Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Prin urmare, primitivul nume al acestui orăşel este „Movila lui Agiud =

= Egyd-halma”, iar Agiud nu e decât o formă românească a lui E g y d „Aegidius”, un nume greco-latin care în veacul de mijloc se obicinuia mult în Ungaria (Fejér, Cod. diplom. Hung., Index, p. 6); ba şi la români, Agiud = A e g i d i u s se auzea până-n secolul XVII. D. Al. Papadopol-Calimah ne-a atras atenţiunea asupra unui act municipal de la Huşi (Melchisedec, Chron. Huş., II, 40), în care figurează: „Fătul ot Stroeşti i Florea ot Boţeşti i Lorinţi i Mătešu A j o d (Ajod)…” v. Aiud. – - ud.

2AGIÙD, n.pr. masc. pers.; Aegydius.

v. 1 Agiud.

AGIUDEAN, -Ă, adj. et subst.; habitant ou dépendant d’A g i u d.

v. 1 Agiud.

AGIUDÈNI, n. pr. loc.; nom d’un village en Moldavie. Un mare sat în districtul Roman (Frunzescu, Dicţ. topogr., p. 3), care şi-a căpătat numirea în secolul trecut de la o colonie venită din A g i u d, iar mai-nainte se chema „Iugani” (Melchisedec, Notiţe, p. 116).

v. 1 Agiud.

AGIÙDUMA. – v. Aidoma.

AGIÙN. – v. Ajun.

AGIÙNG. – v. Ajung.

AGIÙT. – v. Ajut.

AGÂMBÀLĂ, s.f.; epilepsie, maladie grave. Cuvânt întrebuinţat la românii ardeleni din regiunea Năsăudului ( Gazeta Transilvaniei, 1887, nr. 262): „ agâmbală = stropşală, nevoie, boală rea”; şi tot acolo verbul „a a g î m b a = a stropşi, a apuca pe cineva nevoia”.

În latina medievală g a m b a se numea un fel de boală de piele: „unguentum ad sanandas g a m b a s et omnes plagas”, zice tractatul de chirurgie a lui Constantin Africanul (Du Cange, v. Gamba). Ca termen medical, cuvântul a pătruns atunci şi la slavi, căci în paleoslavica gjbavă (rostit: gom-bavŠ) însemnează „lepros”, gjba ( gomba) – „burete”, litvanul g u m b a s „burete” şi „umflătură 424 pe corp” etc. (Miklosich, Etymol. Wtb., 71). De aci vine şi românul agâmbală, A G L I C Ă a g î m b e z, prin prepoziţionalul a (= lat. a d ), cu o schimbare însă a sensului patologic.

v. Boală.

— Gubav.

AGÂMBÈZ. – v. Agâmbală.

AGLÌCĂ (plur. aglici), s.f.; t. de botan.: 1. Spiraea filipendula, Filipendule; 2.

Primula officinalis, primevère. În primul sens, sinonim cu t e i ş o r; în al doilea, cu c i u b o ţ i c a – c u c u l u i.

În grai, cuvântul s-a diferenţiat într-o mulţime de forme, unele masculine, altele feminine. Tipu1 masculin se aplică mai cu deosebire la „Primula officinalis”, având flori galbene şi care se cheamă, după localităţi: agliciu, agliş şi chiar angliciu. Tipul feminin, aplicat mai în specie la „Spiraea filipendula”, ale cării flori sunt albe, prezintă varianturi: aglică, anglică, oglică, oglice, oglicie, iglice, agrice. Prin forma nazalizată anglică şi angliciu, acest termen se confundă cu numele unei alte plante: a n g h e l i c ă.

Benkö, 1783 (ap. Molnár, Magyar Könyvház II, 410): „Primula veris, valachice Aglits…”

Sava Bărcianu: „ Aglică, die Engelwurz, Brustwurzel. Agliciu, die Schlüs-selblume…”

Dr. Polysu: „ Aglică, die Angelika, Engelwurz”.

Pontbriant: „ Aglică, primevère”.

Poienar, F. Aaron, Hill: „Primevère, agliciu, agliş, o plantă care iese întâi primăvara”.

Dr. Brândză, Prodrom, p. 58, 410: „ Aglică, oglice, Spiraea filipendula. Angliciu, Primula officinalis”.

Sim. Mangiucă, Familia, 1874, p. 586: „ Aglice, oglice, agrice = primula”.

„ Aglicea cu floarea albă, bujor cu floarea roşie, drăgaica cu floarea galbenă…” (G. Poppescu, Olt, c. Viişoara-Mărunţei).

„ Oglicea are o floare albă şi un miros plăcut; creşte până la 15 cm.” (P. Bădescu, Dolj, c. Filiaşi).

„Bujorul e un stol la un loc, făcând până la 20 flori dintr-un stol. Oglicea are floarea albă compusă din mai multe floricele mărunte; ea creşte tot pe unde creşte bujorul, însă un singur fir într-un loc, iar nu în stol…” (I. Georgescu, Dolj, c.

Gubaucea).

Numai în Haţeg aglică se aplică exclusiv la „primula”, şi de aceea se aude acolo în gura poporului: „Înalt ca bradul, tare ca stejarul, frumos ca trandafirul, g a l b e n c a aglica” (P. Olteanu, Transilv., Haţeg). E probabil însă că aci prin g a l b e n se înţelege mai mult „palid”, adecă ceea ce un poet numea: „Vedeţi cât e de slabă şi cât e de frumoasă!

Ce g a l b e n ă a l b e a ţ ă …”

(Boliac, Fata de ţigan)

A G L I C Ă

În adevăr, pentru culoarea galbenă propriu-zisă poporul caută asemănare în d r ă g a i c ă şi mai ales în ş o f r a n, nu în aglică.

În orice caz, semnificaţiunea cea mai răspândită a cuvântului este acea de „filipendule”, apoi pe a doua treaptă „primevère”. Identificarea cu „angélique” rezultă dintr-o amalgamare fonetică. Ca o simplă eroare trebui privită la Baronzi ( Limba, 127): „ Agliciu, Galantine”. În fine, în Vocabularul lui Costinescu: „ Aglică = Gazon d’Espagne” poate să fie o confuziune între aglică şi cuvântul g l i e „gazon”.

În poezia poporană, aglică nu e tocmai deasă.

În cântecul Ariciului, după variantul din Dolj (P. Ciocâlteu, c. Galiciuica): „Frunză verde trei oglici, Arici pogonici!

Cu plăntici

De sfârc de bici, Arici pogonici…”

Într-o doină muntenească: „Foaie verde trei aglici, De v-oi mai găsi p-aici, O să mă fac pricolici, Că la toate v-am plăcut, Pe toate-o să vă sărut…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 320)

Într-o altă doină:

— Foicică

De aglică, Pivnicioara-i mititică, Cârcimăreasa-i frumuşică…”

( Ibid., 331)

În balada Meşterul Manole: „Foaie de aglică, Într-o duminică, Într-o zi cu soare, Într-o sărbătoare…”

( Ibid., 467) „ Ogliciea înfloreşte pe la finea lui mai şi-n primele zile ale lui iunie. Floarea ei răspândeşte o aromă pătrunzătoare. În stare uscată, vinarii o întrebuinţează la aromatizarea vinurilor. În judeţul Olt, în fiecare an, în ultima zi a sâmbetei-morţilor, copilele de prin sate merg în cârduri în livezi spre a culege oglicie, făcând atâtea chite sau buchete câte oale poate împărţi familia a doua zi în memoria morţilor săi. Chitele 426 de oglicii, puse la mânuşa oalei plină cu apă ori cu lapte, cu bulz, cu colivă şi o A G L I C Ă luminare dasupra, se împart la lume în dimineaţa sâmbetei-morţilor. Mai au românii obiceiul de a culege din vară chite de oglicii şi de a le păstra în timpul iernei în casă, înfipte în grinzi sub tavan…” (A. P. Radianu, inspector agricol).

Ceva analog există şi-n Banat. „Astfel – zice d. S. Mangiucă ( Călindar, 1881, p. 140) – ghioceii, agricele ( oglicele, iglicele), micşunele, cocoşei etc., când înfloresc primăvara şi se capătă mai întâi, se sacrifică morţilor spre aducere aminte…” O frumoasă legendă poporană despre aglică, vezi mai jos la forma deminutivă a g l i c e l.

Unii au căutat originea cuvântului în serbul j a g l i k a, atribuind acestuia sensul de „primevère” şi înrudindu-l cu slavicul „jagnšcš” care vrea să zică „miel” (Cihac).

Serbul j a g l i k a n-are a face cu „jagnšcš” (= lat. agnus), ci este un deminutiv din „jagla”, explicat de Karad×i• : „granum zeae tostione diruptum”. Nici într-un dialect slavic derivatele din tulpina „jagla” nu însemnează „primevère”, nici „filipendule” sau altceva apropiat (Budilowicz, Pervobytnye Slawšane, t. I, p. 97, nr. 13).

De unde dară se trage cuvântul?

Din cauza florilor celor a l b e ale aglicei, ar fi foarte ademenitor de a bănui în numele ei vorba cumanică a g h l i c „albeaţă” (Kuun, Cod. Cumanicus, p. 248), care corespunde turcului a k l e k. Noi preferim însă o altă etimologie.

Termenul latin „filipendula” (= filum, pendere) vine din particularitatea acestei plante de a avea o rădăcină compusă din f i r e pe cari s p î n z u r ă din distanţă în distanţă tubercule. Numele românesc, pe de altă parte, se datoreşte anume tubercu-lelor celor acăţate ca neşte c e p e. Este grecul ¢gl…j „căţel de ceapă”, „gousse d’ a i l „. Să se observe că zambila „jacinthe”, dintr-o cauză analoagă, se cheamă franţuzeşte „a i l de chien” sau „o i g n o n sauvage”, italieneşte „c i p o l l e canine” (Nemnich), iar greceşte se zicea ¢gall…j (Hesych.), o formă dialectică din

¢gl…j (Benfey, Griech. Wurzellex. I, 148).

v. Aişor.

— Aior. – 2 Aiuş. – 1 Alunele.

A noastră aglică se alătură dară la c r i n, d a f i n, t r a n d a f i r, g a r o a – f ă şi alţi termini româneşti botanici de proveninţă greacă; ba încă este de o proveninţă foarte veche, deoarăce ¢gl…j nu se află în neogreaca. Dacă latinul – gln-ar trebui să treacă la români în – ghi- atunci s-ar putea admite chiar o formă intermediară latină rustică a g l ì – c e a, cu acelaşi sufix ca în „rosà-cea” sau „panì-cea”, de unde d-a dreptul aglice. Contra unei asemeni mijlociri italice mai este o pedecă nu mai puţin gravă. Într-o vorbă moştenită din latina ar fi inexplicabilă trecerea lui agla ogân forma oglice, pe când într-un cuvânt împrumutat din greaca iniţialul orezultă din aglutinarea articlului nostru indefinit: oglice = o + ¢gl…j, tot aşa ca o m i d ă = o

+ m…daj. Prin urmare, cată să înlăturăm intermediul latin, mănţinând filiaţiunea greacă imediată.

Din ¢gl…j, chiar la greci putea să fi existat adjectivul ¢glikÒj „semblable à la gousse d’ail”, după cum a existat puramikÒj, de la puram…j (Budenz, Das Suffix kÒj, p. 25). De aci, din ¢glikÒj, ¢glik» – aglic, aglică. Această ipoteză însă nu e necesară. Varianturile române aglică şi aglice cu masculinul agliş şi agliciu se referă între ele întocmai ca p i t u l i ş, p i t u l i c ă, p i t u l i c e şi p i t u l i – 427

A G L I C Ă c i u (Marian, Ornitol. I, 321 – 2). Prototipul românesc este aglìe = gr. ¢gl…j. Forma agrice, cu tulpina ca în a g r u şi a g r e ş, este analogică şi de tot rară.

v. Aglicel.

— Crin.

— Ciuboţica-cucului.

— Garoafă.

— Ghiocel.

— Oglice.

— Omidă.

— Sglăvoc.

— Teişor.

— Trandafir…

AGLÌCE. – v. Aglică.

AGLICEÀ. – v. Aglicel.

AGLICÈL s. AGLICEÀ (plur. aglicei s. aglicèle), s.m. şi f.; t. de botan.: diminutif d’ a g l i c i u: petite filipendule, petite primevère.

Jipescu, Opincaru, p. 74, enumerând „buruienili pântru băut şi dă leacuri”: „sunătoare, sulhină albă, aglicei, gălbioară, rădăcini de brusturaş…” Ca deminutiv, din forma feminină a g l i c ă sau a g l i c e, este agliceà, în Banat agriceà.

S. Mangiucă, Călindar, 1881: „(În luna lui Mărţişor) ghioceii mici (Galantus nivalis), micşunelele (Hepatica triloba), cocoşeii (Erythronium dens canis), viorelele (Viola silvestris), pupăza (Orobus vernus), rujiţele (Rosa canina), fragile (Fragaria vesca), brebeneii (Corydalis bulbosa) şi agricelele ( P r i m u l a a c a u l i s ), toate aceste flori, acum în luna lui Mărţişor adunate şi împreunate, se leagă laolaltă şi astfel se aruncă în apă curgătoare, spre a le duce apa în sânul său întru iertarea păcatelor celuia ce le-a împreunat iarăşi şi aruncat în apă, căci aceste flori se socot ca 8 fraţi (4 fraţi şi 4 surori) şi un tată (ghiocelul), izgoniţi şi în lume risipiţi de mama vitregă, după cari tatăl lor, ghiocelul, a plecat spre a-i căuta şi iarăşi a-i împreuna…” v. Aglică.

AGLÌCIU A v. Aglică.

AGLÌŞ

AGNÈŢ, s.m.; t. de théol.: hostie, Agnus. „Bucată de pâne de formă aproape cubică, ce preutul taie şi scoate din mijlocul altei pâni mai mari numită prescură. Prin această operaţiune mistică se figurează junghiarea m i e l u l u i lui Dumnezeu, şi cu părti-celele din agneţ credincioşii se comunică ca cu corpul lui Christ” ( L. M. ).

Inventariul Cotrocenilor, 1681 (ms., Arh. Stat.), f. 37: „cutie de argint rătundă poleită pre denlăuntru dă treaba svăntului agneţŠ…”

Varlam, 1643, f. 45 b: „de te miri că trupul să frănge bucâţi căndŠ să înparte svăntulŠ agneţ, darâ cumŠ šaste Hristos întregŠ în toate bucâţile, mirâ-te şi de aasta căndŠ zdrobeşti oglinda în mici bucâţi, šară chipulŠ omului nu să zdrobéşte într-ănsa, ce în toate bucâţile să véde întregŠ…”

Cuvântul s-a 1uat fără nici o modificare din terminologia liturgică slavică: agiæţð, întocmai precum polonii sau bohemii au luat fără nici o modificare din terminologia liturgică latină pe a g n u s. Negreşit, prin tulpină ario-europee, slavicul a g n Š

428 este din punct în punct acelaşi cuvânt cu latinul a g n u s, dar pe deminutivul slavic A G O N I S E S C a g n e ţ românul l-a păstrat nou-nouşor într-o cămară închisă, ca pe o haină ce se poartă o dată pe an, pe când deminutivul latin a g n e l l u s, asimilându-şi-l pe deplin, prin deasă întrebuinţare, după legile fonetice proprii, l-a prefăcut în m i e l.

v. Miel.

AGOAIE, s.f.; femme d’un a g ă. Din agă s-a format agoaie după analogia cuvintelor mai vechi ca: a r m ă ş o a i e din „armaş”, c o m i s o a i e din „comis” etc., în cari sufixul – oaie corespunde sufixului – e a s ă în: „logofeteasă”, „vorniceasă” şi altele.

La Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. IV, sc. 9, a g ă Neamuş zice cătră nevastă-sa: „Taci, muiere neruşinată… De mâni nu-i mai fi agoaie…” v. Agă. – - oaie.

AGOLSUNĂ. Dicţionarul bănăţean, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Agolsună. Vacuum sonat”. Autorul a dat aci drept un singur cuvânt propoziţiunea „sună a g o l „, unde „a gol” nu este adverb, ci o construcţiune sintactică neagluti-nată, întocmai ca în: sună a spart, miroasă a ceapă etc.

v. 13 A.

AGONISEALĂ (plur. agoniseli), s.f.; acquisition, gain, profit, produit du travail ou de la peine. Sinonim cu a g o n i s i r e şi cu a g o n i s i t ă, circulând în grai mai mult decât cel dentâi, dar mai puţin decât al doilea.

A. Pann, Prov. I, 150: „Greierele în vremea agoniselii cântă, şi iarna cere să se împrumute…”

Inventariul Cotrocenilor, 1681 (ms., Arh. Stat.), f. 28: „au den vama peştelui, au den vama altor bucate ce se vor vende, au den judecăţi, au den prăzi, au veri den ce arŠ hi agoniseala acei vămi, den toate să aibă a luaré mănăstirea al treilea ban…” Dosofteiu, 1680, f.133 b: „CâtŠ să de mărirâ lucrurile tale, Domne; toate cu-nţălepcšune le feceş; s-au înplut pământul de agonisala ta…”, unde agoniseală rezultă din „feceşi” şi „lucrurile”.

„Albinele cari lucrează, p-aici se zic alghine; cele cari nu fac nimic, ci mânâncă agoniseala a l b i n e l o r l u c r ă t o a r e, se numesc trântori…” (T. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lupşeanu).

v. Agonisesc.

— Agonisită.

AGONISÈSC ( agonisit, agonisire), vb.; acquérir, gagner laborieusement, à la sueur du front. „A aduna foloase cu mari osteneli” (Costinescu).

E sinonim cu câştig:

Codicele Voroneţian circa 1550:

Biblia, 1688:

Act. Ap. XXII, 28: „eu cu multu preţu „…eu cu multă cheltušală politiša aasta agonisišu aasta cetate”.

amŠ c ă ş t i g a t …”

A G O N I S E S C

Ep. Petr. I, V, 5: „urul alăltui supuin- „…unulŠ la alaltŠ plecându-vă, smeredu-se, smerită mândrie agonisiţi…” niša întru voi c ă ş t i g a ţ i …”

Dosofteiu, 1680:

Silvestru, 1651:

Ps. LXXIII: „Ţ-ad aminte de zborul tău „Adu-ţi aminte de adunarša ta, săborulu

—aš agonisit dintăš…” carele ţe-aš c ă ş t i g a t Š dentăšu…”

A. Pann, Prov. II, 153: „La mult iar ca să c î ş t i g e

Niciodată nu se-nfige, Ci pe cât sagonisească

Dajdia ca să-şi plătească…”

De asemenea, agonisesc e sinonim cu d o b î n d e s c.

Balada Badiul: „Badiul tot măcelăreşte, Gălbenet că d o b î n d e ş t e, Cu bănet se-mbogăţeşte, Mulţi duşmani agoniseşte…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 538)

Samuil Clain, Învăţături (Blaj, 1784), p. 13: „Să ne aducemŠ aminte cumŠ că lumea tréce, şi chipul ei; iară celŠ ce face voia lui D-zeu petréce în véci, celŠ ce-şi agoniséşte fapte bune d o b î n d é ş t e înpărăţiia…”

În fine, agonisesc e sinonim cu c a p ă t.

De câtetrele: c a p ă t, d o b î n d e s c, c î ş t i g – agonisesc se deosebeşte prin elementul unei stăruinţe îndelungate. Poate să c î ş t i g e cineva din întâmplare, poate să d o b î n d e a s c ă prin îndrăzneală, poate să c a p e t e în dăruială; însă nu agoniseşte decât prin trudă, prin muncă, prin răbdarea de a strânge picătură cu picătură.

v. Capăt.

— Câştig.

— Dobândesc.

Miron Costin, Letop. I, 307: „aşa c u a n e v o e se agoniseşte ce se perde o dată…”

Dosofteiu, 1673, f. 60 b: „Că lumša acšasta-š ca o mizâ micâ, Omul cât de-a-hirša šaste o nemicâ, De vršame ce tršace ca o umbrâ rarâ:

Zădar să t r u d š a ş t e de dzâ pănă-n sarâ

De-s agonisšaşte s-ašbâ şi pre mâne;

S t r î n s u r a ce strânge nu şti cuš rămâne…”

Doina Jianului: „Stau în drum să mă gândesc

Ce s-apuc, ce să m u n c e s c

Pânea să-mi agonisesc…”

(Alex., Poez. pop. 2, 285)

A G O N I S E S C Şi lucruri bune, şi de cele rele se pot c î ş t i g a, se pot c ă p ă t a ori d o b î n – d i deodată sau într-un timp scurt; pe când se agoniseşte ceva, bun sau rău, numai printr-o luptă grea şi de mult timp.

I. Canta, Letop. III, 182: „…măcar că vaci nu rămăsăse la locuitorii ţării, dară de vreme că văcăritului tot trebuia să dee sumă de bani, şi o babă săracă ce torcea în furcă să-şi agonisească hrana şi comăndul său trebuia la acea vreme să dea şi ea bani la văcărit…”

Doină din Moldova: „De când plaiul am lăsat, Traiul bun eu l-am uitat

Arma-n sân mi-au ruginit, Nimic n-am agonisit…”

(Alex., Poez. pop. 2, 257)

Doină din Ardeal: „Ce hasnă că tot slujeşti Şi nimic nagoniseşti?

Făr’ slujeşti pe-o ţundră sură Şi pe-o pipă cu ciutură!…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 409)

Constantin Brâncovan, 1696 ( Cond., ms., în Arh. Stat,. p. 198): „pre săraci nimene de nimic să nu-i băntuiţ din ce ar agonesi toamna prin deal…”

Ca termen juridic, „avere agonisită” era aceea pe care cineva şi-o făcuse singur, în opoziţiune cu „avere m o ş t e n i t ă „ sau „d e n b ă t r ă n i „, adecă rămasă de la părinţi.

Pravila Moldov., 1646, f. 50: „De vréme ce ocinele ucigâtoršului pogor d e n b ă t r ă n i, ce să dzice d e l a p ă r i n ţ Š, atunce cuconii ucigătoršului nu-ş vorŠ pišarde ocinele ce li să vin de la moşu-său, nice vor putša să fie domneşti; ce să vor lua ocinele ce va fi agonisitŠ ucigătoršulŠ…”

Cu sens figurat: „A-şi agonisi viaţa = sein Leben erwerben, sich Unterhalt ver schaffen” (Dr.

Polysu).

Coresi, Omiliar, 1580, quat. VII, p. 1: „smereniša céša buna nu numai cicea dulceaţa şi treaba agoniséşte, ce şi în céša lume gătéşte şi agoniséşte dulceaţa”…

Cantemir, Divanul lumii, 1698 ( A. I. R. II, 164): „neorânduite şi fără ispravă pofte, carile, prin ale noastre iarăş păcate, noao prăpădenie şi peire a ne agonisi pot…” N. Muste, Letop. III, 60: „iată ce agoniseşte zavistia, cum află vreme neprietenul de-şi isprăveşte trebile lui…”

Din punctul de vedere curat material, românul agonisesc este, negreşit, grecul

¢gwn…zw, la aorist ¢gènisa (Cihac); sub raportul logic însă, e un produs al cugetării proprii româneşti, căci vorba greacă însemnează „luptă”, niciodată „câştig”. Asociaţiunea de idei între câştig şi luptă, înlănţuirea ambelor noţiuni şi identificarea lor, nu e grecească. Din latinul l u c r u m „câştig”, românul a făcut l u c r u „muncesc”; 431

A G O N I S E S C din grecul ¢gwn…zwmai „muncesc”, el a făcut agonisesc „câştig”. Nici o muncă temeinică fără câştig; nici un câştig trainic fără muncă.

Este interesant a constata că la macedo-români cuvântul există numai în înţeles de „zor”, „grabă”, mai apropiat de cel grecesc (Dr. Obedenaru, Dicţ., ms., în Acad.

Rom.), şi chiar cu sensul cel curat grecesc de „luptă” (Miklosich, Rumun. Untersuch.

II, 11), pe care în daco-româna abia îl aminteşte până la un punct numirea danţului poporan „a g ă n ă u l „.

v. Acolisesc.

— Agănău.

— Agoniseală.

— Agonisită.

AGONISÌRE (plur. agonisiri), s.f.; l’infinitif d ’ a g o n i s e s c pris substantivement: acquisition, profit. Acelaşi sens cu a g o n i s e a l ă şi cu a g o n i s i t ă.

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 33: „şi în fundul mării a mă afunda, şi în mijlocul focului a mă arunca, şi nici cum vieţii méle a cruţa, nu mă voiu feri; numai precum toţi cei cu socoteală în lume, aşa şi eu, nu numai pentru agonisirea, ce şi pentru paza cinstei mă nevoesc…”

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 262: „Văzănd domnul (Grigorie Ghica) aice în Iaşi o măndrie la pămănteni, purtănd fieştecare cumaşuri scumpe şi blane, care nu era fieştecare harnic de agonisire după straele ce purta; şi sta domnul de găndia ce a g o n i s i t ă poate să le dee ca să cuprindă cheltueala lor, şi nu putea găsi cu găndul măriei-sale, şi cunoştea că se sting cu straele lor şi a femeelor, şi sta de se mira ce va face…” v. Agonisesc.

— Agoniseală.

— Agonisită. – - eală.

AGONISÌT, -Ă, adj.; part. passé d’a g o n i s e s c: acquis, gagné avec peine.

Funcţionează ca adjectiv: lucru agonisit, moşie agonisită, banii agonisiţi prin trudă etc.; la masculin rareori se întrebuinţează ca substantiv: „ agonisitul cuiva”, ci numai la feminin: „ agonisita cuiva”.

v. Agonisesc.

— Agonisită.

AGONISÌTĂ (plur. agonisite), s.f.; part. passé fém. d ’ a g o n i s e s c pris substantivement: acquisition, gain, profit, bénéfice, quelque chose gagnée à la sueur du front. Nu se deosebeşte prin sens de a g o n i s e a l ă şi a g o n i s i r e, dar este cel mai întrebuinţat din câtetrele.

Nic. Costin, Letop. II, 94: „…pentru hotarele târgurilor domneşti, de la o vreme se deprinsăse domnii cei mai de curănd a da şi a boieri şi altora, aşa căt n-au rămas loc deosebit pentru hrana şî agonisita pe dânsul târgurilor…”

Neculcea, Letop. II, 301: „Moldoveni mulţi şi feciori de boieri se ducea la lefe, unii la moscali, unii la leşi, unii la Racoţi, unii la şved pentru agonisită…” N. Muste, Letop. III, 42: „toată agonisita acestui pămănt stupii sănt, şi cu aceştii îşi plătesc boierii şi mănăstirile birurile şi îşi ţin casele…”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom.), p. 139: „Iară una dintre albine 432 zisă: eu astăzi în câmp pentru agonisită eşind şi printre erbi şi flori miare cercând…” A G R E A Ţ Ă

Zilot, Cron., p. 51: „boierii toţi, iar mai vârtos ai Craiovei, că se întoarseră ticăloşii din fugă după arderea ei, unii traseră în oraşe, alţii pe la moşii pe afară, şi-şi căuta risipa fiecare îndreptându-şi veniturile caselor lor şi bucurându-se că s-au mai văzut o dată pe la nemestii; neguţătorii îşi întinseră mrejile neguţătoriilor, împrăştiindu-se pe la bâlciuri şi făcându-şi tot felul de pornire fieştecare întru a sa neguţătorie, bucurându-se şi ei că s-au izbăvit de lanţul fricei; ţăranii birnici se apucaseră cu temeiu de lucrarea pământului, de sămănătură îndestulată, şi altele care se pleacă în teapa lor; şi cu un cuvânt, toţi lăcuitorii ţării, care cu una, care cu alta, îşi căuta de agonisita lor…” v. Agonisesc.

— Agonisire.

— Agoniseală.

AGÒST, s.m.; le mois d’Août. Dicţionar ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Agost. Augustus”.

v. Agust.

— Gustar.

AGRĂIÈSC ( agrăit, agrăire), vb; adresser la parole, faire une allocution. Cuvântul se întrebuinţează peste Carpaţi.

„Albinele se prind într-o coşniţă carea se unge mai întâi cu floarea-stupilor. Cel care le prinde, le fluieră şi le agrăieşte: puişorii mei, puişorii mei, aşezaţi-vă jos!

După ce ele se pun pe o cloambă, le pune coşniţa aproape şi l e z i c e: băgaţi-vă-n casa voastră, că-i grijită şi frumoasă, puişorii mei…” (P. Olteanu, Huniadoara, com.

Haţeg).

Este slavicul g r ă i e s c, care însă prin prepoziţiunea a (= lat. ad) capătă sensul latinului „adloquor (alloquor)”.

v. Agrămădesc.

— Grăiesc.

AGRĂÌRE A v. Agrăiesc.

AGRĂÌT

AGRĂMĂDÈSC ( agrămădit, agrămădire), vb.; accumuler, amonceler, tasser. Se aude peste Carpaţi.

„Zmeii răstoarnă tot şi toate, chiar fântânile le întorc cu fundul în sus de se trezesc înotând în apă. Zmeii agrămădesc munţii şi bolovanii cei mai mari, cari nu este în stare un sat să-i mişte din loc…” (D. Păscuţ, Făget).

O compoziţiune poporană din slavicul g r ă m ă d e s c şi prepoziţiunea a (= lat. ad), cu sensul latinului „adcumulo (accumulo)”.