Hasdeu, Bogdan Petriceicu

v. Agrăiesc.

— Grămădesc.

AGRĂMĂDÌRE A v. Agrămădesc.

AGRĂMĂDÌT

AGREAŢĂ, adv.; à grand peine, difficilement. Arhaism. Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Agraţă. Difficulter. Aegre”. Reprezintând pe 433

A G R E A Ţ Ă latinul: a d – g r a v i t i e m = (ital. a gravezza), românul agreaţă, deşi pare conservat numai în Banat, trebuia totuşi să fi circulat în întregimea graiului românesc până a nu se fi întrodus sinonimul a n e v o i e, format întocmai după acelaşi tipic din prepoziţionalul a- (lat. ad) şi din slavicul n e v o l š a.

Să se observe că-n secolul XVI ambii termini: g r e a ţ ă (= lat. gravities) şi n e v o i e (= s l a v. nevolša) se aflau încă în concurenţă unul cu altul, exprimând aceeaşi noţiune. Astfel la Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XI, p. 2-3: „cu minte bunâ să fimŠ întru toate căte vinŠ noao de la Dumnezeu, că acéstea amu toate spre folosu ne-au tocmitŠ şi spre ispravâ lasâ n e v o š a şi g r e a ţ a spre noi Dumnezeu a fi, derep-ce căndu ne dă Dumnezeu noao rău, šarâ noi să s l ă v i m şi să m ă r i m sfăntŠ numele lui…”

Cu încetul, „slăvire” a gonit pe „mărire”, „nevoia” respinse pe „greaţă” la o altă nuanţă de sens, a n e v o i e înlocui pe agreaţă.

Macedo-româneşte se zice până astăzi: „c u g r e a ţ ă = duskÒlwj, schwerlich” (Bojadschi).

v. 1 Anevoie.

AGRÈŞ, s. ÀGREŞ, s.m.; t. de botan.: 1. groseiller à maquereau, Ribes grossularia; 2. raisin vert, uva acerba. Accentul pe a doua silabă se constată prin poezia poporană: „Pe cel munte înfrunzit Şi cu flori acoperit, Cu flori dalbe şi agreşi, Este-o punte de cireşi…”

(Marian, Bucovina I, 102)

Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Agreş. Omphax.

Uva cruda”.

La masculin se zice numai despre tufă; rodul se cheamă la feminin a g r e ş ă.

Forma àgreş, adecă cu e şi cu tonul pe prima silabă, în loc de a g r ì ş = a c r ì ş, se datoreşte înrâuririi slavice (polon. à g r e s t, boh. à g r e s t etc.) sau maghiare (è g r e s ). Chiar în unele dialecte germane se zice: À g r e s, À g r e s c h, À g r e s t b e e r e (Nemnich).

v. 1 Agriş.

— Agrişă.

ÀGREŞĂ. – v. Agreş.

AGRÌJ. – v. 2 Acriş.

1AGRÌŞ, s.m.; t. de botan: 1. groseiller à maquereau, Ribes grossularia; 2. raisin vert, uva acerba. „Arborel sau tufă care produce a g r i ş e „ ( L. M. ). Pisone: „ Agriş, care face a g r e ş e, Groseillier”. Dr. Polysu: „ Agriş, s.m., der Stachelbeerstrauch; 434 a g r i ş ă, s.f., die Stachelbeere”. Lexicon Budanum: „ Agrìşi, masc. plur.; 1. Ribes A G R U grossularia, die Stachelbeere; 2. strugur necopt, aguridă; 3. Agrìşi r o ş i i, Ribes rubrum, die rothe Johannisbeeren…”

Forma organică a cuvântului este a c r ì ş, din a c r u (= lat. acrum) şi sufixul deminutival – iş, literalmente „aigrelet”.

v. 2,3 Acriş.

— Aguridă.

2AGRÌŞ, n. pr. loc.; nom de certaines localités. Două sate româneşti în Banat, din cari unul foarte mare, nu departe de Arad, se cheamă Agriş, ungureşte E g r e s (Hornyánszky, Geogr. Lexik. d. Kön. Ungarn, p. 4).

v.1 Agriş.

AGRÌŞĂ (plur. agrişe), s.f.; fruit d’ a g r i ş. Costinescu: „ Agrişe, un fel de coacâze; groseille à maquereau, groseille verte”.

v. 1 Agriş.

AGRIŞ-ROŞU

A v. Acriş-roşu. – 1 Agriş.

AGRIŞĂ-ROŞIE

AGRIŞÈL (plur. agrişei), s.m.; diminutif d’a g r i ş. Se obicinuieşte în Transilvania: „tufă de agrişei” (R. Simu, Sibii, Orlat).

v.1 Agriş.

AGRU (plur. agre), s.n.; campagne, champ cultivé, terrain labouré, guéret; surface.

Sinonim mai ales cu ţ a r i n ă şi cu h o l d ă. Din latinul a g r u m (= gr. ¢grÕn

= sanscr. a • r a m ), ca şi ital. a g r o, portug. a g r o etc., al nostru agru, departe de a fi neologism, e foarte des în vechile texturi româneşti, iar în unele localităţi s-a păstrat până astăzi în graiul ţăranului.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.), p. 132:

Ep. Jacob. V, 4: „preţurele lucrătorilor „…merces operariorum qui messuerunt celora ce au lucratu agrele voastre…” r e g i o n e s vestras…” acolo unde în Biblia lui Şerban-vodă, 1688: „au săceratŠ ţ a r i n i l e voastre…” Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Math. XIII, 24, 27, 31, 38: „…seamănă bună sămănţă spre agrul „…seminavit bonum semen în a g r o lui…” suo…” „…semănaşi spre agrul tău…” „…seminasti în a g r o tuo…” „…semănă întru agrul lui…” „…seminavit în a g r o suo…” „…cine seamănă cea sămănţă bună šaste „…qui seminat bonum semen, est filius fišul omenescŠ, e agrul šaste lumea…” hominis; a g e r autem, est mundus…” unde în Biblia din 1688 figurează pretutindeni sinonimul ţ a r i n ă.

Coresi, 1577, ps. CVI:

A G R U

„…şi feacerâ cetăţi în fire, şi semânarâ „…et constituerunt civitates habitationis, agre şi răsâdirâ vini…” et seminaverunt a g r o s, et plantaverunt vineas…” unde la Silvestru şi la Dosofteiu:

1680: „…şi samănâ h o l d e şi sădesc vii…” „…şi sămănarâ ţ a r i n š şi răsâdirâ vii…”

Noul Testament, 1648, Math. XIII, 31, 36-38: „…asămănatâ šaste înpărăţiša ceršurelor „…simile est regnum coelorum grano grăunţuluš de muştaršu, carele-l ša omulŠ sinapis quod accipiens homo seminavit: în şi-l samănâ în agrulŠ luš (scholia margia g r o suo…” nală: h o l d a )…” şi mai jos: „…spune noao pilda neghinelor ceiš „…edissere nobis parabolam zizaniorum h o l d e. Iarâ elŠ răspunse zise lor: cela a g r i. Qui respondens ait illis: qui sece sămănâ sămănţa bunâ šaste fišulŠ omeminat bonum semen, est filius hominis; nescŠ, šarâ agrul šaste lumea…” a g e r autem, est mundus…”

Un text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 214): „mérse cu soacrâ-sa în VithléemŠ în vrémea seceratului şi eşi la agrele lui VoozŠ să străngâ spice…”

În Oltenia, şi anume la gorjeni, cuvântul agru „champ cultivé” circulă până astăzi în gura poporului; de asemenea în Banat, unde însă el mai are şi sensul de „surface”.

„Alături cu o g o r şi a r ă t u r ă, se aude ici-colè zicându-se şi agru: agru mai însemnează încă pe la noi un s t r a t d e a s u p r a „ (Paroh Liviu Iancu, distr.

Caraş-Severin, com. Visag).

În dialectul macedo-român, „ agru, agre însemnează cerealele semănate în câmp: grâu, secară etc.; şi câmpul unde se află semănate cereale” (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad. Rom.).

Cântecul Pirpirunei (Paparuda), în Macedonia (Cruşova): „Pipirună

Se readună, Dă ploaie, dă ploaie, Tša să crească agrele, Agrele şi avhinšele, Avhinšele şi šerghile…”

( Album macedo-român, p. 102) v. Arătură.

— Holdă.

— Ogor.

— Ţarină…

A G U D

AGÙD (plur. aguzi), s.m.; t. de botan; mûrier, Morus nigra, Morus alba. Sinonim cu d u d, m u r şi f r ă g a r i u. „Arbore care dă a g u d e şi a cărui frunză este bună de nutrit viermii de mătasă. Acest arbore se cheamă aşa mai ales în Moldova, cum şi fructul lui a g u d ă, iară în Ţara Românească arborele se numeşte d u d şi fructul său d u d ă. În multe părţi însă ale Ţărei Româneşti, cum şi în alte provincii lăcuite de români, arborele se cheamă m u r şi fructul său m u r ă; vorba m u r ă însă se aplică de mulţi români şi la fructul arborelului sau tufei numite rug. Vorbele d u d şi d u d ă sunt de origine persană, iară agud şi a g u d ă de origine necunoscută” (Laurian-Maxim).

Varlam, 1643, f. 380 a (Luc. XIX, 4): „alergâ înnainte de să sui întru-în copa ce să chšamă agud…”

Acelaşi pasagiu în Noul Testament de la Bălgrad din 1648: „să sui într-un s m o c h i n „, iar scholia marginală adaugă: „alţiš zic că-š m u r „.

O doină din Moldova: „Frunză verde trei aguzi, Sus în munţi la nalte curţi

La părinţi necunoscuţi, Sus în munţii cei de peatră

Doamne! rău-i fără tată…”

( Conv. lit., 1883, p. 119)

Deşi întrebuinţat mai cu seamă în Moldova, agud e cunoscut şi-n Ţara Românească. Aşa în Ialomiţa se zice: „Am făcut un şeanţ prea aproape de agudu ăla dân colţu grădini[i] şi i-am tăiat mai toate vinele dân partea aia…” (T. Theodorescu, com. Lupşeanu).

La cuvântul a g u d ă vom vedea că acest termen botanic se aude şi-n Transilvania.

În fine, în Banat circulează forma iagod: „La noi arborul „morus” se cheamă iagod; în alte locuri se zice d u d, f r ă g a r i u, m u r …” (S. Liuba, Banat, com. Maidan).

Unii cred că d u d şi agud ar fi unul şi acelaşi cuvânt (Şaineanu, Elem. turc., p. 8). Turceşte „dud aghâdji” însemnând „arbore d u d „, de aci: „ agud parait être une contraction de a g h î d j i d u d „ (Cihac, II, 542). O asemenea contracţiune: agud = a g h ( î d j i d ) u d e ceva cu totul peste putinţă la români, şi ar fi foarte anevoie chiar într-o altă limbă.

Forma bănăţeană iagod = agud înlătură orice îndoială asupra originii cuvântului.

Serbeşte: š a g o d a „fragă”. În toate dialectele slavice – poloneşte, ruseşte, bohemeşte etc. – aproape fără nici o schimbare fonetică, acelaşi termen se aplică la „fragă” şi la fructe analoage: „zmeură”, „căpşună”, „strugure” şi altele. În texturi paleoslavice, qgodiciţa şi qgodnciìæ însemnează anume agud: „drêvo š a g o – d i  i e = m o r u s arbor” (Miklosich, Lex., 1143), literalmente: „arbore cu a g u – d e „, bănăţeneşte: „cu i a g o a d e „. De aci rezultă că românii au împrumutat de la slavi numai pe femininul a g u d ă ca nume al fructului, de unde au format apoi ei înşii pentru tufă pe masculinul agud. Să se observe că-n paleoslavica au existat o 437

A G U D formă mai veche a g o d a alături cu o formă mai nouă š a g o d a, după cum era: „azŠ” lângă „šazŠ”, „adŠ” lângă „šadŠ”, „ablŠko” lângă „šablŠko”, „ako” lângă „šako” etc. În adevăr, într-un text cirilico-glagolitic din secolul XIII ne întimpină tocmai cu sensul de agud: a g o d i  i š e (Mikl., Lex., 2). Moldovenescul agud corespunde unei forme slavice mai primitive a g o d a, iar bănăţeanul iagod formei posterioare š a g o d a.

Aşadară graiul românesc, pentru acelaşi arbore „mûrier”, posedă patru numiri, din cari două latine: m u r (= morus) şi f r ă g a r i u (= fragarium), una turcă: d u d, una slavică: agud. Însă m u r ă însemnează totodată mai obicinuit pe „mûre sauvage”; f r ă g a r i u se aplică mai potrivit la o tufă de fragi, iar d u d (articulat: dudul, feminin: dudă) înfăţişează o dizarmonioasă reduplicare. Terminul cel mai propriu rămâne agud, care este şi cel mai răspândit.

v. Dud.

— Frăgariu.

— Mur.

— Solcov.

AGÙDĂ (plur. agude), s.f.; t: de botan: mûre. Fructul a g u d u l u i. Sinonim cu d u d ă.

O doină din Moldova: „Frunză verde de agude, Strig la puica, nu m-aude; Şi de-aude, ea s-ascunde, Ea s-ascunde, nu-mi răspunde…”

(Alex., Poez. pop. 2, 343)

Alta tot de acolo: „Frunză verde de agude!

Ian vezi, frate, ce s-aude?

Graiul dulce-a mândrei mele, Ori zgomot de potiri grele?…”

( Ibid., 257)

O doină din Transilvania: „Frunzuliţă trei agude!

Arde focu-n paie ude;

Strig la mândra, nu m-aude.

Ba te-aud, bădiţă, bine, Dar nu pot ieşi la tine, Că-s duşmanii lângă mine…”

(I. G. Bibicescu, Col. ms.) v. Agud.

AGÙE. – v. Aghiuţă.

ÀGURĂ, n. pr. loc.; mont Athos. Vestitul creştet în partea sudică a Macedoniei, 438 înaintând ca o peninsulă în arhipelag, lung de vro 60 kilometri şi înălţându-se în A G U R I D Ă unele locuri peste 2 000 metri dasupra mării. Începând de prin secolul X, acest munte devenise adăpost pentru călugări, acoperindu-l cu încetul un şir de douăzeci de mănăstiri, cari se cârmuiesc ca un fel de republică, răsfăţată între păduri răcoroase şi grădini pline de flori. Aproape toţi domnii români, cu Vladislav Basarab şi cu Ştefan cel Mare în frunte, au fost patroni ai acestei Tebaide, numite greceşte tÕ ¤gioj Ôroj, slavoneşte S v e t a – g o r a „Sântul munte”.

Gavriil Protul, circa 1525, dar după o copie mult mai modernă ( A. I. R. I, 2, p.

146), vorbind despre Neagoe Basarab: „toate mănăstirile din sfânt muntele Atonului le-au îmbogăţit cu toate trebuinţele, şi dobitoace încă le-au dat, şi multe ziduri au făcut: şi fu ctitor mare a toată S v e t a g o r a …”

Din slavicul S v e t a – g o r a, descompus greşit în s v e t – a g o – r a, românii au croit „S f î n t a Agură”.

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 285: „Aice ne vine răndul să arătăm şi pentru căţi patriarşi a Ţarigradului ştim: Paisie cel bătrăn, care au fost în trii rănduri; Chiril cel spăn, care s-au surgunit la Sinaorus; Serafim, care l-au trimes la sfănta Agură şi pe urmă au fugit…”

I. Creangă, Moş Nichifor Coţcariul ( Conv. lit., 1877, p. 378): „Părinţii pusnici din sfânta Agură mi-au dat canon să mănânc lapte numai de la o vacă, ca să nu îmbătrânesc degrabă…” v. Călugăr.

AGURÌDĂ., s.f.; raisin vert, verjus; fruit aigre en général. Medio-grecul ¢gour…da, care a înlocuit pe vechiul românesc a c r i ş. De altmintrea, cuvântul e vechi şi foarte răspândit în grai, însemnând strugurul necopt sau acru, suc sau zeamă dintr-un asemenea strugur, şi orice poamă acră.

Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „A g r e ş. Omphax. Uva cruda.” „ Aguridă. Idem.”

Dicţionar slavo-românesc din aceeaşi epocă (ms. al Societăţii arheologice din Moscva, f. 126 b): „fiecare poamă necoaptă să chiamă aşa, aguridă”.

A. Pann, Prov. II, 80: „Au mâncat aguridă părinţii Şi şi-au strepezit copiii dinţii…”

I. Creangă, Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 181): „Zi şi d-ta, că ai avut să tragi un păcat strămoşesc. Vorba ceea: părinţii mănâncă aguridă şi fiilor li se strepezesc dinţii…”

Proverb de origine ebraică. Biblia Şerban-vodă, 1688, p. 545:

Ezech. XVIII, 2: „Părinţiš au mâncat „Patres comederunt u v a m a c e r – aguridă, şi dinţiš fiorilor s-au strepezit…” b a m, et dentes filiorum obstupuerunt…”

Acelaşi proverb sună altfel la Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XII, p. 6: „părinţii sâ mânâânce m é r e l e, şi dinţii feorilor să strepezeascâ…”

A G U R I D Ă

Alt proverb: „ agurida s-a făcut miere” ( L. M. ), când cei învrăjbiţi se împacă, iar mai ales când se curmă cearta dintre bărbat şi nevastă.

A. Pann, Prov. II, 165, aduce proverbul turcesc: „Din aguridă miere se face cu ce? – cu răbdarea”; şi-l românizează ( ibid., III, 15): „Cu răbdare şi cu tăcere

Se face agurida miere…”

În poezia poporană, „frunză verde aguridă” se pune în fruntea cântecelor celor a c r e.

Caranfil, Valea Prutului, 15: „Frunză verde aguridă, Mult eşti, leleo, ispitită, Mult mă-nşeli şi mult mă porţi

Cu vorba ca pre nitonţi…” v. 2 Acriş.

— Borş.

— Ciorbă.

AGURIDÀR. – v. Agurizar.

AGURIZÀR, s.m.; t de botan.: vigne sauvage, Vitis labrusca. Sinonim cu l ă u r u ş c ă, vechi l ă u r u s c ă, de exemplu la Dosofteiu, Paremiar, 1683, I, f.

13 a: „ş-am aşteptat să facâ (viša) struguri de poamâ, šară ša fšace l ă u r u s c î …” „ Agurizar se cheamă un copăcel ce creşte prin păduri, agăţat de tulpinele şi crăcile altor arbori, asemănându-se cu viţa de vie şi rodind neşte struguri sălbateci.

Fiind mlădios, se întrebuinţează ca legături la căruţă, ca frânghii de rufe etc. Lungimea acestui copăcel depinde de a arborelui pe care este agăţat” (Preut C. Ghinescu, Teleorman, c. Malu).

Format din a g u r i d ă „raisin vert” prin sufixul – ar, trebui să fie: a g u r i d a r, nicidecum agurizar. Această anomalie fonetică rămâne de lămurit.

Se întrebuinţează însă pe alocuri şi forma cea normală a g u r i d a r (Dr. Brândză).

v. Aguridă.

— Lăuruşcă.

AGÙRT (plur. agurţi), s.m.; jongleur, charlatan. Cuvântul se găseşte la Budai-Deleanu ( Dicţ., ms., în Muz. istor. din Bucur.): „ Agurt, Gaukler, Taschenspieler”, adăogându-se că se află în vechile cărţi bisericeşti, dar fără o indicaţiune anume. Este grecul ¢gÚrthj, cu acelaşi înţeles. E remarcabilă trecerea lui u grec în u, ca şi-n „martur = m£rturoj”.

AGÙST, s.m.; mois d’Août. A opta lună a anului gregorian, latinul „Augustus men-sis”, numit aşa în onoarea împăratului August şi care se chema înainte „Sextilis”. Medio-latin a g u s t u s (Du Cange), ital. şi span. a g o s t o, provenţ. a g o s t (Cihac).

Cărturarii de astăzi zic a u g u s t, cărturarii de altădată ziceau a v g u s t; 440 poporul însă rosteşte totdauna agust, întocmai ca în limbile surori din apus. Este o A G U Ş formă latină rustică. În unele locuri se aude numai gust (G. Căderea, Neamţ, com.

Buhalniţa) prin perderea iniţialului a, ca şi-n francezul a o û t, rostit înainte „aù” astăzi numai „ù”. Apoi din gust, prin etimologie poporană, s-a născut variantul foarte răspândit: g u s t a r i u, adecă o lună în care se g u s t ă.

Jipescu, Opincaru, p. 16: „mă dusei anu trecut, pân luna lu g u s t a r, la un stâlp d-ai ţări[i], la ficioru popi[i], zi-i pă nume…” Şi la francezi există o etimologie poporană analoagă în locuţiunea proverbială: „a o û t donne g o û t „, asupra cării Littré observă: „c’est la température du mois d’août qui fait que le vin est bon ou mauvais”. Proverbul italian zice în versuri: „A g o s t o

Ci matura il grano e il mosto…”

(Giusti)

Un alt nume poporan foarte remarcabil al aceleiaşi lune este m ă s ă l a r, întrebuinţat mai cu seamă în Moldova.

v. Agustos.

— Agost.

— Avgust.

— Gust.

— Gustariu.

— Gustăresc.

— Măsălar…

AGUSTÒS (plur. agustoşi), s.m.; t. de botan.; sorte de raisin.

„Mai ales în cântece, poporul pronunţă adesea pe u întreg la finea cuvintelor nearticulate; de ex.:

— Frunzăliţă foi de n u c u, Pune-mi, puică, să mânâncu, Că de mâne să mă ducu…

— Of! frunzăliţăagustosu, Mergi, puiule, sănătosu…” „ Agustos însemnează o varietate de struguri foarte timpurii, având peliţa bobiţei strevezie şi subţire, încât se zăresc seminţele şi chiar vinişoarele” (St. Voinea, Dobrogea, com. Somova).

v. Agust.

AGÙŞ, n. pr.; personnage légendaire. În balade oltene se cheamă „ Aguş al lui Topală”; în balade bănăţene „A g u ş i ţ a lui Topală”. În ambele cazuri este un deminutiv din a g ă sau din a g à, dar deminutiv simpatic, nu ironic ca în „Agachi”.

În variantul cules la Temişoara şi la Lipova, personagiul e chiar turc: „beg mare în Sladova, a g a mare în Cladova” (Marienescu, Balade II, 116); în variantul din Vâlcea, deşi tot turc, căci are o cadână, totuşi: „Ast Aguş al lui Topală

Mi-este voinic fără seamă, Bate turcii de-i omoară…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 611)

În primul variant el are de duşman pe un „S t o i a n Bulibaşa”; în al doilea, pe un „M u s t a f a Beşleaga”. Urzeala baladei oltene pare a fi un dublet cu balada 441

A G U Ş moldovenească Toma Alimoş, dar îi este fără alăturare inferioară în privinţa frumuseţei poetice.

v. Agà.

— Agă.

— Agachi.

— Alimoş. – - uş.

AGUŞÌŢĂ. – v. Aguş.

1AH! interj. Se rosteşte cu h = gr. c. Exclamaţiune în care predomneşte d u r e r e, pe când în simplul „a!”, fără guturală, precumpăneşte s u r p r i n d e r e.

Balada Chira: „Faceţi-vă milă

De-o biată copilă!

Ah, mă d o a r e foarte!

Ah, mă tem de moarte!…”

O doină din Moldova: „ Ah, amar sufletul meu!

Tu plângeai de d o r mereu, Şi pe floare şi pe spin Şi pe poarta lui Marin!

Ah, amar sufletul meu!…”

(Alex., Poez. pop. 2, 231)

O doină din Muntenia: „Frunză verde sălcioară, Ah! leliţă Marioară, Ochii tăi mă bagă-n b o a l ă, Sprâncenele mă omoară…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 301)

O doină din Ardeal: „ Ah, urâte, cum te-aş vinde, Numai de te-aş putea prinde!

Dragoste, cum te-aş lua, Numai de te-aş căpăta!…”

(Jarnik-Bârsanu, 78)

Gr. Alexandrescu, Mângăierea: „Să vezi apoi în lume cumplita răutate

Otrăvindu-mi ani, zile, chiar umbre de plăceri;

Să vezi… Ah! atunci numai, atunci ai vedea poate, Câte un singur suflet cuprinde-n el d u r e r i …”

Zilot, Cron., p. 15: „ Ah, amar mie! cum m-am născut într-această Ţară 442 Rumânească…”

A H A I A

Fericirea poate şi ea să ne scoaţă din pept un ah! dar numai atunci când ne gândim la suferinţe trecute.

A. Pann, Prov. II, 150: „Plin de mulţămire, către ea vorbi:

Ah, draga mea! astăzi m-ai îndatorat

Cu laptele dulce…”

Reduplicat: ah! ah!

Alexandri, Istoria unui galben: „Tristă soartă! lume deşartă! viaţă ticăloasă!

ah! ah! …”

Interjecţiunea ah! exprimă o durere individuală; când ne doare însă pentru altcineva, când simţimântul este nesubiectiv sau reflex, e mai potrivit sinonimul „o h!”. Aşa la Neculce, Letop. II, 417: „O h, o h, o h! Vai, vai, vai de ţară! Ce vremi cumplite au agiuns şi la ce cumpănă au căzut!…” v. 2 A!

— Ahi!

— Aho!

— Aht!

— Aos!

— Au!

— Of!

— Oh!

— Vai! …

2AH (plur. ahuri), s.n.; l’interjection a h! employée substantivement. Sinonim cu a h t.

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 109: „Îşi muşca buza de jos; închidea ochii şi strecura, printre dinţii albi şi mărunţi, câte un ah! care-i umfla peptul şi-i cutreiera tot trupul…”

Ibid., p. 111: „Ai dori să te privesc ca p-o icoană, să trăiesc cu tusea şi junghiurile şi ahurile şi palpitaţiile d-tale…”

Costachi Conachi, Catinca: „Firea dar cea omenească

Tot muritoriul slăvească, Ce în necaz şi în chinuri

Strigă cu ah d e s u s p i n u r i …” v. 1 Ah!

3AH- préfixe. – v. 3 Ac- – Acătare.

AHÀ! interj. Se rosteşte cu h latin, nu cu grecul c ca în interjecţiunea a h! Exprimă bucuria când, după o lungă căutare, nimerim mijlocul de a ajunge la o ţintă sau de a ne descurca. Se apropie prin sens de „aa!”, dar nu se confundă cu el.

I. Creangă, Capra cu trei iezi ( Conv. lit., 1875, p. 342): „ Aha! ia acu i-am găsit leacul, zise ea în gândul său. Taci! că i-oi face eu cumătrului una de şi-a muşca labele…” v. 2 Aa!

— Oho! …

AHÀIA. – v. Ahâla.

A H Î L A

AHÂLA s. AHĂLA, AHÀIA (plur. ahâia s. ahăia, ahâlea s. ahălea), pron.

demonstr.; celui-là, celle-là. O formă rustică în loc de a c e l a ( a c e i a ), foarte întrebuinţată în Banat, aşa că-n basmul Găitan de aor, transcris după cum se rosteşte acolo, ne întimpină (Picot, Dialectes roumains): p. 27: „cu cât se apropia mâš tarše de locu ahâla…”; p. 29: „în dzioa următoare, se ducše ahâla la împărat şi spunše…”; p. 31: „acuma tše cunosc ca pre ahaša carše-š stăpâna înšimi mšelše…”; p. 33: „(din) doospredzšecš căldarš, še ha mâš din gšos, carše-š şi mâš marše, pentru că ahaša fšerbše singură…”; p. 34: „io mă duc naintše să văd cšinše o fost nšetršebnicu ahâla…” Apoi femininul ahaia cu sensul neutru de „ça, cela, nom général de chose” (Littré): p. 27: „agšungând acolo, vădzu că ahaša cše strălucša aşa de tarše îš un găitan de aor…”

Cu acelaşi sens într-un text din secolul XVII ( Cuv. d. bătr. II, 615): „după ahaša (ahaq) am dat la birul sforălor orţi 2, după ahaša am dat la altă rumtore costande 2…”

Deşi mai rar, totuşi şi-n Transilvania se aude pe alocuri ahâla: „Mult mă mir eu dahâla

Care nu ştie-a cânta, Cum îşi petrece lumea…”

(Jarnik-Bârsanu, 217)

De asemenea şi-n Ţara Românească. Iată câteva exemple de la Vălenii-de-Munte din Prahova (Jipescu, Opincaru): p. 23: „nu le dă pas alde ahăia să ghiše-ncoace la noi să ne spunem păsu uni[i] altora…”; p. 63: „nu să lasă dă capu ahăluia…”; p. 64: „să plece la oraş, să-ntrebe acolo unde să dă dreptatea, că ahăia sunt mai mari…”; p. 97: „poporu alege pă câţiva din hišecare judeţ, şi ahăia lucrează în ali negoţului…”

În secolul XVII, forma ahăla = a c e l a cată să fi fost cu mult mai răspândită în graiul viu din Ţara Românească, deoarăce Cantemir o pune între particularităţile caracteristice ale dialectului muntenesc: „a  e l a, hic, valachice ahela” ( Descriptio Moldaviae, p. 151).

Forma a h ă l, a h a, adecă fără emfaticul – a, nu se întrebuinţează.

v. 7 A.

— Aia.

— Ăla.