Hasdeu, Bogdan Petriceicu

— Aşa, neică Pârvule! Adu băiete câte un şapte-şi-cinci (adică 75 dramuri de ghin).

— Să-ţi trăiască cocoana şi mititei[i]!” „Cu ţăranii din Basarabia – zice călătorul Dr. Zucker ( Bessarabien, Frankf., 1834, p. 19) – anevoie se poate face o învoială de orice fel fără a o încheia în cârşmă prin aşa-numitul aldamaş.”

Alexandri, Arvinte şi Pepelea, sc. 4: „Pepelea: Bună tocmală! Dar ceva adalmaş?

Arvinte: O baniţă de nuci uscate. hai, treacă de la mine; unde-o mers miia, meargă şi suta.

Pepelea: Bunătatea d-tale! însă un lucru strică.

Arvinte: Care?

Pepelea: Nu-mi plac nucile.

Arvinte: Nu fii prost, măi! O baniţă de nuci vechi, de şease ani. Nu scăpa chilipiriu din mână.

Pepelea: Ba nu aşa, giupâne! Almintire. Dă-mi pe Măndica adalmaş. Vrei?” Act din Târgovişte, 1636 ( A. I. R. I, 16): „au cumpărat o vie de la Stanul şoimarul de Tărgovişti, însă viša în féţe în dealul Tărgoviştie, de lată deîn Nica šuz(başa) păn în dišaconul Tudor Muce, şi cu pometul şi cu tot locul căt se va alégé înprejurul şi în 608 lungul acei vii, dereptu ughi 110 bani gata; şi am cheltuitu la aldămaş ughi.”, apoi A L D Ă M A Ş e lăsat gol locul pentru cifră, fiindcă – pesemne – petrecerea nu se isprăvise încă pe deplin, la facerea actului.

Fără noţiune juridică, orice beţie sau petrecere, în aşteptarea unei izbânde sau la urmă, se poate zice aldămaş.

„Când se scoate pentru întăia dată un plug nou, este obicei de a bea aldămaşu p l u g u l u i.” (G. Secăreanu., Dâmboviţa, c. Runcul).

A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 24: „Când m-oi vedea scăpat şi de odrasla asta de olteni blestemaţi, o să mi se mai veselească inima în mine. Acum cheamă pe pivniceri şi să le bem aldămaşul. Noroc bun, măre bădiţă!”

În acest sens, un om care a făcut o izbândă şi care de bucurie ar trebui să c i n – s t e a s c ă pe ai săi, se zice: „bun de aldămaş” ( L. M. ).

Cei ce iau parte la aldămaş, veselindu-se împreună ca un fel de marturi la încheiarea tocmelei, se cheamă a l d ă m ă ş a r i.

Lexicon Budan: „ Aldămăşeariu, praesens mercipotui, combibens e mercipotu”.

În Ţara Românească mai cu seamă, aldămaşul era un obicei atât de juridic, încât în actele domneşti de întărirea cumpărăturelor se arată anume a l d ă m ă ş a r i i.

Astfel, într-un crisov din 1631 scris slavoneşte (Venelin, 298), Pârvul din Urlaţi cumpărându-şi mai multe vii, domnul specifică pe toţi a l d ă m ă ş a r i i (aldðmðşarn) câţi au asistat, adecă au băut cu prilejul fiecării cumpărăture în parte.

Act rustic din Prahova, 1596 ( Cuv. d. bătr. I, 67): „aasta moşia văndut-am cu ştirea megišaşilor deîn sus şi de jos, fost-au şi a l d ă m ă ş a r i i care să vor iscăli mai jos.”

Act din Ilfov, 1608 ( Cuv. d. bătr. I, 169): „au cumpărat ocină în Berileşti de la Mariša fata Vladului 2 funi dereptu aspri 9000 şă cu u rumăn anume Şărb; au văndut de a lor bunăvoe, şă a l d ă m ă ş a r i anume: Avram postelnic i Şteful postelnic i Costantin fratele lu Dănişor logofăt de Buzău i Bălan i Mihăil i Duţe i Dragomir i Vladul de acolo de sat de Berileşti.”

În veacul de mijloc mai ales, acest obicei juridic era foarte răspândit pretutindenea. Într-un text din Francia, citat de Du Cange ( Gloss. lat., v. Poticula): „Vendidi-mus Druvallono presbitero dimidium cujusdam campi, et accepimus pretium în quo nobis complacuit, hoc est, în argento solidos XVIII, et a d p o t i c u l a s q u a s s i m u l b i b i m u s denarios XVIII”. D. BogiŸi, pe de altă parte, în tractatul său despre „obiceiele juridice la slavi”, constată aceeaşi datină la serbi, la bulgari, la poloni, la ruşi etc., unde ea se numeşte „mohorycz”, „litki”, „litkup”, „likovo” şi altele ( Pravni obiaji u Slovena, Zagreb, 1867, p. 85, 182). La români dară instituţiunea în sine-şi nu e de loc ungurească, însă curat unguresc este numele: aldămaş = á l d o m á s „pot-de-vin, toast, bénédiction”, de la a l d a n i „bénir”.

Tot de la unguri au luat cuvântul şi serbii: a l d u m a Ÿ, întrebuinţându-l întocmai ca la noi (BogiŸi, Zbornik pravnih obiaja, Zagreb, 1874, p. 424, 465, 466). Prin etimologie poporană de la „a da (vin ori rachiu)” s-a născut apoi forma românească metatetică adălmaş sau adalmaş, cea mai întrebuinţată în grai şi pe care de la moldoveni au împrumutat-o rutenii: o d o m a Ÿ.

A L D Ă M A Ş

După cum am văzut mai sus, la ţărani aldămaş e sinonim cu c i n s t e, cuvânt slavic anterior întroducerii termenului unguresc şi carele la rândul său traduce pe latinul vulgar h o n o r, cu acelaşi sens, de exemplu într-un text medieval:domini consules f a c i e n d o h o n o r e s villae dederunt dictis communitatibus unum v a s v i n o p l e n u m.”, adecă: „au făcut c i n s t e cu un butoi de vin”, de unde şi franţuzeşte „faire les h o n n e u r s „, ca într-un act din 1363: „commença ledit Perrin à dire que de l'h o n n e u r ou du d i s n e r dessusdit il ne paieroit aucune chose” (Du Cange, v. Honor). În acest mod ne apar la români trei straturi: dentâi latinul h o n o r, pe care apoi slavicul c i n s t e îl înlocuieşte în toate accepţiunile sale şi astfel îl goneşte din grai, în fine maghiarul aldămaş suprapunându-se vorbei slavice numai în sensul cel juridic.

v. Aldaş.

— Alduiesc.

— Cinste.

ALDĂMĂŞÀR. – v. Aldămaş.

— Mohorici.

1ALDE (artic. Aldea, gen.-dat. Aldii, voc. Aldeo), n. pr. pers. m. Un nume bărbătesc foarte poporan la toţi sătenii din Dacia lui Traian, deşi rar pe la oraşe. Cată să fi existat şi o formă Aldu, de unde Alde ca deminutiv, iar a l d a n ca augmentativ, şi de unde vine şi numele de familie A l d u l e a n u. Alde se referă la Aldu ca „Petre” la „Petru”.

Jipescu, Opincaru, p. 156, înşirând numile mai obicinuite pe la ţăranii din Prahova: „Scoate-ţi bani, vere, că tribuie la boieri! Înjugă-te, Stoico, fă-te luntre şi punte, Frâncule; părpălieşte-te, Soare; frigi-te, Aldeo!”

În vechiul Pomelnic al mănăstirii Bistriţa din Moldova (ms., în Acad. Rom., p. 68): „6Baica, Stonşa, Aldè.” şi tot acolo (p. 56) numele bărbătesc A l d o – m i r, format din Alde sau din Aldu după analogia numilor bărbăteşti slavice ca „Dragomir”, fiindcă slavică era pe atunci la români moda timpului, deşi în onomas-ticul propriu slavic nu există de loc Alde, fie simplu sau în compoziţiune, ba nici elementele acestui nume (cfr. MoroŸkin, Slavšanskiš imenoslov., Ptrb., 1867, p. 2).

Pe lângă moldovenescul A l d o m i r, se mai poate adăoga muntenescul A l – d i m i r, în crisovul lui Alexandru-vodă Mircea din 1575 ( Mănăstirea Cozia, pach.

XXIV. nr. 2, în Arh. Stat. din Buc.):„pokupi Stoika wcinu u Studinna wt Aldimir mæsto za vinograd.”

Este foarte interesant de a regăsi acest nume A l d o m i r sau A l d i m i r, sub forma O l d a m u r, la un principe al cumanilor, pe care cronica maghiară îl menţionează sub anul 1282: „ O l d a m u r Dux Cumaniae” ( Chron. Budense, ed. Pod-hradczky, p. 207; Katona, Hist. crit. Arpad., t. VI, p. 866). Nu cumva va fi fost român?

v. Bârlad.

Lângă Iaşi, un sat se cheamă RădiulAldii, adecă „păduricea lui Alde”. Un sat în Buzău şi altul în Neamţ se zice A l d e n i. O mulţime de sate poartă numele de Aldeşti, în Moldova, în Muntenia şi peste Carpaţi. A l d e n i i indică pe oameni veniţi dintr-o localitate Alde, iar A l d e ş t i i însemnează pe pogorâtori dintr-un 610 strămoş Alde.

A L D E

În Ţara Făgăraşului, acest nume bărbătesc a fost oarecând atât de răspândit, încât într-un singur act din 1556 ne întimpină şease români de acolo numiţi Alde (N.

Densuşianu, Monum., 1885, p. 10-12).

Cihac (II, 475) explică pe Alde prin maghiarul à l d a n i „bénir”, ca şi când ar fi o traducere a numelui creştin B e n e d i c t u s. Dar ungurii din „Benedictus” fac „Benedék”, „Bencze”, „Bene”, „Benke” sau „Benkö”, „Bende”, „Benes”, „Bank”, „Benö” (Czuczor-Fogarasi, Szót., v. Benedék), şi niciodată nu-l traduc prin vrun derivat din à l d a n i. Ceva mai mult: tribunalelor maghiare din Ardeal acest nume, pe care-l auzeau mereu la români, li se părea totdauna atât de neunguresc, încât în acte oficiale ele nu ştiau cum să-l transcrie: Algya, Algye, Algja, Alde, Aldgie, Alge, Alga, Alda, Aldgya etc. (N. Densuşianu, op. cit., passim).

Nici slavic, nici maghiar, Alde s-ar părea la prima vedere a nu diferi de numele personal italian A l d o, A l d i n o, francez A u d i n, care e însă pe acolo de o importaţiune germană medievală (Pott, Personennamen, 495-6).

Rezultă dară că al nostru Alde e ceva curat românesc, şi încă numai ţărănesc. De aceeaşi origine cu a l d a n „chanvre femelle”, el face parte din cercul numilor personale aşa-zicând botanice, ca F l o a r e, T r a n d a f i r, C a l o m f i r, C ă l i n, B u j o r etc. La serbi Konoplša, adecă „cânepă”, este un nume personal femeiesc foarte obicinuit (Karad×i).

v. Aldan.

2ALDE, adj. invar.; certain, quelqu'un des nôtres; même; pareil, semblable. Un idiotism românesc, foarte anevoie de tradus în orice altă limbă şi care, deşi tot ce poate fi mai poporan, a fost însă până acum uitat aproape de tot în dicţionare.

În unele localităţi, poporul rosteşte ande în loc de alde.

„Pe la noi, în comunele Rucăr şi Sâmbăta-de-Sus şi cea de-Jos, nu se zice niciodată: mă duc până la nănaşul, mă duc la judele, şi alte fraze analoage, ci totdauna după prepoziţiune se pune cuvântul ande: mă duc pân' la ande nănaşul, la ande judele etc.” (G. Pop. Făgăraş, c. Lisa).

Jipescu, Opincaru, p. 14: „budulaca mea vorbire cu ande hinu mieu Moţăilă.”; ibid., p. 16: „pe rând tot pe dande noi ne poftişi.”; apoi, p. 21: „ ande lea Calohira, Ileana, leica Ilinca.”; dar pe aceeaşi pagină 23, alde şi ande: „rude cu dande noi, bieţi[i] rumânaşi d-acolo, căci sunt năcăjiţi în vac de veciše, supuşi, răriţi dă noi şi robiţi la neamţ, la ungur, la rus, la turc, nu le dă pas alde ahăia să ghiše-ncoace.” Ca ande = alde, tot astfel la macedo-români se aude a n – d o i l e pentru a l d o i l e. În ambele cazuri este efectul acomodaţiunii fonetice, dentalul n fiind mai apropiat lui d decât licuidul l.

I. Fără prepoziţiune[a] d e, alde circulează în grai: a) Mai ales când e vorba de rude sau neamuri, fiind urmat de substantivul postarticulat: alde t a t a, m a m a, n e n e a sau n e a etc.

„Când se întâlnesc doi săteni şi se întreabă între dânşii:

— Unde te duci, Ioane?

— Mă duc la alde frate-mio, sau la alde tata, sau la alde naşa etc.

A L D E

— Cu cine ai pus în plug?

— Am pus cu alde cumătru Ilie.”

(P. Boureanu, Covurlui, c. Târgu-Bujor) „Pe la noi la mamă se zice: muică, la mamă mare: alde-b ă t r î n a.” (Dom-nica Gheorghe, Dolj, c. Măceş-de-Jos).

Dintr-un lung şir de exemple despre graiul ţărănesc din Ialomiţa, iată câteva: „ Alde nea Ivan a vinit azi. Pă urmă s-a dus laldi moş Manea. Aldi nea Coman, ăştiia sunt nişte oameni dă ispravă. Eu acum ghiu dî la plug, ghine şaldi văru Stoica, şi-ni pare c-o să ghie cu dânşii şaldi moş Iorga. Azi a vinit aldi mama la noi cu aldi nenea.” (T. Theodorescu, com. Lupşeanu).

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 216, pune pe o ţărancă să întrebe pe un sătean drumeţ dacă nu cumva văzuse în călătorie pe bărbatul ei: „Nea Mitrane, ai întâlnit pe ale drumuri pe alde dumnialui?” – şi săteanul ştiind că „ alde d u m n i a – l u i „ nu poate fi decât bărbatul, îi răspunde: „Da, cumetriţă, dăscarcă la Olteniţa”.

Boliac, Ocna: „Cât vru să ias-afară fetiţa rumeoară, Eu sai ş-o iau în braţe şi parcă fu a mea.

O strâng şi ea-mi răspunde. O iau la subţioară Şi fug, căci era mică, ca pana de uşoară, Bătea subt ţâţă-i peptul şi gura îi ardea.

Ajung cu ea acasă ş-o bag la alde tata;

Aci o văzui bine şi tare îmi plăcu.

Eu mi-am găsit nevastă.”

În cazuri ca cele de mai sus, rareori denaintea lui alde se pune d e, şi atunci nu ca element prepoziţional, ci numai ca o amplificare fonetică sau un fel de emfază, cuvântul rămânând la nominativ, de exemplu: „Au mers să peţească, obicei cum este;

Priviră, văzură, vorbiră de fată, Şi se învoiră cu mumă, cu tată.

Acuma rămase să bea aldamaşul

Dalde cuscru, socrul şi de alde naşul.”

(Pann, Prov. II, 136) b) Fără noţiune de înrudire, dar despre cineva foarte cunoscut vorbitorului şi ascultătorilor, precum în Zburătorul de Heliade: „Ori aide lalde baba Comana.” şi mai jos: „Tot zmeu a fost, surato. Văzuşi împieliţatul!

Că ţintă lalde Floarea în clipă străbătu.”

Basmul Aleodor-împărat (Ispirescu, Leg., 48): „. luă de soţie pe fata lui Verdeş-împărat şi se întoarse la împărăţia lui. Când îl văzură alde gloatele venind 612 teafăr.”, unde „ alde gloatele = împărăţia l u i „.

A L D E

În această întrebuinţare, vedem deja la Dosofteiu, 1680, f. 293 b, cu contextul slavic: „.šară îngerul Domnuluš să pugorâ în- „.aggelŠ ×e gospodnš sŠnide kupno kŠ datâ la ceš cu alde (‘alde) Azariša în i×e sŠ A z a r i e m Š vŠ peŸŠ.” cuptoršu.”

Acelaşi pasagiu la Coresi, 1577: „e îngerul Domnului deştinse depreunâ cu

Azaria-feorii în cuptoršu.”, iar la Silvestru, 1651: „šarâ îngerulŠ Domnuluš înpreunâ cu soţii Azarieš pogorâ în cuptoršu.”

Tot cu sensul de „cineva bine cunoscut”, figurează alde în gramatica basarabeană a lui Doncev, care ne spune: „Pentru a arăta numirile familice în numărul plural, se întrebuinţează prepoziţia alde sau finalele – eştii, – uleştii: alde Cazimir =

= Cazimireştii, alde Catargi = Catargieştii, alde Ghica = Ghiculeştii etc. De ex.: Pre alde Cazimir şi alde Alexandri, ca şi pre Doniceştii şi Bălşeştii.” ( Cursul, Chişinău, 1865, II, p. 23).

Tot aci vine: „Un om de nemic sau fără căpătâi se zice: aldeî n c u r c ă – n e g a r ă „ (St. Voinea, Dobrogea, c. Somova).

A. Odobescu ( Rev. rom., 1862, p. 364:) „. nu ştie să-mparţă paie la doi măgari,

— ia, alde nea Vlad, alde nea Vlăduţă.” c) Fără prepoziţiunea d e, dar preces de un adjectiv şi urmat de un nume sau mai ales de pronumele personal în caz oblic: săracul de mine = săracul alde mine, păcătosul de el = păcătosu alde el etc.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. II, p. 2: „jâlušaşte a m u a m ă r î t u l Š d e omŠ să se sature.”

Cum că în toate aceste cazuri – l de este o simplă contracţiune din alde, probă femininul săraca-n de mine!, unde – nde ar fi peste putinţă a se explica altfel decât prin poporanul ande = alde.

II. Când lui alde îi precede prepoziţiunea d e, şi anume: a) Partitivul d e = „dintre”:

Gr. Alexandrescu, Satira duhului meu: „Învaţă danţul, vistul şi multe dalde alea;

Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.”

E foarte des la Anton Pann: „Zicând dalde aste, pleacă către mare, Cu ciubucu-n mână ca în preumblare.”

( Prov. III, 134) „Finul, vorbe dalde aste şi altele îndrugând, Şi cu naşul împreună la casa sa ajungând, Cu destulă bucurie pe oaspet au priimit.”

( Ibid., III, 83)

A L D E

„Aşa cinstite părinte, păcatu-mi mărturisesc Şi orcum ştii, rânduieşte-mi canon să mă mântuiesc;

De alde sărbători iarăşi nu ştiu de le-oi fi păzit.”

( Ibid., I, 138) „Dalde aceste şi alte

Înşiră cu glasuri nalte.”

( Ibid., II, 156) „Dalde aste ş-alte multe Şi mai mari şi mai mărunte.”

( Ibid., III, 44) b) Mai rar genitivalul d e = „despre”:

Alexandri, Barbu Lăutariul: „De! unde se mai pomeneşte dealde astea prin oraşe! Numai pe la ţară dacă se mai trec.”

A. Pann, Moş-Albu I, 25: „Ci îi cer ca să le cânte dalde viteazul Mihai, Trăgând din arcuş o dată să zică zece din grai.”

Într-un vechi text ne întimpină alde întrebuinţat pentru a exprime raportul genitival fără prepoziţiunea d e, şi anume:

Gheorghie Ştefan-vodă, 1656 ( A. I. R. III, 230): „dămu-ţi ştire pentru o pără ce avură înnaintea domniei méle bošarinul nostru Pelin vistišarnicul şi Gherman şi Simion de Şileşeu, cu toţi Murgeştii, pentru sat pentru Mihalu ce šaste aproape de tărgul Cernăuţilor, zicăndu bošarinul nostru Pelin vistišarnicul şi cu Gherman şi cu Simion de Şileşeu cum acela sat Mihalul le šaste lor drept de moşie şi-l ţin Murgeştii cu înpresurătură, şi nš-au arâtat şi un zapis de la Constantin-vodâ făcut pre multe ocine a lor, şi-ntr-acel zapis scrie şi satul Mihalul, şi aşea scrie cum acel sat Mihalul l-au fost cumpărat Gavril Moţocel, moşul vistišarniculuš Pelin şi alde Gherman, de la Ilea vamăşul.”, unde contextul ne arată că alde figurează pentru „ai lui”.

III. O r i g i n e a.

a) În privinţa semasiologică, cată să plecăm de la forma cea mai simplă: alde fără prepoziţionalul d e. Alde tata, alde mama, alde Florica, alde baba Comana, alde Cazimir etc. însemnează pe o fiinţă f o a r t e c u n o s c u t ă nouă. În amărâtul de om = amărât alde om, păcătosul de el = păcătos alde el, săraca-nde mine = săraca ande mine, alde întăreşte noţiunea individualităţii, ceva ca şi când am zice: amărât î n s u ş i omul, păcătos c h i a r el, săracă î n s ă m i; adecă revine tot la c u n o s c u t. În: de-alde astea, de alde sărbători, de-alde alea, alde are sensul de a s e m e n e, ceea ce iarăşi nu se depărtează de noţiunea c u n o s c u – t u l u i, deoarăce se întemeiază pe o comparaţiune. În scurt, înţelesul fundamental al lui alde este c u n o s c u t sau f o a r t e c u n o s c u t, „certus”, şi dacă în unele cazuri el trece la acela de o a r e c a r e, de pildă în versul lui Anton Pann ( Prov. I, 22): „Că dalde alte bucate crez că aici nu găsim.”,

A L D U I E S C apoi întocmai aşa francezul „certain” a trecut şi el de la înţelesul fundamental de c u n o s c u t: „but certain, science certaine, coup certain”, la acela de o a r e c a r e: „certaines gens, certain conte, certain îge”. Regula actuală a gramaticei franceze de a pune pe „certain = cunoscut” după substantiv, iar pe „certain

= oarecare” înainte, n-a existat încă în vechea franceză şi nu era pe deplin admisă nici chiar în secolul XVI.

b) Sub raportul morfologic, alde se compune din pronominalul a l ca în „al meu”, „al doile” etc. şi din prepoziţiunea d e, pe care a l şi-a atras-o, dar care în principiu e independinte, având în regim pe numele sau pronumele ce-i urmează, după cum aceasta lesne se recunoaşte mai ales în construcţiunea: a m ă r î t u l d e o m, unde d e funcţionează în acelaşi mod ca în: „vai d e cutare”. Această natură prepoziţională a lui d e ne apare nu mai puţin bine în: „Ha vezi, ast cântec îmi place, Asta pentru mine face, Dar nu dalde-p i e r d e – v a r ă, Fire-ai cu el de ocară.”

(Pann, Prov. I, 20) unde „ d e -pierde-vară” este în fond aceeaşi construcţiune ca „de ocară”. Funcţiunea lui a l, ca articlu posesiv, este de a arăta intimitatea, fără însă o specificare mai de aproape ca în „ a l meu”, „ a l tău”, unde pronumele indică în specie felul intimităţii, pe când simplul a l în alde exprimă un raport posesiv atât de general, încât nu admite nici măcar distincţiunea sexuală, ceva ca lătineşte în „nostras”, zicându-se „ alde tata”, întocmai ca şi „ alde mama”, „ alde Mihai”, ca şi „ alde Comana”.

Românul alde n-are nici o analogie în celelalte limbi romanice.

v. 3 Al.

ALDÈNI

A – v. 1 Alde.

ALDÈŞTI

ALDIMIR, n. pr. m. – v. l Alde.

AL-DÒILE, A-DÒUA, adj. num.; second, deuxième. – v. 3 Al.

ALDOMÌR, n. pr. m. – v. 1 Alde.

ÀLDU. – v. Aldan.

ALDUIÈSC ( alduit, alduire), vb.; bénir, féliciter, souhaiter du bonheur. Este maghiarul á l d a n i. Se întrebuinţează numai peste Carpaţi.

Lexicon Budan: „ Alduiesc = norocesc, fericesc; alduiesc pre cineva la ziua sa, la anul nou, pentru dobândirea căriiva norociri sau vrednicii”.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423): 615

A L D U I E S C

„ Aldui‚sc. Benedico.

A l d u i t, – ă. Benedictus, -a.

A l d u i t u r ă. Benedictio”.

Furduiu, Versu Kotrancí, Abrud, 1818, începe cu: „Oh, baie Vercheşenească, Dumnezeu te alduiască.” v. Aldaş.

— Aldămaş.

— Alduit.

ALDUÌRE. – v. Alduiesc.

ALDUÌT, -Ă, adj.; béni. Participiu trecut din a l d u i e s c. Circulează în Banat şi-n Ardeal. Lexicon Budan: „ Alduit = norocos, fericit; bun, cuvios”.

„În Făget se zice: boul este alduit pentru că au fost de faţă la naşterea Domnului; despre soarele şi luna se aude: s î n t u l soare şi alduita lună.” (D. Păscuţ).

v. Alduiesc.

ALDULEANU. – v. 1 Alde.

ALDUITÙRĂ. – v. Alduiesc.

ÀLDUR. – v. Aldan.

1,2,3ÀLE, pluriel féminin pour le: 1. pronom démonstratif a l ( ă l ); 2. article prépositif adjectival a l ( ă l ); 3. article possessif a l. Funcţiunile cele normale şi originile acestor trei forme feminine plurale au fost deja dezbătute cu ocaziunea singularului lor şi a formelor masculine.

v. 6,7,8 A. – 9 Ai. – 1,2,3 Al.

Aci vom indica dară numai acei idiotismi în cari femininul plural capătă o individualitate aşa-zicând independinte, ca şi când ar fi un cuvânt aparte, ba chiar uneori nu funcţionează ca feminin, ci pe deplin ca un neutru.

I. Demonstrativul ale „celles, celles-là”: a) t o a t e alea = „toute sorte de choses”; b) a l t e alea = „paralysie”.

a) Acăţându-şi pe emfaticul – a (v. 5 A) şi întrebuinţat într-un mod absolut în construcţiune cu t o a t e, ale însemnează în graiul familiar „fel de fel de lucruri”.

Basmul Ileana Simziana (Ispirescu, Leg., 16): „Fata împăratului, cum auzi aceasta, puse t o a t e alea la cale pentru drum.”

Jipescu, Opincaru, p. 46: „La noi să cumpără mai t o a t e alea dă la streini.” Aproape acelaşi sens are în construcţiune cu m u l t e şi chiar cu m u l t e d – a l d e: „Învaţă danţul, vistul şi m u l t e d – a l d e alea;

Iar de vrei să faci versuri, ia pildă de la Pralea.”

(Gr. Alexandrescu, Satira duhului meu)

A L E

Într-un înţeles mai restrâns se construieşte cu partitivul d e, ca în uraţia din Transilvania: „.o mahramă

Mult mândră şi frumoasă, Să ne-o daţi dumneavoastră;

Fie şi de in, S-o şterge mirele de vin;

Fie şi de bumbac, Nouă şi dalea ne plac.”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 181) v. 2 Alde.

— Tot.

Acolo pe unde nu se obicinuieşte forma ă l, bunăoară în Moldova, în loc de „ t o a t e alea” se zice cu acelaşi sens „ t o a t e c e l e a „ sau „ t o a t e c e l e „; de asemenea: „ m u l t e c e l e „, „ m u l t e d – a l d e c e l e „ etc.

v. 1 Cele.

b) Cu emfaticul a şi construindu-se cu a l t e, demonstrativul ale devine un nume eufemistic al „paraliziei”.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 29: „O sudoare rece îi brobonă fruntea, şi, în genuchi cum era, îşi acoperi faţa cu amândouă mânele. A l t e alea i-au luat luminele; o ceaţă întunecoasă îi împăiejeneşte ochii.”; apoi mai jos, p. 52: „apucată ca de a l t e alea, fără să deschiză gura, o rupse la picior.” (cfr. p. 231).

Jipescu, Opincaru, p. 79: „Ţine-ţi hirea, hine, să nu te dea în a l t e alea d-atâta înălţare!”

Într-un alt pasagiu, p. 57, Jipescu pune pe „ a l t e halea” în loc de „ t o a t e alea”: „.dau la copii meraz a l t e halea: oi, casă, lăpteturi, velinţe.”, înţelegând aci numai lucrurile materiale în opoziţiune cu o moştenire mai înaltă: „limba şi legea”; dar o asemenea întrebuinţare nu e tocmai poporană.

Pe când pluralul a l t e – alea însemnează „paralizie”, singularul a l t ă – a i a se ia în popor cu înţeles de „monstru, dihanie, arătare”, bunăoară la Ispirescu, Unchiaşul sfătos, p. 35: „dar se minună ca de a l t ă – a i a, când văzu că în locul capetelor tăiate cresc altele la loc îndoite.” sau mai jos, p. 66: „fugeau de dânsul ca de a l t ă – a i a şi se ascundeau.” v. Alt.

II. Adjectivalul ale, formă familiară în loc de c e l e „les (belles)”: a) d e ale

= „des plus –, d'entre les plus –, d'importance”; b) ale-s f i n t e, ale-f r u m o a s e

=„fées”.

a) Preces de un substantiv feminin la singular şi urmat de un adjectiv la plural, compusul „ d e ale” sau „ d-ale” exprimă cu mai multă energie, aproape iperbolic, noţiunea cuprinsă în epitet, bunăoară: „o zi d-ale mari” este ca şi când am zice: „o zi foarte mare” sau „mare de tot”.

Cântecul pandurilor din 1821: „Să trag brazda dracului