Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Giurgeştii).

Asociindu-şi pe „cu”, adevărat formează o locuţiune adverbială:

Act moldovenesc din 1620 ( A. I. R. I, 23): „mulţi bošari şi slugi domneşti aşijdere mârturisim c-au fost aşea c u adevărat, c-au fost înpresurând acea bucată de ocinâ Agâpišanii fărâ lége şi fărâ ispravâ…”

Altul din 1631 ( Ibid., 71): „să să cršază aastă mărturie a noastră, c u adevărat scriem…”

Pravila Moldov., 1646, f. 38: „nu să va certa ca un suduitoršu de domnie, ce c u adevăratŠ mai multŠ să va certa pentru aasta sudalmâ sau vătămare a gšudeţului decăt pre altul ce n-are fi gšudeţŠ…”

Ibid., f. 147: „să-lŠ cunoascâ • udeţulŠ au doarâ să face, au c u adevăratŠ šaste nebunŠ…”

Ibid., f. 157: „să va face că doarme, šară elŠ c u adevăratŠ va fi deşteptatŠ…” Zilot, Cron., p. 38: „Care sânge, c-al lui Avel, striga la cer ne-ncetat

Răsplată să facă dreaptă ţie c u adevărat…”

Alexandri, Rămăşagul, sc. 18: „Teodoreanu: Da bine, domnu Nicu Tolinescu ce caută aici?

Smărăndiţa: C u adevărat! (cătră Tinca, zâmbind) Răspunde tu…

Tinca: Verişoară…

Nicu: Domnule Teodorene, am venit aici ca să cer mâna duducăi…”

O doină din Dobrogea: „Tu nevastă cu barbat, Eu flăcău necununat, Spune-mi tu c u – adevarat

Câte lacrimi am varsat?…”

(Burada, Călăt., p. 231)

Rareori în loc de „cu” se întrebuinţează „p r e „:

Constantin Brâncovan, 1697 ( Cond., ms., în Arh. Stat.): „într-acéša bošarenul domnii méle Radul Golescul aga, el ştiind lucrul p r e adevărat, au mărturisit cu mare încredinţare…”

Locuţiunile adverbiale: „c u adevărat” şi „p r e adevărat” au un sens mai afirmativ decât adverbul propriu-zis adevărat.

Neculce, Letop. II, 435, despre caracterul turcilor: „dupre cum li-i hirea de dulău, de le zicu dulăi adevărat: dacâ văd ca nu pot isprăvi, ei dau vina capetilor…” 286

A. Pann, Prov. III, 34:

A D E V Ă R AT

„ Adevărat – ea răspunse – aşa e după cum zici, Că de te-oi primi în casă nimica nu o să-mi strici, Decât nu e cu cădere unei tinere femei

Să doarmă cu altu-n casă, când e dus bărbatul ei…” „Jurămintele întrebuinţate pe aici sunt: Să fiu al dracului, să fiu afurisit; să chiorăsc, pe legea mea, D-zeu aşa! Să nu-mi văd copchiii, să-mi moară boi[i] di la jug! Asta-i pâne, dacă nu spun adivarat!” (D. Alboteanu, Covurlui, c. Mastacani).

În unele comune din Dobrogea, când vrea cineva să afirme într-un mod mai energic, ia un păhar cu vin sau cu apă, varsă puţin jos şi zice: „Ista-i vin sau ista-i apă de nu spui adevarat!” (I. Plesnilă, Tulcea, c. Turcoaia).

Donici, Vulturul şi paingul: „Să-ţi spun adevărat,

— Paingu au răspuns –

Pe coadă-ţi am venit, Tu însuşi m-ai adus…”

În poezia poporană, expresiunea „a spune adevărat” a devenit stereotipă.

Marian, Bucovina I, 63: „Dragule, voinicule!

Să nu-ţi fie cu bănat, Spune-mi mieadevărat, Cum, de când eşti tu armaş, N-ai venit l-al meu locaş?…”

Ibid., I, 72: „Spune-mi mieadevărat, Ce bei păhar neurat?

Şezi la masă ne-nbiat?…”

Ib., I, 94: „Radule, Bărbatule!

Spune-mi mieadevărat, De ce eşti tu blăstemat?…”

Ib., I, 140: „Spune-mi mieadevărat, Oare cum de te-ai lăsat

Turcilor, Femeilor, De pe tine te-au legat?…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 403:

A D E V Ă R AT

„Spune-mi, mândrăadevărat, De când badiu te-a lăsat, Tu cu câţi te-ai sărutat?…” v. 3 Adevăr.

— Adeveresc.

— Adeverit.

ADEVĂRĂTÀTE (plur. adevărătăţi), s.f.; vérité. Sinonim cu a d e v a r ă, a d e v ă r, a d e v e r i c i u n e. N-are a face d-a dreptul cu latinul „veritatem”, ci este de formaţiune românească din participiul „adevărat” sau chiar din „adevăr” prin acăţarea analogică a finalului ca în bunătate, dreptate etc.

Dosofteiu, 1680, ps. 24: „toate căile Domnuluš milâ-s şi adevărătate…”, unde la Silvestru, 1651: „milâ săntŠ şi a d e v ă r Š …”, iar la Coresi, 1577: „milâ şi d e a d e v ă r Š …”

Alte exemple din Psaltirea slavo-română a lui Dosofteiu:

F. 27 a: „povăţšaşte-mâ la adevărătatea „…deduc me în v e r i t a t e m ta…” tuam…”

F. 33 b: „răscumpăraşi-mâ, Doamne „…redemisti me, Domine Deus v e -

Dumnădzăul adevărătăţăš…” r i t a t i s …”

F. 35 a: „šubiţ pre Domnul, toţ cuvioşiš „…diligite Dominum, omnes sancti ejus, luš, că adevărătăţ arcâ Domnul…” quoniam v e r i t a t e s requirit Dominus…”

F. 42 a: „Doamne, în ceriu mila ta, şi „…Domine, în coelo misericordia tua, et adevărătatea ta pănă la nuorš…” v e r i t a s tua usque ad nubes…”

F. 88 a: „în vase de psalom adevărătatea „…in vase psalmi v e r i t a t e m ta…” tuam…”

F. 108 a: „câ milâ şi adevărătate šubšaş- „…quia misericordiam et v e r i t a – te DomnulŠ…” t e m diligit Dominus…”

În acelaşi psalm LXXXIV, adevărătate şi a d e v ă r figurează cu acelaşi sens: F. 109 a: „mila şi a d e v ă r u l să tâl- „…misericordia et v e r i t a s occurnirâ, direptatša şi pacša să sărutarâ; adevărerunt, justitia et pax osculatae sunt; v e – rătatša din pământŠ au răsărit…” r i t a s de terra orta est…” v. l Adevăr.

— Adevericiune.

ADEVERÈSC ( adeverit, adeverire), vb.; 1. affirmer, constater, 2. confirmer, vérifier, 3. assurer, promettre solennellement. Deja în graiul vechi, din organicul a d e v ă r a r e (=lat. adverare = ital. avverare = franc. avérer etc.) se formase, prin trecere în a patra conjugaţiune, dubletul adeverire, ambele varianturi circulând în acelaşi timp. Ca mai totdauna în asemeni cazuri, n-a întârziat a se produce o disociaţiune de idei, forma cea nouă adeverire începând a exprime unele nuanţe străine formei celei vechi, şi anume pe acelea de „întărire” şi „asigurare”, pe cari mai că nu le avea a d e v ă r a r e. Apoi cu încetul acesta din urmă a despărut 288 aproape de tot, gonindu-l celalalt, care însă singur nu ajunge. Limba română trebui A D E V E R E S C să păstreze amândouă formele, după cum păstrează participiile lor: a d e v ă r a t şi adeverit, între cari există o deosebire atât de mare sub raportul logic, încât se poate zice: „cutare lucru o fi a d e v ă r a t, dar nu e încă adeverit = peut-être vrai, mais pas encore vérifié”.

Cantemir, Divanul lumii, 1698 ( A. I. R. II, 128): „macar că al omului suflet, precum nemuritoriu să fie, adeverit şi a d e v ă r a t iaste, însă a d e v ă r a t că, după lumeştile de vei înbla pofte, şi cu trupul şi cu sufletul vei în veci muri, precum adeveréşte în Pildele sale Solomon…”

În acest pasagiu, adeveréşte înseamnă „confirme”, adeverit – „confirmé”, iar a d e v ă r a t – „vrai”.

A d e v ă r a r e este o simplă afirmaţiune a unei stări, pe când adeverire e nu numai atâta, ci încă acea afirmaţiune controlată, adecă o a d e v ă r a r e făcută a doua oară.

1. adeveresc = a d e v e r e z.

La început, după ce se formase dubletul etimologic a d e v ă r a r e – adeverire, ambele varianturi circulau mult timp cu acelaşi înţeles. Aşa la Coresi participiul adeverit nu însemnează altceva decât a d e v ă r a t. De exemplu: Omiliar, 1580:

Noul Testament, 1648:

Io. IV, 37: „acestŠ amu cuvântŠ šaste „…într-aasta acelŠ cuvănt šaste a d e – adeveritŠ, că altulŠ šaste de seamânâ şi v ă r a t, că altul šaste celŠ ce samănâ şi altulŠ šaste de sécerâ…” altul care sécerâ…”

Latineşte: „verbum v e r u m „.

Coresi întrebuinţează uneori ambele forme pe aceeaşi pagină, fără nici o deosebire logică; bunăoară în Omil., quatern. XII, p. 1: „derep-ce că dereptatea – grăšaşte-se – înpreunâ cu toate bunâtâţile, şi adeverita închinâcšune šaste şi lu Dumnezeu cu podoabâ, cumŠ šaste creştineasca dereptate; mai mare šaste şi mai pre susŠ mai vrătos de elineasca şi de jidoveasca; că elineasca amu dereptate trupeascâ ša şi rătâcitâ, šarâ iudešasca a d e v ă r a t î amu, însâ şi aasta e trupeascâ…”

Tot cu sensul de a d e v ă r a t:

Coresi, Omil., 1580, quatern. III, p. 13: „postulŠ adeveritŠ šaste nu numai să topimŠ trupulŠ, ce de ce măâncămŠ noi să înpărţimŠ şi altora să mânâânce…”

Ibid., quatern. VI, p. 15: „pentru aceša féce Hs. aşa, ca să ne arate şi noao calea nălţimei şi a paceei céša adeverita…”

Ib., quat. IX, p. 11.: „bucurie féce ucenicilor şi întări pre ei spre credinţa céša adeverita…”

Ib., quat. XI, p. 16: „închinâtorii ceša adeveriţii închinâ-se părintelui nu cu trupulŠ, ce cu duhulŠ, ce se zice nu cu trupeascâ jrătvâ, ce cu sufleteascâ…”

Acelaşi participiu adeverit funcţionând ca adverbul a d e v ă r a t: Coresi, Omil., quat. XI, p. 16: „carei credŠ întru elŠ, ce se zice carei săntŠ ai beséreciei, noao aratâ că adeveritŠ cinstescŠ pre DumnezeŠ…”

Mai pe dasupra, din participiul adeverit, Coresi, Omil., quat: XII, p. 14, formează prin sufixul – u r ă substantivul feminin a d e v e r i t u r ă cu sensul de a d e – 289

A D E V E R E S C v ă r: „şi la luminâ să dereptaţi ceša ce-au orbitŠ, spre lucrurele célea bunele şi spre a d e v e r i t u r î şi spre creştinâtate…”

2. adeveresc = „confirmer, vérifier”.

Act muntenesc din 1622 ( A. I. R. I, 31): „noi aceştie moşteni ot satul Brăneşti, care ne-amu numitu, adeverim cu această scrisoare a nostră, precumu să să ştie că…” Act moldovenesc din 1680 ( A. I. R. III, 254): „să hie platnic lui Neculai ³ocărlan vornicului, să-i plătească toatâ paguba precum s-a putea adeveri…”

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 197: „aceste multe vorbe căzănd în urechile prostimei, care de care le î n t ă r i a, de care auzind şi domnii carii era mazili, ales Mihai-vodă, că şădea de atăţa ani în Ţarigrad mazil, le adeveria şi le încredinţa, ămbla de zi şi noapte după domnie…”

Zilot, Cron., 1: „…peste patruzeci de ani au slujit ţărei cu dreptate, şi dreptatea lui o ar adeveri condicele ce i le-am văzut…”

Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. IV, sc. 8: „Hârzobeanu: Frumoasă poveste!

Tarsiţa: Nu-ţi face cruce, Iorguşorule… poveştile din ziua de astăzi sadeveresc câteodată…”

În graiul vechi, nu o dată ne întimpină locutiunea: „ adeveresc lucrul” sau „ adeveresc lucrul cum…”, prin care se amplifică numai forma, fără a se adăuga ceva la sens.

Pravila Moldov., 1646, f. 150: „• udeţul nu şti carele-i va fi făcut rana cea de moarte, numai ce să adeveréşte l u c r u l c u m l-au ucis toţ înpreunâ…” Nic. Muste, Letop. III, 10: „care poveste auzindu-se în Ţarigrad la Împărăţie, n-au crezut, ce vrănd să adeverească l u c r u l, vezirul au scris la Duca-vodă…” Ibid., p. 51: „Vezi ce sfat nesocotit cu întreagă sminteală! Moscalul neştiutor răndul şi puterea acestor ţări s-au înşelat, anume că se va adeveri l u c r u l c u m l-au sfătuit muntenii şi Dimitraşco-vodă…”

Ib., p. 60: „Vezirul adeverind l u c r u l c u m nime nu se va pune împotriva poruncii împărăteşti…”

Infinitivul adeverire funcţionând ca substantiv:

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 83: „fără a cerca nişte adeveriri între romani şi greci, unde să află atâtea slăvite pomeniri din minunile meşteşugului…”

Caragea, Legiuire, 1818, p. 78: „când (diiata) nu are adeverirea cea orânduită de pravili, sau că cel ce au făcut diiata nu-şi avea minţile întregi…”

3. adeveresc = „assurer, promettre solennellement”.

Dosofteiu, 1673, f. 42 b: „aşša cuvântul Domnului Hs. îngrozšaşte pre păcătoş cu focul nestâns şi cu munca vénicâ, šară ceš direpţ îš bucurâ cu fericinţa cea adeveritâ…”

Nic. Muste, Letop. III, 42: „Atunce şvedul necunoscănd meşteşugul moscalului, socotind că moscalul de frica puterii au dat dos şi fuge, avănd şvedul şi pe Mazepa hatmanul căzăcesc îndemnător şi adeverindu-i că se vor rădica toată căzăcimea în ajutorul craiului, sumeţ şvedul, cu neînfrănte oştile sale, s-au depărtat de locurile 290 Ţării Leşeşti, mergănd după oştile Moscului…”

A D E V E R I N Ţ Ă

Ioan Canta, Letop. III, 178: „Mai adeverit-au (Constantin-vodă Mavrocordat) că de-i va eşi somă bună de bani, a rădica desătina şi văcăritul boierilor mazili şi mănăstirilor, şi toţi s-au bucurat…”

Reflexivul „m ă adeveresc” însemnează în vechiul grai nu numai încredinţare sau făgăduinţă, ci anume o b l i g a ţ i u n e l e g a l ă:

Act moldovenesc din 1699 ( A. I. R. III, 266): „şi păn oi fi vie, s-aŠ adeverit dumnelui nepotul Lupaşco să mă cate şi să mă socotescă, şi după moarte me încă să nu mă ušte…” De aci în legătură cu j u r ă m î n t:

Moxa, 1620, p. 398: „(Evdochiša) se adeveri c u j u r î m ă n t Š mare că nu se va mărita dupâ moartea lui (ConstantinŠ Duca)…”

Cu aceeaşi noţiune, fără formă reflexivă:

Neculce, Letop. II, 297: „(Duca-vodă) trimise pe vlădica de Roman anume Avrentie la Bogdan şi la Iordachi în Ţara Leşească de le g i u r ă şi le adeveri mare milă, şi-i aduse în ţară…”

Un contract moldovenesc de zestre din 1715 ( A. I. R. III, 276): „m-au • u r u i t u dumnalui socru-meu şi mi-au adeveritu să mi de doao mii de zlotiš bani…” Moxa, 1620, p. 401: „legâ j u r î m ă n t mare Catacozinu cu AmuratŠ şi scriserâ cărţi de adeverit, ca să nu strice turcii grecilor…” v. 1,2,3 Adevăr.

— Adevărat.

— Adeverinţă.

— Adeveritor.

ADEVERÈZ. – v. 3 Adevăr.

ADEVERICIÙNE (plur. adevericiuni), s. f.; vérité. Una din numeroasele formaţiuni analogice prin sufixul -c i u n e, care ne întimpină mai ales în Biblia Şerban-vodă, 1688:

Isaia, XLVIII, 1: „pomenindu-se nu cu „…commemorantes non cum v e r i – adevericiune, nici cu direptate…” t a t e, neque cum justitia…”

Dan. X, 21: „vošu spune ţie cel ce e „…annuntiabo tibi quod constitutum est rânduitŠ cu scrisoare de adevericiune…” în scriptura v e r i t a t i s …”

Dan. XI, 2: „stătušu la vârtute şi tărie, şi „…stabam ad robur et fortitudinem, et acum adevărăciune vošu vesti ţie…” nunc v e r i t a t e m annuntiabo tibi…” v. Adevărătate. – - ciune.

ADEVERÌNŢĂ (plur. adeverinţe), s. f.; 1. certificat, quittance; 2. assurance, promesse; 3. révélation.

În graiul de astăzi, cuvântul se întrebuinţează mai mult cu sensul restrâns de „cuitanţă”, ca sinonim cu d o v a d ă, de ex.: „dă-mi o adeverinţă sau d o v a d ă de plata banilor, de primirea mărfei etc.”; în vechile texturi însă predomnesc accepţiunile de: 1. adeverinţă = „certificat”:

Constantin Brâncovan, 1694 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 150): „şi au fost făcut aceşti 24 de bošari şi scrisoarea lor de adeverinţă, cum să ţie Necula Banu cu nepoţii lui acéste moşii…”

A D E V E R I N Ţ Ă

Caragea, Legiuire, 1818, p. 56: „Vechil de judecăţi iaste cel ce să orânduiaşte de altul ca să să judece în locul lui; vechilul de judecăţi să să orânduiască cu adeverinţă în scris; vechil fără adeverinţă în scris să nu fie primit…”

2. adeverinţă = „assurance, promesse”:

Neculce, Letop. II, 319: „(Carol XII) au purces în gios spre Poltava prin Ţara Căzăcească, avănd adeverinţă că or veni şi turcii şi tătarii la dănsul de va merge întins la stoliţa moschicească…”

Enachi Cogălniceanu, Letop. III, 243: „…i-au trimes căciulă, căftan, făcăndu-l deplin han, scrii[n]du-i după adeverinţă ca să scoată toată paguba de la tatari a saracilor…”

3. adeverinţă = „révélation”:

Varlam, 1643, II, f. 81: „acéstša sămtú meşterşugurile vrăjmaşului adeverinţei, a Satanei pârintelui tâu, c-au întrat în tine ca într-unŠ vasŠ al sâu destoinic, şi cu tine grâšaşte cătrâ mine, nedejduind că mâ va trage spre perire şi nevošaşte să mâ leapâdŠ de Dumnedzeu celŠ adevârŠ; ce mai vrătosŠ tu de la mine, ce šaste adeverinţa să ştii: să leapedzi întunéreculŠ necredinţei…”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms. în Acad. Rom., p. 36): „…dară lin suflând Austrul adeverinţii, şi într-o parte dând poalele hainei a d e v ă r u l u i, grozavă goliciunea minciunii descoperindu-să să arată…”

Ibid., p. 19: „…iute iaste adulmăcarea adeverinţii, unde a sufletului pătimire într-altul despre a sa o măsură cineva…” v. Adeveresc.

— Dovadă. – - inţă.

ADEVERINŢÈZ ( adeverinţat, adeverinţare), vb.; révéler. Cuvânt format din a d e v e r i n ţ ă după analogia lui „încredinţez” din „credinţă”.

Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 113 b: „care svăntŠ şi mângăitori DuhŠ au înţălepţâtŠ ş-au luminatŠ ş-au învăţat pre apostoli cu limbi străluminate şi înfocate, ş-au adeverinţatŠ ş-au întăritŠ a fišuluš luš Dumnădzău acel purtăreţŠ de všaţâ…” v. Adeverinţă.

ADEVERÌRE, s. f.

1ADEVERÌT, -Ă, adj. A v. Adeveresc.

2ADEVERÌT, adv.

ADEVERITÒR, -OARE, adj. et subst.; vérificateur, juge enquêteur. „Boieri adeveritori” se numeau în Muntenia cei însărcinaţi de cătră domnie a cerceta la faţa locului împresurările averii nemişcătoare, fie urbane sau rurale. Deşi în exerciţiul misiunii li se da titlul de b o i e r i, totuşi ei puteau fi dintre neguţitori sau popi ori plugari, generalmente vecini cu proprietatea cea împresurată şi oameni cunoscuţi prin ono-rabilitatea lor. Liste de asemeni „boieri”, confecţionate la timp după districte sau oraşe, se ţineau la logofeţie, purtând numele tecnic de „răvaşe domneşti”. Pentru modul de a procede a b o i e r i l o r adeveritori, iată câteva exemple din Condica 292 judiciară a lui Constantin Brâncovan (ms., în Arh. Stat.): A D E V E Z

1693 (p.8): „…de fiind aastă ocină bătrănă şi neştiind el în aastă ocină pre unde sănt sémnele hotaruluš bine, nefiind ni cărţile moşiei Racoviţei de prilej, într-acéša sluga domnii-méle Badea logofăt au venit la domnia mea de ş-au luat 6 b o š a r i adeveritori p r e r ă v a ş e d o m n e ş t i, ca să-ş caute şi să-ş desco-pere hotarăle céle bătrăne ale moşiei Racoviţei; de cănd au fost la zi şi la soroc, ei s-au strănsu aceşti b o š a r i toţ la un loc, anume: Mihai den Dobroslovéni şi Preda ot Preajva şi Manea capitan ot Leul şi Papa ot Bărza şi Sima de la Balşi şi Radul Paise diacon, şi au mersu acolo la aastă moşie ce scrie mai sus, fiind ispravnic sluga domnii-méle Vasilie 2 portar, de au căutat hotarăle céle bătrăne şi o au însemnat pre hotară cum scrie mai sus, precum am văzut domnia-mea şi cartea celor 6 b o – š a r i adeveritori…”

Satele Racoviţă, Dobroslovenii, Preajba, Leul, Bârza şi Balşii, menţionate în acest pasagiu, se află toate în districtul Romanaţi.

1693 (p. 65), în procesul între popa „Fiera şi Şimjorzu fecšorul popeš Nechifor Mazăre” pentru un loc de la Băjeşti, ajungând treaba să vină amândoi „în Divan de s-au întrebat de faţă”, urmează deciziunea princiară: „domnia-mea am judecat şi le-am dat la mijlocul lor 4 b o š a r i adeveritori şi j u d e c ă t o r i p r e r ă v a – ş e l e d o m n i i m é l e, anume: Ghinea slujer i Vlaicul clucer i Matešu clucer Dobriceanul i Tudor chšurcšubaşa ot Boténi, ca să caute şi să a d e v e r é z e …” 1696 (p. 194), pentru neşte locuri de prăvălie din Bucureşti: „şi neputăndu-să a d e v ă r a din Divan dereptatea acestor locuri, domnia-mea am judecat împreună cu toţ bošarii Divanului domnii-méle şi le-am dat (luš Cărste şi egumenuluš Teofan) domnia-mea la mijlocul lor 12 b o š a r i adeveritori şi j u d e c ă t o r i p r e r ă v a ş e l e d o m n i i m é l e …”

Între cei „12 b o i a r i „ figurează: „Enuţă starostea za neguţitori, Iorga biv staroste, Manul neguţitoršul”.

Să se observe că de la b o i e r i i adeveritori nu se cerea nici un fel de jurământ ad-hoc şi că numărul lor – fie 4, 6, 12, 24 etc. – atârna cu totul de hotărârea domnului.

v. Boier.

— Jurător.

ADEVERITÙRĂ. – v. Adeveresc.

ADEVESÈSC. – v. Adăvăsesc.

ADEVÈZ (adevat, adevare), vb.; régler, rassembler, arranger. Răposatul G. Seulescu ( Arh. Albinei româneşti, 1845, Suplem., no. 11) găsise acest cuvânt la ţăranii din Moldova cu sensul de „tocmesc, adun” şi aduce chiar fraza: „ adevez şi am adevat toate hârtiile trebuitoare”. El îl derivă din latinul a d a e q u a r e, ceea ce nu se poate admite, deoarăce qu trece la români numai în k ( c, ) şi p, niciodată în v. Nu cumva să fie o contracţiune disimilativă din a d e v ă s e s c, pe care tot acolo îl auzise Seulescu cu acelaşi înţeles? Nu cutezăm a ne rosti, până a nu se urmări mai întâi toate formele şi toate accepţiunile cuvântului, precum şi a se preciza regiunea unde se întrebuinţează. În orice caz, pare a fi de o proveninţă latină. E foarte ademe- 293

A D E V E Z nitoare quasi-identitatea fonetică şi logică a lui adevare cu spaniolul a d o b a r „arranger”, care există în toate dialectele romanice occidentale, dar pe care Diez ( Wtb.2, I, 6) îl crede de origine germanică.

v. Adăvăsesc.

— ÀDIA; suffixe de certains noms propres topiques. Mulţi cred că M e h a d i a, numele renumitelor băi aşezate la margine între Banat şi Oltenia, n-ar fi decât o corupţiune din A d – M e d i a m, după cum se chema aceeaşi localitate în epoca romanilor ( Tab. Peuting.). Nici prin legi fonetice normale, nici prin vreun fel de analogie sau de etimologie poporană, „Ad-Mediam” nu putea deveni „Mehadia”.

Asemănarea între ambele numi, dacă vom admite chiar că ele se aseamănă întrucâtva, este o întâmplare, nemic mai mult. În M e h à d i a, finalul – àdia e sufix, şi încă un sufix foarte interesant.

Să alătureze cineva numirile locale ca:

Amaràdia, râu ce trece prin Gorj şi Dolj, vărsându-se în Jii şi dând numele său la două plase, la o vale etc.; Ciocàdia, un părâu şi un sat în Gorj; Arpàdia, un cătun în Dolj; Apàdia, un sat românesc în Banat lângă Lugoş; Varàdia, un sat românesc în Banat lângă Verşeţ; Mânăràdia, nemţeşte Donnersmarkt, şi Cinàdia, nemţeşte Scholten, sate româneşti în Transilvania; afară de altele, pe cari noi nu le ştim sau nu ni le aducem aminte.

Apoi să se compare forma Mehàdia cu forma Mehedìa, de unde rezultă că acelaşi sufix, cu scăderea posterioară a accentului, ne întimpină în: Cernădìa, două sate în Gorj; Cisnădìa, nemţeşte Heltau, orăşel în Transilvania; Crevedìa, un părâu în Mehedinţi şi câteva localităţi în Vlaşca şi-n Ilfovu etc.

Care va fi dară prima concluziune?

Existinţa unui vechi sufix românesc topic – àdia, păstrat mai cu persistinţă în regiunea olteană, foarte rar în Ardeal, de tot excepţional în partea răsăriteană a Munteniei şi cu desăvârşire necunoscut în Moldova.

Acelaşi sufix ni se prezintă la serbi în:

Gràdia „grecime, mulţi greci”; Srbàdiša „neamul serbesc”; Turàdiša „neamul turcesc, turcime”; momàdiša „tineret, mulţi tineri”; pšeŸădiša „cânime, o droaie de câini”; Şumàdiša, numele unei provincii etc.

Sufixul – àdia nu este slavic la serbi, după cum nu e latin la români. Luatu-l-au românii de la serbi? dar atunci rămâne deschisă cestiunea: de unde-l au serbii?

Luatu-l-au serbii de la români? aceeaşi cestiune îşi mută numai doară locul, dar nu se dezleagă.

Fără a ne rosti pentru sau contra, atragem atenţiunea linguiştilor asupra sufixului onomastic – e d i u s şi – e d i a în dialectele cele antice ale Italiei sudice, un sufix despre care Mommsen ( Unterital. Dialekte, p. 347) zice: „Die Namen wie A t i e – d i u s und A n a i e d i u s gehören ebenfalls zu den Eigenthümlichkeiten der marsischen und abruzzesischen Distrikte, es finden sich auf dortigen Inschriften z.

B. A m a r e d i u s (cf. Amaradia), A p p a e d i u s (cf. Apadia), D e c u m e -

294 d i u s (cf. Mehadia), M u s e d i u s, N o v e l l e d i u s, N u m i e d i u s, A D I A F O R I E

P a p p e d i u s, P a q u e d i u s, P e s c e n n e d i u s, P e t e d i u s und P e t i e d i u s, P o p p e d i u s, S t a e d i u s, S t a t e d i u s, T i t e d i u s, V e r e d i u s (cf. Varadia), V e t t e d i u s und V e t t i e d i u s – meistens Verlängerungen bekannter Geschlechts-namen, wie z. B. neben A n a i e d i u s auch A n a i u s vorkommt.” Să nu uităm forma „Meh -e d i a „ lângă „Meh -a d i a „, „Crev -e d i a „ etc.

Adaug totuşi încă o dată că aceasta nu este decât o simplă ipoteză, originea românului – àdia neîncetând de a fi foarte întunecoasă, dar şi foarte interesantă.

Teoria d-lui Putnoki despre ungurismul lui – adia la noi, prin urmare şi la serbi,

— mai ştii dacă nu şi-n anticele dialecte ale Italiei! – a se vedea în Ungaria d-lui Gr. Moldovan, I, p. 189. El ne asigură că „Mehadia”, „Ciocadia”, „Amaradia” etc.

trebuiesc accentate pe i; o fi trebuind pentru etimologia d-sale, dar nu este aşa.

Întemeindu-se pe această eroare fundamentală, el susţine apoi că toate numirile cu