Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Tudoru Logofăt, 1584 ( Cuv. d. bătr. I, 39): „né-a foost luatu pré nooii pré răvaşé domnéştii de să aflămu d e r ă n d u l acestui ţigan…”

Tot acolo: „nooii, aceştii trei boošarii, nooii amu ublatu pre urma acestuii ţigan, şi nooii aşaa amu aflatu c u a l é n o o a s t r é s u f l é t é, cum acestu ţigan ce šasté maii sus scris au foost de mooşie alu jupăneaseii Anncăei…”; şi mai jos: „nooi aşa amu aflatu c u a l é n o o a s t r é s u f l é t é şi mărturisim…” Act moldovenesc din 1659 ( A. I. R. III, 241): „să hotărăţi cum veţi afla mai cu direptul c u s u f l e t e l e v o a s t r e, şi precum veţi afla, să ne faceţi şi o mărturie să ne daţi ştire…”

Miron-vodă Barnovski porunceşte la 1627 părcălabilor de la Neamţ ( A. I. R. I, 14): „să lăsaţi foarte în pace mişeii, să nu mai vie jalobă pre voi, iară de se vor afla nescare oameni răi, furi sau tălhari, de să vor afla d e f a ţ ă, unii ca acéša să-i prindeţi şi să-i legaţi şi să-i trimiteţi la domniša-mea…”

Simpla negaţiune impersonală „n u s e află” însemnează că ceva nu se poate constata juridiceşte, nu fiindcă nu este, dar fiindcă nu se dovedeşte.

A F L U

Mitropolitul Anastasie, 1610 ( A. I. R. I, 22): „de s-are şi mai scula Agăpišanii să facâ vro pără şi să nu să ţie de lége, măriša-ta să nu crezi, că aimentrilea nu să va afla…”

Cu acelaşi înţeles la Alexandri, Covrigariul: „Epistatul: Ce ai făcut boierului, măi covrigarule?

Stan: Eu? ferească sfântul! Nu i-am făcut nimica.

Epistatul: Cum nu? s-a plâns mie că l-ai batjocorit.

Stan: N u s e află, domnule epistat…”

În fine, în poezia poporană ne întimpină nu o dată expresiunea stereotipă: „se află şi se a d e v e r e a z ă „, în care ambii termeni sunt meniţi a întări unul pe altul.

O colindă din Ilfov: „Cine-n lume s-o afla, S-o afla ş-a d e v ă r a

Să dea-n mare

Ca o floare, Să iasă-n vad

Ca un brad…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 72)

Alte exemple vezi mai sus, la p. 282.

2. aflu „être”.

E totdauna reflexiv.

Trebui înlăturate acele cazuri în cari „a se afla”, deşi s-ar putea înlocui prin „a fi”, totuşi răspunde la o c ă u t a r e, şi prin urmare e sinonim cu g ă s i r e; de exemplu:

Moxa, 1620, p. 388: „aduserâ lui MihailŠ unŠ bidiviŠ prea bunŠ, darŠ deîn

MisirŠ, şi nu s e afla nime să-lŠ poatâ încăleca…”

Sau la Gr. Alexandrescu, Oglinzile: „Oglinzi ca să se vază, nu se afla în ţară, Şi era poprit lucru să s-aducă d-afară…”

Nici o noţiune de c ă u t a r e nu se cuprinde însă într-o mulţime de cazuri în cari „a se afla” însemnează numai „a fi”, cel mult „a fi faţă” sau „a fi într-o situaţiune determinată”.

Aşa mai întâi, în obicinuita întimpinare: „cum t e afli? Cum v ă aflaţi?” sinonimă cu „ce mai faci?”

Dumitrachi Vătavul, 1695 ( A. I. R. I, 63): „pentru mine să ştiţi dumnavostră că cu mila lui Dumnezău n e aflăm cu sănătate…”

De asemenea, în următoarele exemple:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. IV, p. 3: „toţi oamenii aflâmu-ne ca întru o corabie întraţi, ce se zice întru trupulŠ acesta putredulŠ…”

Dosofteiu, 1673, f. 119 a:

A F L U

„Şi dzâlele li s-or afla pline, Cându-š va lua Domnul cu sine…”

Act muntenesc din 1687 ( A. I. R. I, 62): „moşiile căte să află să fie pe seama mănăstirii toate; însă pănă va trăi soţul mieu Ancuţa, să le păzească şi să să hrănească şi ša cu dănsele…”

Cost. Negruzzi, Aprodul Purice: „Luând veste cum că Ştefan, domnul lor, atunci safla

În ţinuturi depărtate, având cu el oastea sa…” şi mai jos: „De va vrea Dumnezeu astăzi să putem ca să scăpăm

De primejdia aceasta întru care ne aflăm…”

Pravila Moldov., 1646, f. 89: „mušarša šaste datoare să margâ dupâ dănsŠ oriunde va mérge; şi de-are fi şi vinovatŠ, totŠ să cade să margâ dupâ dănsŠ: să să afle la nevoša lui…”

Constantin Brâncovan, 1696 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 181): „tuturor călu-gărilor căţi se vor afla lăcuitori acolo la sveti Ilie…”

Zilot, Cron., p. 38: „Nu cumva să te hrăpească moartea cu acest păcat, Cu sânge drept, c-al lui Avel, să te afli judecat…”

A. Văcărescu, p. 24: „A-ţi fi rob îmi este fală, Rău te afli la-ndoială…”

În ultimele două exemple ar fi mai româneşte: „s t a i la îndoială” şi „să f i i judecat”; dar poetului îi trebuiau două silabe şi, punând pe afli, el n-a făcut decât a se folosi de marea elasticitate logică a acestui cuvânt.

3. F o r m e a r h a i c e: a) Prima persoană plurală a perfectului: aflămu = actualul aflarăm.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.):

Act. Ap. XXI, 2: „şi aflămu o corabie ce „…et quum i n v e n i s s e m u s natrecea întru Finikiša, întrămu de văânslămu vem transfretantem în Phoenicen, adscenşi ne apropiem de Chipru…” dentes navigavimus; quum apparuissemus

Ib., XXIV, 5: „ aflămu acestu bărbatu autem Cypro…” pierdzătoršu…” „…i n v e n i m u s hunc hominem

Ib., XXVIII, 14: „a doao dzi viânremu pestiferum…” întru Potiol, šuo aflămu fraţii, şi rugaţi „…secunda die venimus Puteolos, ubi fumu de ei…” i n v e n t i s fratribus rogati sumus…” b) Secunda persoană plurală: aflatu = actualul aflarăţi.

A F L U

Varlam, 1643, II, p. 55 a: „şi cuventele ce grâi mušarša acéša acéstea furâ: vedeţi, o! oamenilorŠ căţi vă aflatŠ astădzi aicea, acestŠ pruncŠ mititelŠ au întăritŠ ceršulŠ şi pâmăntulŠ…” c) Viitorul: v r e m afla.

Omiliar, circa 1575 (Cipariu, Principia, p. 182): „mai scumpŠ lucru afla-v r e ţ i în cestŠ asŠ decătŠ argintul şi aurul…” d) Un fel de viitor: a m a afla, adecă după tipul romanic occidental „invenire habeo” (trouver-ai).

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. VII, p. 16: „aşa amu şi la înţelepcšunea lu Hristos cine va vrea să se sue, străminoasâ şi colţuroasâ a r e a afla calea…” e) Construcţiunea lui aflu cu un gerundiu:

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Math. I, 18: „…mainte pănă nu ae adunase, aflâ-se „…antequam convenirent, i n v e n t a a i b ă n d Š în maţe de duhul sfăntŠ…” e s t i n utero h a b e n s de Spiritu sancto…” f) O remarcabilă atracţiune sintactică:

Constantin Brâncovan, 1694 ( Cond., ms., Arh. Stat., p. 241): „dreptu acéša şi domniša-mea încă, pentru dreaptă şi credinoasă slujbă c e (= cu care) se află bošaršul domnii-méle Diicul vel logofăt în tot locu de slujéşte ţărăi şi domnii-méle…” g) Aceeaşi atracţiune sintactică şi totodată construcţiunea cu un gerundiu: Ienachi Văcărescu, Istoria (Papiu, Monum. II, 287): „atât în vremile vistieriei cât şi în vremea spătăriei c e (= în cari) m-am aflat s l u j i n d într-această domnie…”

4. F i l i a ţ i u n i i s t o r i c e.

Aflu s-a păstrat şi circulează dopotrivă în toate dialectele române: daco-român, macedo-român şi istriano-român, fără a oferi undeva măcar varianturi fonetice. Iniţialul anu se aspiră niciodată. În graiul poetic însă el îşi asociază uneori pe d- ca în d a l b = a l b; de exemplu: „Cine-n lume s-ar dafla, S-ar dafla, s-ar devăra

Pe negrul d-a-ncălica…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 74)

Astăzi nu se mai poate vorbi despre derivaţiunea de altă dată a lui aflu din grecul ¢lf£nw. Studiul comparativ al dialectelor romanice ne procură o necontestabilă filiaţiune curat latină. Dentâi, e vechiul spaniol a f l a r, de ex. într-un act spano-latin din 1166: „qui în villa pignos a f l a n d o, et fiador, et ad montem fuerit pendrar, duplet la pendra et pectet 60 solidos” (Du Cange, ad voc. ). Modernul spaniol h a l l a r vine din forma metatetică f a l l a r, bunăoară în Poema lui Cid, v. 1273: „quando los f a l l ó = cându-i află”. Apoi vechiul portugez a f l a r, scăzut la a c h a r. Când cineva întreabă: „como a a c h a i s vos? = cum o aflaţi?” 386 altul îi răspunde: „eu a c h o a bella = eu o aflu frumoasă”. Portugezeşte: „a c h a r A F U M se presente” însemnează: a se afla faţă. De aci în Italia, vechiul a f f i a r e = a f – f l a r e a trecut în dialecte moderne, după fonetica provincială, la neapolitani şi siciliani în a s c i a r e sau a s c i a r i, la calabrezi în a h h i a r i. Mai bine însă decât la toţi, cuvântul s-a păstrat până astăzi în reto-romanul a f l a r. Iată, de exemplu, un proverb rumanş din Elveţia, tradus literalmente româneşte: „Tschell ilg qual afla ün ver amig, „Acela carele află un adevărat prieten, a f l a un scazi…” află o comoară…”

(Haller, Altspan. Sprichw. I, 188)

Cuvântul dară este romanic general, şi Ascoli ( Studj critici I, 32) îl explică prin latinul a f f l a r e „soffiare addosso, donde şi può venire traslativamente a raggiun-gere col fiato, toccare, trovare”. Însă nici într-o limbă neolatină el n-a prins o rădăcină atât de adâncă şi n-a ajuns la o întrebuinţare atât de deasă şi răspândită ca în graiul românesc. Pe lângă forma aflu = lat. a f f l o, peste Carpaţi se mai cunoaşte esaflu

= lat. e x a f f l o (Caransebeş, com. Visag; Huniadoara, com. Bobâlna şi Baia-de-Criş), care însemnează mai în specie „trouver” şi pe care-l găsim şi-n Dicţionarul bănăţean, circa 1670 (ms. în Bibliot. Universit. din Budapesta): „ Izafflu.

Reperio”. Trecerea iniţialului es- (= lat. ex) în izse datoreşte influinţei posterioare slavice, după analogia cuvintelor ca: izbândă, izbesc, izvodesc etc.

v. Esaflu.

AFORISÈSC.

— Afurisesc.

AFT. – v. Aht.

AFTANÀSIE, n. pr. m; Athanase. Una din formele poporane pentru numele A t a n a s i e.

Alexandri, Chera Nastasia: „Nostimu-i, sfinte Aftanasie! când îmi zice: bunică!

cer cuvântul… dă-mi o bucată de pâne cu povidlă…”

Forma Aftanasie, cu ft = th (q), este un slavism. Curat româneşte e T ă n a s e.

v. Tănase.

A-FÙGA (D-), adv.; vite, à toutes jambes. Idiotismii poporani: „a o r u m p e d-a-fuga

= s’enfuir avec précipitation”; „a o t u l i d-a fuga = s’esquiver lestement”.

De la Vrancea, Sultănica, p. 34: „îmboldită d-o silă tainică, speriată de orce zgomot, îşi încordează vinele, şi, suflând ca de frica morţii, o r u p e d-a-fuga…” Jipescu, Opincaru, p. 28: „Boierimea mai în toate vacurili şi-a pus şi chieptu şi sufletu şi obrazu pentru naţie, a luptat în frunte şi a-nfruntat toată năvala duşmanului; da uniori o mai t u l i a şi d-a fuga afară din ţară…” v. 1,2 Fuga.

AFÙM ( afumat, afumare), vb.; fumer, enfumer, parfumer, fumiger, boucaner, saurer.

Literalmente însemnează „a pune ceva l a f u m „: medio-lat. affumo (= ad-fumo), 387

A F U M ital. affumo, span. ahumo, portug. afumo etc. Se aplică însă nu numai la fum, ci adesea şi la abur. Se întrebuinţează ca verb neutru, de ex.: această sobă afumă; ca verb activ: ai afumat bucatele; ca impersonal: aci afumă.

Doina haiducului: „Ş-astă iarnă am iernat

Mai colea de Calafat

Într-un bordei dărâmat:

Picătura m-a picat, Crivăţul m-a îngheţat, F u m u l că m-a afumat…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 289)

La Anton Pann ( Prov. II, 149), o nevastă, al cării bărbat să plângea că laptele nu e bine fert: „Se mira săraca, cu ce îngrijiri

Să-l fiarbă mai bine, s-aibă mulţămiri!

Spăla, freca vasul, punea de-l fierbea, Păzind să nafume şi-n foc să nu dea…”

În privinţa aburilor ce iese ca fum, dar fără lucrarea focului, se poate zice câteodată deopotrivă bine: afumă şi f u m e g ă. Aşa, pasagiul din Psaltire (ps. CIII, 32; CLXIII, 5): „tangit montes et f u m i g a n t „, sau: „tange montes et f u m i g a b u n t „, se traduce româneşte:

Coresi, 1577:

Silvestru, 1651: „…atinge codrii şi afumâ-se… atinge „…atinge munţii şi f u m e g ă … codrii şi afuma-se-vorŠ…” atinge munţii şi f u m ă g a -vorŠ…”

Arsenie, circa 1650:

Dosofteiu, 1680: „…se atinge de măguri şi se afumâ… „…să atinge de munţ şi f u m ă – atinge-te de măguri şi se vor afuma…” g a -să-vor… atinge-te de munţŠ şi f u m ă g a -să-vor…”

Cu acelaşi sens „se zice despre o căpiţă de fân jilavă că afumă = sloboade abure” ( L. B. ); dar se poate şi: f u m e g ă.

Deosebirea cea de căpetenie între f u m e g şi afum este că f u m e g însemnează scoaterea fumului din sine-şi fără a-l aşeza undeva anume, iar afum presupune totdauna depunerea fumului pe ceva. Aceasta rezultă din diferinţa funcţională între elementele formative ale ambelor cuvinte: sufixul verbal – eg (= lat. – igo) arată numai mişcare în genere, pe când prefixul pronominal a- (= lat. ad-) exprimă mişcare într-o direcţiune.

v. Fumeg.

Afumare joacă un mare rol în medicina poporană a românului.

Cost. Negruzzi, O alergare de cai IV: „…mi-am adus aminte că babele la noi 388 gonesc pe necuratul afumând p e n e prin casă. Am cerut o căţuie şi foarfeci; am A F U M tăiat fărâmèle scrisoarea şi răvăşelele viclenei şi le-am pus pe jăratecul din căţuie.

Privind fumul ce se ridica şi apoi perea cum perise amorul ei, am zis slugei mele să se ducă şi safume odaia cu hârtiile aceste…”

De aci într-un cântec poporan din Bucovina: „Adă-ncoace mâna ta Şi mi-o pune subsuoară, Că-s mâncat de săbioară, Şi-mi dă p ă r ca să mafum, Că-s mâncat de ţări şi drum, Şi-mi fă leac prin descântare, Căci sunt bolnav de lungoare…”

(Marian, I, 29)

În curioasa Însemnare pentru căte doftorii, scrisă în Muntenia la 1788 de un Florea Copilul şi pe care ne-a oferit-o d. Dr. Antonescu-Remuş (ms., în Arh. Stat.), ne întimpină următoarele: „Pentru tuse, să să afume c u b u r e t e d e c r u c e, acoperit la cap; Pentru tuse cu năduh să caute un b r ă u d e o m m o r t u când îl dezgroapă, să să afume cu el;

Pentru frigurš să să afume c u g ă n i š a ţ d e b a r z ă …” La ţărani, aproape fiecare boală îşi are un fel de afumare.

„Cu iarba-mare, cu turtel şi cu avrămeasă se afumă oamenii de s p e r i a t; cu măsălariţă, se afumă pentru d u r e r e d e m ă s e l e; afumare cu planta zburătoare e bună pentru boala numită z b u r ă t o r; pentru boala numită d î n s e l e e bine a se afuma cu unghia-găiei…” (C. Decusară, Tecuci, com.

Ţigăneşti).

„Cu păr de urs se afumă oamenii, zicând că le trece de a m e ţ e a l ă „ (A. Paraschivescu, Muscel, c. Valea-Mare).

În graiul ţărănesc din Ialomiţa (Th. Theodorescu, com. Lupşeanu): „Lu Ionică al nostru nu ştiu ce i-a abătut la o urechie, că-l doare urechia, mânca-l-ar măicuţa, dă nu să poate odihni dă loc; o să iau nişte cârpă dî la pămătuf şi b a l i g a d î n z i o a d ă M ă r i n a ş-o să-l afum la urechie, că cică-i bun dă năjit, că dă pustiiu d-ala-l doare urechia…”

În sens ironic, despre un om beat se zice: „s-a afumat cu luleaoa” (A. Pann, Prov. I, III). Acelaşi idiotism se aplică şi la ţigani, între cari până şi pe copii îi vezi umblând cu luleaoa în gură.

— De ce sunt negri ţiganii? – „S-au afumat cu luleaoa”, răspunde românul.

Mijloc de vindecare la boale, afumare este un mijloc de păstrare pentru unele substanţe alimentare: astfel se afumă oarecari cărnuri, peşti şi altele.

I. Ionescu, Mehedinţi, p. 66: „Păstravii prinşi se spintecă, se curăţă de maţe şi se sară. Păstravii săraţi sau îndulciţi în sare se usucă şi se afumă puindu-i pre o leasă şi aprinzând sub dânşii putregai de nuc sau de salce, şi acoperindu-i cu draniţă sau mai bine cu frunze verzi de nuc…”

A F U M

Cu acelaşi sens în texturi latine medievale: „duas anguillas salitas et a f f u – m a t a s per internuntium transmisit…” (Du Cange, ad voc. ).

Macedo-româneşte: „Safumâ casa, s’feace sumu-lae = s-a afumat casa de s-a făcut neagră; safumară draçšlši = au perit dracii afumându-se cu tămâie; s’nu safumă laptile; pescu afumat…” Cu un sens necunoscut în daco-româna, macedo-românii mai numesc afumare poleirea unui lucru cu aur sau cu argint, de ex.: „nellu este afumat tu amalămă = inelul este s u f l a t cu aur…” (M. Iutza, Cruşova).

v. Afumare.

— Afumat.

— Afumaţi.

— Suflu…

AFUMÀRE (plur. afumări, vechi afumari), s. f.; l’infin. substantivé d’ a f u m: fumage, fumigation, action d’enfumer ou de parfumer, boucanage, saurage; encens.

Reprezintă ca substantiv toate accepţiunile verbului a f u m.

În graiul vechi afumare era sinonim cu „tămâie”, după cum este până astăzi în macedo-româna.

Aşa la Coresi, 1577, ps. LXV: „…toate arsele mojdane rădicŠ ţie cu a- „…holocausta medullata offeram tibi fumare şi berbeci rădicŠ ţie boi cu ţapi…” cum i n c e n s o et arietibus, faciam tibi boves cum hircis…” acolo unde la Silvestru, 1651, şi la Dosofteiu, 1680: „…jertvâ grasâ vošu înălţa ţie cu m y – „…jrătve cu-ntregul de arsŠ cu măduhâ r o s e n i e de berbeci, jertvi-voiŠ ţie boš grase rădica-voš ţie cu t ă m î š e şi areşi ţapi…” ţŠ, rădica-voš ţie boš cu vătuš…”

La plural, Coresi, cant. VII, pune afumari: „nece toate arsele, nece cumândari, nece prinoase, nece afumari (afoymari.)…” v. Afum.

— Afumători.

AFUMÀRIU, s. n.; fumoir, endroit destiné à fumer les viandes et les poissons.

„ Afumariu, lucru pe care se expune ceva la fum” (Costinescu).

v. Afum. – - ariu.

1AFUMÀT, -Ă, adj.; part. passé d’a f u m pris adjectivement: fumé, enfumé, fumigé, parfumé, boucané, sauré; de couleur de fumée. Reprezintă ca adjectiv toate accepţiunile verbului a f u m. E bună limba afumată, dar e rău laptele afumat; o odaie afumată de la sobă e nesuferită, dar nu o odaie afumată cu smirnă; afumat şi afumat nu e tot una.

Cântec oltenesc: „Cuculeţ, unde-ai iernat?

Peste Jiu, la Vadul lat

Într-un cătun afumat…”

( Conv. lit., 1876, p. 209)

A F U M AT Ă

„ Afumat cu luleaoa = beat”, după cum şi franţuzeşte se zice cu acelaşi înţeles „enfumé” (Boileau).

Despre ţigani: „ afumat cu luleaoa = negru, ba şi murdar”.

Într-un singur sens, participiul afumat se depărtează oarecum de la verbul său şi anume când însemnează o culoare cenuşie-gălbuie, uneori căpătată prin lucrarea fumului, mai adesea însă prin vechime sau vremuri rele.

Alexandri, Istoria unui galben: „Fieştecare ţigan are şatra lui făcută din mai multe bucăţi de ţoluri afumate şi o căruţă cu roţi nalte ce-i slujeşte de culcuş…” Acelaşi, Iaşii în 1844: „o mulţime de hardughii vechi, nalte, strâmbe, mucede, cu păreţii afumaţi şi crăpaţi, cu ferestrele mici şi chioare…”

Acelaşi, O primblare la munţi: „el ţinea într-o mână o psaltichie veche şi afumată, şi în ceialaltă o păreche de metanii de lână neagră…”

Acelaşi, Harţă Răzăşul, sc. II: „Să-ţi arăt ispisoacele din pod. Am ian aşa un teanc de hârţoage afumate…”

Cost. Negruzzi, Cântec vechi: „găsind un ghizdan vechi, îl deschise, şi dintr-un smoc de tărfăloage de moşie, care-l sărăciseră de tot cu judecăţile, scoase o hârtie afumată, pe care mi-a dat-o…”

Dosofteiu, Synaxar, 1683, ad Januar. 25, descrierea S-tului Grigorie Teologul: „nu forte lungâ barba, ce destul de deasâ; pléşivŠ, alb la păr; barba pre la marginš afumatâ…”

Acelaşi, ad Jan. 30, despre S-tul Vasilie cel Mare: „albŠ la părŠ, afumatâ marginša barbeš…”

A se alătura versul lui Régnier (ap. Littré, v. Enfumé): „Son teint jaune, e n f u m é, de couleur de malade…”

Formele deminutive de la afumat sunt: a f u m ă c i o r, şi a f u m ă ţ e l, la femin. a f u m ă ţ e a.

v. Afum.

— Afumată.

— Afumaţi.

2AFUMÀT (plur. afumaturi), s.n.; part. passé d’a f u m pris substantivement: fumage, fumigation, boucanage, saurage. Sinonim cu a f u m a r e şi cu a f u – m ă t u r ă. Se poate zice deopotrivă bine: afumatul peştelui sau a f u m a r e a peştelui, afumatul cu tămâie sau a f u m ă t u r a cu tămâie, apucă-te de afumat etc.

v. Afum. – 1 Afumat.

AFUMÀTĂ, s. f.; t. pop. de viniculture: espèce de raisin. O varietate de strugure care se apropie de t ă m ă i o a s ă.

Termenul se întrebuinţează mai ales în Muscel: „ Afumată se cheamă pe la noi un fel de strugure ruginit, de o culoare amestecată din alb, galben şi roşu, picurată cu negru. Strugurele se face des şi borbonat. La mâncare e dulce şi gustos” (N. Vasilescu, com. Glâmbocel).

v. 1 Afumat.

A F U M A Ţ I

AFUMÀŢI, n. pr. loc.; nom de plusieurs villages en Roumanie. Aşa se cheamă câte un sat în Ilfov, în Dolj, în Teleorman, în Tutova, în Olt (Frunzescu, ad voc. ).

Dionisie Eclesiarcul, Cronica (Papiu, Monum. II, 184): „Fost-au făcut acest domn (Alexandru Moruzi, 1795-97) fabrică de hărtie la Afumaţi nu departe de Bucureşti, şi când i-au venit mazilie au pus-o în spinarea Mitropoliei de i-au dat sumă de pungi de bani geremea, zicând că au cheltuit măria-sa de la dânsul de o au făcut, şi Mitropoliei îi este de trebuinţă să facă hărtie pentru tipografie…” Numele topic Afumaţi, plural de la a f u m a t, rămâne vecinică amintire a tristelor vremuri ale ciumei. Până astăzi, în districtul Brăilei se cheamă C i u m a ţ i un sat a căruia numire veche este A f u m a ţ i (Frunzescu, v. Ciumaţi). Un medic german din secolul trecut, Gustav Orraeus, venind în Moldova la 1770 şi cercetând cari sunt la români mijloacele cele prezervative contra ciumei, i s-a răspuns că pe piaţe, în lăcuinţe, pretutindeni se dă foc la gunoi, la oase şi altele asemeni, a f u – m î n d u -se într-un chip nesuferit ziua şi noaptea: „praeservatio, cui maxime fident, în eo unice posita est, ut undique în plateis, et atriis, acervos fimi, ossium et variarum quisquiliarum, lento igne comburant, f u m o que hoc foetidissimo aërem die noctuque impleant” (Orraeus, Descriptio pestis, Petrop., 1784, p. 11). De aci Afumaţi.

A f u m a r e a contra ciumei era lăsată de la moşi-strămoşi, deoarăce o seamă de sate se numeau aşa deja din secolul XV. Unul dintre domnii Ţărei Româneşti, ginerele lui Neagoe Basarab, e cunoscut în cronice sub numele de „Radul din Afumaţi”.

v. Afum.

— Afumat.

— Afumăciori.

— Ciumă.

AFUMĂCIOR, -OARĂ. – v. Afumăciori.

AFUMĂCIÒRI, n. pr. plur.; nom d’un village en Valachie. Pluralul lui a f u m ă c i o r, deminutiv de la a f u m a t. Aşa se numea un sat în districtul Buzău (Frunzescu, v. Gradişte).

v. Afumaţi.

AFUMĂTOARE, s. f.; cassolette (Cihac). Căţuie sau orice văscior cuprinzând substanţe mirositoare cu cari se a f u m ă. Sinonim cu slavicul „cădelniţă”, care se întrebuinţează numai în biserică.

v. Afumător.

AFUMĂTÒR, -OARE; adj. et subst.; qui fume, enfume, parfume etc. Cela sau ceea ce a f u m ă, în toate accepţiunile acestui verb. De aci, prin diferenţiarea sensurilor, femininul singular a f u m ă t o a r e, luat ca substantiv, însemnează „encensoir”, iar pluralul a f u m ă t o r i „encens”.

v. Afum.

— Afumătoare.

— Afumători.

— Afumos.

AFUMĂTÒRI, s. f. plur.; parfum, encens (Cihac). Orice substanţe mirositoare, cu cari se a f u m ă.

v. Afumare.

— Afumător.

A F U N D

AFUMĂTÙRĂ (pl. afumături), s. f.; „action de parfumer, parfum” (Cihac); „qui sert à fumiger, à parfumer” (Pontbriant). Portugezul a f u m a d u r a. De asemenea în limba sardă a f f u m a d u r a (Spano).

v. Afum. – 2 Afumat.

AFUMĂŢÈL, AFUMĂŢEÀ. – v. 1 Afumat.

AFUMÒS, -OASĂ, adj.; qui fume, enfume, parfume etc. Sinonim cu a f u m ă t o r ca adjectiv, dar aplicându-se numai la lucruri, nu şi la persoane. „ Afumos, fumosus, fumeus, fumicus” (Bobb). În grai, aproape nu se aude.

v. Afumător.

1AFÙND ( afundat, afundare), vb.; plonger, immerger, enfoncer, approfondir.

Însemnează, materialmente, ori figurat, a împinge până l a f u n d (= lat. ad fundum). Deja în limba veche e sinonim cu c u f u n d. Aşa versetul din psalmul IX: „i n f i x a e sunt gentes în interitu” se traduce prin „ afundară-se” la Silvestru 1651 şi la Dosofteiu, 1680, iar la Coresi: „c u f u n d a r î -se limbile…” E sinonim şi cu î n f i g:

Silvestru, 1651, ps. LXVIII: „ Afundašu-mâ în tinâ adăncâ şi n-am loc „I n f i x u s sum în limo profundi, et de a starša…” non est substantia…” unde la Dosofteiu, întocmai ca latineşte: „î n f i p ş u -mâ în pâclâ de adâncime…” Cu toate astea, î n f i g e r e are un înţeles cu mult mai întins decât afundare, iar c u f u n d are un sens ceva mai restrâns. A î n f i g e un cui, a î n f i g e ghiara etc. n-are în vedere nici un fel de „fund”. C u f u n d a r e, pe de altă parte e numai de sus în jos şi presupune dispariţiunea totală a celor împinse la fund, ba chiar peirea lor. Şi mai energic e compusul s c u f u n d, o mişcare violentă şi repede.