântoasele Şi cu Frumoasele, Din faţă l-o tâlnit, De pământ l-o trântit, Gros-negru l-o făcut, Cu ţărnă l-o acoperit, Albeţe-n ochi i-o băgat.”

(Marian, Descântece, p. 1)

Contra ielelor se invoacă zânele cele bune „surori ale soarelui”: „Curăţiţi albaţa albă, Albaţa neagră, Albaţa roşă, Albaţa de 99 de feliuri, Albaţa de 99 de chipuri.”

A L B E A Ţ Ă sau: „ Albaţă ghimpoasă, Albaţă lăcrămoasă, Albaţă cu mirări, Albaţă cu scăpărări.”

( Ibid., 4, 14) sau: „ Albeaţa prin potcă, Albeaţa prin râhnă, Albeaţa prin strâgorc, Albeaţa prin diochi.”

(Bălteanu, Lumina, 1886, p. 579)

Descântecul are puterea de a face: „Să nu rămâie albaţă

Nici ceaţă, Nici pohoială

Cât un fir de mac uscat

În patru despicat.”

(Marian, Desc., p. 12)

Dacă însă nu se descântă câte de nouă ori în nouă zile, atunci – după expresiunea poporului – „ albaţa iarăşi s e a r u n c ă pe ochi”.

Afară de descântece, medicina poporană mai cunoaşte o mulţime de alte mijloace, unele foarte ciudate.

Floarea Copilul, Însemnare pentru câte doftorii, 1788 (ms., în Arh. Stat., p. 7-8): „Pentru albeaţă, burete de soc să-l usuce bine, apoi să-l piseze şi să-l cearnă pă dosul sitei de 9 ori şi să-l sufle în ochiu miercurea şi vinerea dimineaţa”; „Pentru albeaţă de multă vreme, să caute furnici de cele mari de copa şi să le ia oaole şi să le bage într-o sticlă de 50 de dramuri şi să le umple şi să o astupe bine la gură şi să o bage într-o pită mare crudă şi să o bage în cuptor să să coacă bine, şi scoţănd pita să desfacă şi să ia sticla, şi ce va rămănea în sticlă să lase să să răcească, şi apoi să pice în ochiu căte o picătură dimineaţa şi seara pănă îi va trece, măcar să fie veche de 56 ani”; „Pentru albeaţă să ia vin albu de o para şi să caute o căldare sau tinjire noao nespoită şi să pue vin într-ănsa, apoi să şază 60 zile, şi să pice seara şi dimineaţa o picătură.” „ Albeaţa n e a g r ă = goutte sereine, amaurose; a tăia albeaţa ochiului = abattre la cataracte” (Pontbriant).

v. 1 Alb. – 4 Albeaţă.

— Albugine.

4ALBEAŢĂ (plur. albeţe), s.f.; t. vétérin.: dragon, cataracte des animaux domestiques. O boală a vitelor cornute şi a cailor, analoagă cu a l b e a ţ a la om.

A L B E A Ţ Ă

„Boii şi vacile, cari capătă la vreun ochi albeaţă, se vindecă prin aceea că pun la ochiul cu albeaţă unt proaspet amestecat cu sare ordinară sau cu ochi de sare (kris-tallisiertes Steinsalz) şi freacă apoi ochiul, sau şi numai prin aceea că stupesc în ochi şi apoi îl freacă” ( Familia, 1878, p. 496).

Floarea Copilul, 1788 (ms., în Arh. Stat., p. 20): „Pentru albeaţă de vite iaste foarte bun coajă de stridie de mare, să piseze foarte bine şi să o cearnă şi să-i sufle în ochiu miercurea şi vinerea, că trece. Pentru albeaţă la cal să caute lemn de mesteacăn şi să-l găurească cu sfredelul, şi să umple gaura cu sare, şi să arză lemnul în foc cu totul, şi să piseze ce va rămănea şi să-l cearnă şi să sufle în ochiu vinerea dimineaţa.” În popor se rosteşte adesea albează, care este şi forma cea organică, cu sufixul

—z ă ca în g ă l b e a z ă, numele „gălbinării” la oi. În acest mod albeaţă = albează la vite şi a l b e a ţ ă = a l b a t u m la oameni sunt două cuvinte cu totul diferite între ele sub raportul morfologic, ambele diferind totodată de a l b e a ţ ă = a l – b i t i e m.

v. l, 3 Albeaţă. – -ză.

ÀLBED, -Ă, adj.: blanchâtre. Budai-Deleanu ( Dicţ., ms. în Muz. istor. din Bucur.): „ Albedu, albedă, weiss, weisslich”. Latinul à l b i d u s. Din compusul e x a l b i d u s derivă s a l b e d.

v. 1 Alb.

— Salbed.

1ALBÈI, adj. et subst.; vieillot, ayant l'air vieux. Bătrânel sau om cu păr a l b.

În balada din Ardeal Chiva: „Duminica dimineaţă

Chivei îi sosea pe ceaţă

Vre cincizeci de călăraşi Şi cu doi albei de naşi.”

(G. I. Bibicescu, col. ms. )

Din a l b, cu acelaşi sufix ca în h o l t e i.

v. 2,3 Albei. – -ei.

2ALBÈI, s.m.; chien de berger, blanc et de petite taille. Din a l b, prin acelaşi sufix ca în c o t e i şi g r i v e i, alte două numiri de câne.

„La ciobani, cânii a l b i cu păr mic se cheamă albei.” (S. Liuba, Banat, c. Maidan; T. Crişianu, c. Cugieru).

v. Cotei. – -ei.

3ALBÈI, s.n.; t. de botan.: chien-dent pied-de-poule, Panicum dactylon. Un fel de iarbă cu o faţă albicioasă, de unde-i vine şi numele de albei, nemţeşte „w e i s s e r böhmiseher Schwaden” (Nemnich), având un trunchi subţire şi tare cu spicul ramificat ca şi când ar fi neşte degete, ceea ce a făcut să i se zică „daktylon”, „digitaria 574 dactylon” etc.

A L B E S C

„ Albeiu se taie foarte greu la coasă, şi cosaşii la tocmeală întreabă dacă fânul are albei.” (C. Negoescu, Râmnic-Sărat, c. Bogza).

v. 2 Albei.

— Costrei.

— Iarbă câinească.

— Opsigă.

ÀLBELE, n. pr. loc. f. plur. artic. Mai multe localităţi române poartă numele de Albele, în care se subînţelege „petre”, „ape”, „case” sau alt substantiv dispărut cu timpul: Albele, munte în Neamţ; Albele, pădure în Vlaşca; Albele, două sate în Bacău (Frunzescu, Dicţ. top., 3).

v. 4 Alba.

— Albeni.

— Albeşti.

ALBÈNI, n. pr. loc. plur. m. Numele topic Albeni, după cum se cheamă câteva sate (Bacău, Vlaşca, Gorj), presupune pe oameni veniţi din alte localităţi numite A l b u l, A l b a sau A l b e l e.

v. -eni.

ALBÈSC ( albit, albire), vb.; blanchir, devenir blanc. A face a l b sau a se face a l b. Se întrebuinţează mai ales cu sensul latinului a l b e s c o, de ex.: albeşte părul = a l b e s c i t capillus (Horat.), albesc penele = a l b e s c u n t pennae (Plin.) etc.

Dicţionar bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, pag. 422): „ Albăsc. A l – b e s c o „.

Balada Vâlcan: „De bărbaţi să n-aveţi parte

Zece ani şi jumătate, Pânza vi se-n g ă l b e n e a s c ă, Florile vi se-n e g r e a s c ă, Păru-n cap vi se albească.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 551)

Se zice albesc şi î n ă l b e s c sau n ă l b e s c, dar forma simplă, fără element prepoziţional, e mai elegantă.

Dosofteiu, 1680, ps. L: „.spăla-mă-veš, şi maš multŠ decâtŠ

„.lavabis me et super nivem d e a l – omătulŠ albi-mă-voš.” b a b o r.” unde la Coresi, 1577: „ î n ă l b i -mâ-vošu”, iar la Silvestru, 1651: „ n ă l – b i-mă-vošu”.

În aceeaşi baladă Vâlcan, după cum a publicat-o Alexandri, o binecuvântare cătră fete: „Lucrul vostru să sporească, Pânzele să se-n ă l b e a s c ă, Cum e coala de hârtie Şi floarea de iasomie.”

A L B E S C iar mai jos ca blăstem: „Lucrul să nu vă sporească, Pânzele să nu albească.

Ci la soare să-negrească Şi la vânt să putrezească.”

Totuşi ca verb activ se zice mai mult n ă l b e s c cu derivatele n ă l b i t o r şi n ă l b i t o a r e, n ă l b i t u r ă, n ă l b i t o r ì e, iar albesc circulează aproape totdauna ca verb neutru; de exemplu: „ n ă l b e ş t e părul” însemnează „il teint les cheveaux en blanc”, pe când „ albeşte părul = les cheveux deviennent blancs”.

O doină din Ardeal: „Ba eu, bade, n-oi veni, Că n-am pânză de-a n ă l b i, Nici poveşti de-a povesti.”

(Jarnik-Bârsanu, 233)

Ca activ şi ca neutru, în aceeaşi poezie de Gr. Alexandrescu, Viaţa câmpenească: „Casa p-o muche clădită, Singură câmpul domnind, De umbră neocolită

O vezi în aer albind.” iar mai jos: „Şi când lun-argintuită

Albind iarba de pe vale, Ieşea lină, ocolită, De stelele curţii sale.”

Neutrul albesc e mai cu deosebire des în privinţa părului.

Basmul Tinereţe fără bătrâneţe (Ispirescu, Legende, p. 9): „supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba şi părul îi albise.”

O doină muntenească: „Mustăcioara-mi se lungeşte, Faţa mi se-ngălbeneşte, Păru-n cap mi se albeşte.”

(G. D. Teodorescu, 327)

Chiar fără a se menţiona p ă r u l, De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 200: „o trece ş-asta, că nu una am văzut eu de când am albit.” În loc de simplul albesc „je vieillis” e mai puţin corect reflexivul „ m ă albesc”, ca la A. Pann, Moş-Albu I, 39: „Căci când plecai eram tânăr, ş-acum am îmbătrânit,

M-am albit de griji, necazuri, şi faţa mi s-a zbârcit.”

A L B E Ş T I

La I. Văcărescu, p. 332: „D-odată calu se încordează, S-aruncă-n lături, se spăimântează!

Se zvârcoleşte! de fric-a multă

Nici bold, nici glasu nu-mi mai ascultă.

Ager descalec, văz jos turtită

Albind o trâmbă învăluită!” albeşte nu însemnează „devenir blanc”, ci „paraâtre blanc”.

Formele albesc şi a l b e z figurează una lângă alta la Boliac în O dimineaţă pe malul lacului: „Gălbuia auroră de purpură urmată

Albeşte înverzita dumbravă de anin, Şi stele licurinde abia se mai arată

Prin umbrele ce noaptea păstrează în senin.

În lacul de-nainte-mi un cer se adâncează Şi lasă pe oglindă-i abia a mai luci

Făcliile murinde sub pânza ce a l b e a z ă

Al nopţii întunerec ce-ncepe a fugi.”

Forma a l b e z, cu derivatele a l b a t şi a l b a r e, aproape despărută din grai, reprezintă pe latinul activ a l b a r e.

Participiul trecut albit, ca adjectiv, în balada Oprişanul: „Iar înântru o bătrână

Cu-o icoană sfântă-n mână Şi cu haine mohorâte Şi cu pletele albite.”

Gr. Alexandrescu, O impresie: „Puţini erau la număr ostaşii României, Dar când ale lor cete pe luciul câmpiei

Semeţ înaintară cu pas răsunător, Din suliţe, din coifuri, din armele albite, Când soarele în unde, în raze aurite