Hasdeu, Bogdan Petriceicu



Yüklə 4,67 Mb.
səhifə32/81
tarix17.01.2019
ölçüsü4,67 Mb.
#99886
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   81

— adia derivă din numiri topice ungureşti cu – a d ( Csanad, Disznod etc.) prin adausul sufixului – ì a, pe când în „Mehàdia”, „Ciocàdia”, „Amaràdia”, încă o dată, nu există nici un sufix tonic – ì a. Mai nostim decât toate este că, pentru a-şi întări părerea, d. Putnoki citează până şi sufixul – ìa în grecul makedon…a! I-ar fi fost mai lesne de a cita pe românul „nerozia”, în care însă, tocmai din cauza lui – ìa, s-a făcut trecerea lui d în z, pe când în „Mehàdia” acest d se ţine ţeapăn. Ungurii, cu tipicul lor accent pe prima silabă, puteau să facă un – a d sau – o d din românul – adia, dar din maghiarul – a d sau – o d e foneticeşte peste putinţă de a ajunge la românul – àdia, ba nici măcar la – adìa, al cărui – dar fi trecut în – z- Aşadară mai trimitem o dată pe d. Putnoki la „nerozie” în loc să alerge la makedon…a.

În forma – àdia şi-n variantul – ădìa, d nu se asibilează. El trece însă în z pe dată ce accentul scade pe o vocală mai jos de i. Aşa, din Amaradia vine numele părâului A m ă r ă z o a e = A m a r a d i o a n e, iar din Ciocàdia porecla C i o c ă z à n

= C i o c a d i à n u.

v. Amaradia.

— Mehadia.

— Mehedinţi.

ADIÀFOR, adj.; indifférent. Curat româneşte: n e p ă s ă t o r.

Alexandri, Iaşii în carnaval, act. II, sc. 6: „îi vorba că te iubesc aşa de năstruşnic, încât acum sunt adiafor pân’ şi de ciubuc! eu care eram în stare să-mi vând sufletul pentr-o liulea de tiutiun…”

Acelaşi, Hagi-Petcu, act. I, sc. 4: „Vrei să-ţi spun una, dacă-i aşa? Eşti un nerecunoscător, un adiafor…”

Acelaşi, Boieri şi ciocoi, act. I, sc. 7: „decât a sta de o parte răce şi adiafor, mai mult patriotism arată cel ce se luptă cu orice armă…”

Termen grec din epoca fanariotică: ¢di£foroj, care se mai întrebuinţează numai doară într-o conversaţiune comică sau cu ironie.

ADIAFORÌE, s. f.; indifférence. Grecul ¢diafor…a „n e p ă s a r e „.

Beldiman, Tragod., v. 1133: „Balş în adiaforie, iar Tăutul buimăcit, Aşteaptă cu îngrijire ceasul cel nenorocit…”

A D I A F O R I E

Alexandri, Boieri şi ciocoi, act. I, sc. 7: „Guvern îi aista?… vă-ntreb boieri, guvern regulamentar, ori p ă ş a l î c, în care domneşte interesul şi s a m a v o l – n i c i a?… Şi noi să privim cu adiaforie o asemine stare de lucruri?…” v. Adiafor.

ADIAFORISÈSC, vb.; étre indifférent. Româneşte: a n u p ă s a, a s t a n e – p ă s ă t o r.

Conachi, Afrodita şi amoriul: „Dar el simte şi iubeşte, Fără să fie robit, Şi adiaforiseşte

În minutul ce-au iubit, Încât zic cu hotărâre

Că acest tânăr cumplit

Pentru a mea osândire

Singur din iad au ieşit!…” v. Adiafor.

1ADIÀT, -Ă, adj. A v. Adii.

2ADIÀT, s.n.

ADIÀTĂ, ADIIÀTĂ, s. f.; testament. Forma literară este d i i a t ă sau d i a t ă

= neogr. di£ta (Cihac), termen întrat în grai prin legislaţiunea fanariotică, în locul vechii locuţiuni curat româneşti: l ă s a t c u l i m b a d e m o a r t e.

Caragea, Legiuire, 1818, p. 67: „Moştenirea iaste priimirea unui viu a dreptăţilor unui mort, căruia îi sunt dăruite după pravilă fără d i i a t ă sau cu d i i a t ă …” Poporul însă rosteşte mai adesea: adiată sau adiiată. În această formă, anu este un simplu adaos fonetic, ci rezultă dintr-o ingenioasă etimologie poporană. Un testament manifestă ultima s u f l a r e, „le dernier s o u f f l e „ a murindului.

Astfel ţăranul, căruia nu-i plac în genere neologismii, a împământenit pe grecul di£taxij, căsătorindu-l cu românul a d i i a r e „souffler légèrement”: a d i i a t ă „résultat d’ un souffle”.

Jipescu, Opincaru, 57: „…dă mi s-or scurta zilili pân’ la Paşte, las vouo cu graiu limpede, cu limba dăzlegată şi cu minţili adunate, adiiata mea; şi blestemaţi dă la mine să hiţi şi uiduiţi dă tot plaiu şi dă toate satili d-împrejur, dă la Piţigoiu şi până-n Malu-Vânăt, şi dân vac în vac să hiţi goniţi, dă n-ăţi ţinea cu dinţi[i] dă doru şi dă voiea mea a dă pă urmă…”

Basmul lui Ţugulea (Ispirescu, Legende, 331): „Această carte ce-i aduse era adiata împăratului. Căci bolnav fiind pe patul morţii, l-au fost întrebat sfetnicii şi gloatele pe cine le lasă împărat, pentru că n-avea alţi copii. Împăratul le-a fost răspuns că mai vrednic nu cunoaşte pe nimeni decât pe Ţugulea. Atunci s-a scris adiata, s-a 296 iscălit de împărat şi de toată obştea…”

A D I I

Când zice adiată, poporul nu mai vede nimic străin în acest cuvânt, fiind sigur că întrebuinţează pe un derivat din a d ì e, adecă un participiu femeiesc substantivat, întocmai ca: s p u s ă, z i s ă, f a p t ă, u r s i t ă etc.



v. Adii.

— Diată.


— Limbă.

— Testament.

ÀDICĂ, ADÌCĂ

A v. Adecă.

ADÌCĂTE

ADIIARE, ADIÈRE (plur. adieri), s.f.; l’infinitiv substantivé d’ a d i e z: action de souffler à peine, souffle, vent léger, brise, zéphyr. Sinonim cu b o a r e şi a b u – r e a l ă.



Basmul celor 12 fete de împărat (Ispirescu, Legende, 238): „Un freamăt puternic se făcu atunci în toată pădurea, ca de o furtună ce vine întărâtată asupra copacilor; şi totuşi nici o frunză măcar nu se mişcă din loc, ba nici măcar nu se cletină, ca de o adiare de vânt barim…”

De la Vrancea (B. Ştefănescu), Sultănica, p. 195: „Scăpătase soarele; ogoarele îşi plecau bogăţia de grâu, orz, ovăz şi mei la adierile încropite ale vântului de meazăzi…”

C. Negruzzi, Scrisoarea VIII: „Daliile îmbrăcate în bogatele lor rochii colorate şi gingaşii tamarini se legănau la adierea vântului…”

A. Odobescu, Doamna Chiajna, p. 110: „…şuierătura frunzelor ce se legânau în adierea dimineţii…”

Alexandri, Concina, sc. 2: „… adierea răcoritoare a nopţii, lumina dulce a stelelor, cântecele depărtate ale păscarilor neapolitani, produceau o armonie, o atmosferă încântătoare…” v. Abureală.

— Adii.


— Boare.

ADÌI, ADIÈZ ( adiat, adiet; adiare, adiere), vb.; 1: souffler légèrement; 2. frétiller, branler; 3. respirer. Necunoaşterea tuturor formelor şi a tuturor sensurilor cuvântului au împins pe unii a-i căuta originea în latinul adhalare ( L. M.), iar pe alţii în polonul odwiewa• (Cihac).

1. adiere „souffler légèrement”.

În Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 420): „ Adi‚dz. Vix levor”.

O colindă din Dobrogea: „Vânt de var-a adiat, Flori de măr s-au scuturat, Peste noi s-au revarsat…”

(Burada, Călăt., 74)

Basmul Ţurloaiele blendei (Ispirescu, Leg., 246): „Un vânticel adia încât de abia îl simţeai că vine să-ţi mângâie obrajii…”

A D I I


B. Ştefănescu (De la Vrancea), Sultănica, p. 221: „Soarele zăpuşeşte firea; lumina lui te orbeşte; aerul joacă, fierbe, şi nici un pic de adiere nu astâmpără arsu-ra…”

2. adiere „frétiller, branler”.

În ghicitoarea poporană despre c u m p ă n ă: „Nici moartă, nici vie, Numai din coadă adie…”

(Ispir., Pilde, nr. 10)

În colinda Toader Diaconul din Brăila: „Sfântul Mihailă

Cu s a b i a -n mână, Deac-aşa vedea, Cu ea cadia Şi ameninţa…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 36)

3. „respirer”.

Cu acest sens şi cu forma organică adillare ( adilšare) cuvântul s-a păstrat în dialectul macedo-român. „ Adillare însemnează a respira, a aspira” (V. Petrescu, Mostre II, p. 151), adecă se aplică la vietăţi, nu la vânt, dar totuşi nu este altceva decât o mişcare lină a aerului. „Substantivul a d i l š a t u, articulat a d i l š a t l u, vrea să zică răsuflare” (M. Iutza, Cruşova).

Prin sufixul verbal deminutival – i l l o suntem puşi faţă-n faţă cu un cuvânt fără nici o îndoială latin, oricare ar fi înţelesul părţii radicale a d – Acest sufix servea vechilor romani pentru a făuri verbi cu sensul de „mişcare uşoară”, întocmai ca în al nostru adiez după tustrele accepţiuni. Astfel din „canto” – c a n t i l l o, din „murmuro” – m u r m u r i l l o, din „scribo” – s c r i b i l l o, din „sorbeo”

— s o r b i l l o, apoi v a c i l l o, o s c i l l o etc. În latina vulgară numărul unor asemeni formaţiuni cată să fi fost fără alăturare mai mare decât cele conservate în latina clasică. De aci mulţimea lor în limbile romanice occidentale, unde ele au trecut ca „-illo” şi ca „-ello”, căci cuantitatea lui i în prototipul latin nu era sigură, uneori scurt şi uneori lung. Astfel sunt în franceza: frétiller, brandiller, tortiller, sautiller şi sauteler, chanceler etc.; în italiana: balzellare, saltellare, canterellare şi altele.

În macedo-româna, adillare a reuşit a reţine nu numai forma organică, dar întrucâtva până şi una din accepţiunile clasice ale latinului a d i r e: „Se zice om a d i l – l o s cu sensul de om milos, om care se afectează facilmente când vede pe alţii suferind” (V. Petrescu, loco cit. ). În „om adillos” ceea ce daco-româneşte ar fi adiios, nu mai vedem nici o umbră de „respirer”. Simplul a d i r e însemnând lătineşte „întimpin pe cineva”, deminutivul a d i l l a r e trebui să fi avut anume accepţiunea de „întimpin cu plăcere, cu bunătate, cu blândeţe”, căci însăşi funcţiunea 298 sufixului -i l l o e dezmerdătoare. Acolo unde Plaut zice: A D I M E N I T

„…satius est

A d i r e b l a n d i s v e r b i s, atque exquirere, Sint illa, necne sint, quae tibi renuntiant?

Bonus animus în mala re dimidium est mali…”

( Pseudol. I, 5) deminutivul a d i l l a r e, prin natura sa mângâitoare, ar înlocui pe întregul „a d i r e blandis verbis”, caracterizând pe un „homo a d i l l o s u s „. Tot aşa „ventus a – d i l l o s u s „, „ventus qui a d i l l a t „, nu poate fi decât un „vânt plăcut, blând, dulce”. De aci daco-românul adiere, macedo-românul adilšare, cu toate sensurile lor.

La moţii din Ardeal forma a aduia a păstrat mai cu samă sensul latinului „a d i r e blandis verbis” din Plaut, căci ea însemnează în genere „a mângâia” (Frâncu – Candrea, Rotacismul, p. 48).

La Alexandri, adverbul ce însoţeşte obicinuit pe adiere este l i n sau a l i n.

Aşa despre cântul priveghitorii: „Vântul tace, frunza deasă stă în aer neclintită.

Sub o pânză de lumină lunca pare adormită.

În a nopţii liniştire o divină melodie

Ca suflarea unui geniu pintre frunzi a l i n adie Şi tot creşte mai sonoră, mai plăcută, mai frumoasă…”

( Concertul în luncă)

Despre aer, unde iarăşi nu e vorbă de vânt: „Aerul e viu şi proaspăt!… el trezeşte şi învie

Peptul, inima şi ochii peste care l i n adie…”

( Balta)


Trecerea lui a d e o, prin deminutivul a d i l l o, la noţiunea de „suflare a vântului”, era înlesnită şi chiar provocată de o asociaţiune de idei tot atât de latină şi numai latină ca şi sufixul verbal deminutival -i l l o. Printr-o ciocnire fonetică, independinte de originea vorbelor, numele latin al vântului: „ventus” ( va ) s-a întâlnit cu participiul „ventum” de la „venio” ( gva ). În acest mod nu putea să nu se nască la vechii romani o etimologie poporană care, prin noţiunea intermediară de mişcare, lega ideea de v î n t cu acea de v e n i r e, şi pe care nu s-a sfiit a o reproduce chiar un filolog ca Scaliger: „ v e n t u s a v e n i e n d o, quia sit aëris motus” (Vossius, Etymol. l. lat., 546). Dar sinonim cu „venio” este a d e r o, de unde apoi deminutivul a d i l l o.

v. Abureală.

— Boare.

ADIIÒS, -Ă. – v. Adii.

ADIMENÈSC

ADIMENÌRE

A v. Ademenesc.

ADIMENÌT


A D I N E A O R I

ADINEAORI, adv.; naguère, depuis peu, dernièrement, tantôt. Cihac (I, 183) aduce următoarele forme ale cuvântului: adineaoară, adineori, dineoară, dineori, adecă numai pe cele întrebuinţate în Moldova, unde predomneşte accentul pe o. Lexiconul Budan (p. 4, 5, 172, 190): adeneaori, adeneoară, adineaori, deneaori, dineaori, cu precumpănirea tonului pe e. Macedo-româneşte se zice: adineavră şi deaneavră (Dr. Obedenar; M. Iutza).

Adineaori îşi asociază foarte des pe m a i „à peu près”, fără ca prin aceasta să se schimbe înţelesul.

Alexandri, Scara mâţei, sc. 3: „Magdian: Acum spune-mi, văzut-ai ceva m a i adinioare… într-acoace? (arată scara).

Marin: Într-acoace?… când te scoborai de sus?…”

Jipescu, Opincaru, p. 65: „Sănătos lucru e să aveţi chieagu vostru şi la păs să legumiţi din ce aţi pus, cum vă spusei m a i adineauri…”

În Muntenia accentul se aude mai totdauna pe e.

A. Odobescu, Mihnea-vodă, p. 20: „Fie-vă aceasta numai pildă la zisele mele de adineauri…”

La A. Pann ne întimpină forma adineaură, foarte apropiată de acea macedo-română: „Se căzneşte dadineaură

Să facă în năsip gaură…”

( Prov. I, 81) sau: „Avem un strein în casă şi poate n-o fi dormind.

Mă pomenii adineaură cu el la uşă bătând, Până mâine dimineaţă sălaş de la noi cerând…”

( Moş Albu I, 9) ori cu emfaticul – a: „Încai de alde moş Neagu crez că n-o mai fi putând, L-am văzut de adineaura tot mereu de somn căscând…”

( Ibid., II, 67)

Adineaori indică în trecut un punct foarte apropiat; un interval mai lung ne desparte de a d ă u n ă z i sau d ă u n ă z i:

Lex. Bud., 5, 188: „a d ă u n ă z i, d ă u n ă z i, d ă u n ă z i l e, nuper, nu-perrime, neulich, vor etlichen Tagen”.

Când punem pe adinioară sau dinioară alături cu a d ă u n ă z i sau d ă u – n ă z i, în privinţa căruia nu poate fi îndoială că e compus din elementele latine: ad-de-una-dies, se naşte o puternică bănuială că între ambele cuvinte nu există, sub raportul combinaţiunii, altă deosebire decât aceea dintre o a r ă şi z i, adecă adinioară nu este „ad-de-in-hora” (Cihac), ci o acomodaţiune vocalică din adeunoară 300 = lat. ad-de-una-hora, sau chiar adeunioară = lat. ad-de-unia-hora, cu latinul vulgar A D I N S

„unia” în loc de „una” (Du Cange, ad voc.). În scurt adinioară ar însemna: „acum numai o o r ă „ precum a d ă u n ă z i însemnează: „acum numai o zi”.

În adevăr, forma scurtată dinioară ni se înfăţişează în vechile texturi cu sensul precis de „numai o d a t ă „, „u n a o a r ă „, de exemplu:

Dosofteiu, 1683, f. 75 a:

Ps. LXI: „ dânâoară grăi Dumnedzău, „… s e m e l locutus est Deus, duo doaâ acéstša audzât-am…” haec audivi…”

În contextul grec: ¤pax ™l£lhsen… Şi mai bine la Coresi, 1577: „… dinioarâ grăi zeulŠ, de doao ori aasta auzii…” Pravila Moldov., 1646, f. 175: „ucigătoršulŠ de va fi omŠ streinŠ, carele nu va fi cunoscutŠ n i c e dănâorâ pre acelŠ omŠ…”

Paremiar, 1683, f. 11 b:

Genes. XVIII, 32: „şi dzâsâ: cevaş „…et dixit: numquid, Domine, şi loquar

Doamne, de-aş grâi încă dânâoarâ?…” adhuc s e m e l?…”

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom., p. 155):

Petr. I, 3, 18: „că Hs. diânrăoară de „…quia et Christus s e m e l pro pecpăcate dereptu noi chinui…” catis nostris mortuus est…”

Exemple mai multe se vor aduce în alte locuri.

Forma adineaure cu contrasul adineauri, în loc de adinioară, s-a născut sub influinţa adverbilor: pùrure, alăture sau alături, aşìjdere sau aşìjderi, altmìntere sau altmìnteri etc., făcând să dispară organicul – oară. Metamorfoza cată a fi foarte veche, de vreme ce o găsim şi-n macedo-româna. Limba noastră literară a întrebuinţat şi poate să întrebuinţeze deopotrivă toate formele, o varietate care convine mai ales poeziei.

v. Dinioară.

— Odinioară.

1ADÌNS, adv.; exprès, à dessein, avec intention, ad-hoc. Ceea ce se face adins este în opoziţiune cu ceea ce s e î n t î m p l ă sau s e n e m e r e ş t e, fie din greşeală, fie din nebăgare de seamă, fie în glumă, fie din noroc sau nenoroc etc., pe când adins e totdauna intenţional. El exprimă dară ideea juridică de p r e c u g e – t a r e şi de aceea e des în vechile noastre legi penale.

Pravila Moldov., 1646, f. 175: „De să va afla neştine acolša de faţâ cu arme unde să va face ucidere, şi • udeţulŠ nu va putša aşša lesne să cunoascâ: î n – d e – adinsŠ aŠ venitŠ, au t ă m p l a t u – s – a u de s-aŠ n e m e r i t Š acolša, atunce să cade să fie îngăduitoršu şi cu milâ…”

Ibid., f. 123: „căndŠ va • ura cela -au suduitŠ, cumŠ nu l-au suduitŠ î n d e – adinsŠ pre neştine, atunce gšudeţulŠ va socoti…”

Ib., f. 52: „de să va afla c-au făcutŠ acestŠ lucru î n – d e – adinsŠ cu i n ş e l ă c š u n e …”

A D I N S

Ib., f. 63: „cela ce va ucide pre sprijinitoršu cu înşelăune, ce să dzice: căndŠ nu l-are ucide nice dereptŠ vreo greşalâ sau dereptŠ ce au vrutŠ să ucigâ pre vrăjmaşu-i, ce n u m a i î n – d e – adinsŠ, atunce şi acesta să va omorâ…”

Ib., f. 72: „poate mušarša să trimiţâ î n – d e – adinsŠ unŠ omŠ acolo unde š-au fostŠ bărbatulŠ, să întrébe de viu, de mortŠ…”

În loc de „î n – d e – adins”, când vrea să se rostească într-un sens superlativ, Pravila Moldovenească, 1646, pune: „c u t o t d e – adinsul”, de ex. la f. 134: „cela ce va grăi rău de domnulŠ locului aceluša şi-l va sudui c u m ă n i e şi c u t o t Š d e – adinsulŠ…”

Fără î n şi fără t o t, Lexiconul Budan (p. 179) ne dă construcţiunea d e adins, pe care o explică prin „fără glumă, cu voie, cu sârguinţă, cu strădanie”.

Astăzi poporul zice mai mult: c u – d i n – adinsul, c u – t o t – d i n – adinsul.

În Condica Logofeţiei lui Constantin Brâncovan, 1692-1713 (ms. în Arh. Stat.), precumpăneşte construcţiunea: „c u – d e – adinsul”.

Un frumos pasagiu la p. 161: „…aşijdirea şi glasul nostru cel de rugă celor ce după noi vor fi de D-zău aleşi stăpănitori c u – d e – adinsul întindem, ca fieştecarele den voi în vrémea stăpănirii sale din avuţia ceša ce de la D-zău šaste voao dată să nu fie sfănta mănăstire aasta lipsită…”

La comparativ se zice: „m a i c u – d e – adinsul”:

Zilot, Cron., p. 36, despre lupta între cazaci şi pazvangii în Craiova: „…Turcii călăreţi, ce-i avea de ajutor, văzând năvălirea vrăjmaşilor, ori de frică sau de pizmă ca să-i lase pe cazaci în peire, i-au năpustit şi au fugit; iar a treia şi cea mai mare împotrivire au stătut o ploaie repede ce s-au întâmplat în toiul războiului, din care, udându-li-se armele, au slăbit foarte tare, şi pazvangii, înţelegând aceasta, m a i c u – d e – adinsul au năvălit asupra lor şi i-au sfărâmat foarte, încât prea puţini au scăpat…”

Se poate zice şi nearticulat, c u – d e – adins:

Pravila Munten., 1640, f. 9 a: „Acéstea vâ învăţăm, preoţilor şi ţărcovnicii biséricilorŠ, ca înşivâ să umblaţi întru învăţăturile ce vă sănt date voao, şi dupâ acéša să învăţaţi toţi oamenii, c u – d e – adiânsŠ de pururea, nu pentru vreo platâ orcaré de argint sau de aur, ce pentru spaseniša sufletelor…”

Omiliar de la Govora, 1642, f. 90 b: „urechile carile ascultâ şi šau aminte c u – d e – adins căntecele muerilor celor curve şi cenghii în multe chipure, acolo nemicâ nu vor auzi dé acéstea, numai acel glas înfricoşat…”

Până astăzi însă, chiar în gura ţăranului, sună mai mult forma articulată, adecă cu – u întreg:

Jipescu, Opincaru, p. 48: „Nu cumva cârlani[i], mânji[i], armăsari[i], telegari[i], jugani[i] şi măcar uţupinili din lumea lu Dumnezeu, c u – d – adinsu te dau dă şugubină?…”

Numai când lipseşte „cu”, adins perde articlul în graiul poporan: „…dă cu ochi[i] dă dânsili şi spuni-le dă la mine multă sănătate şi arată-le să 302 mai lase focului frunzişoara şi alihiša dă pă faţă, că parcă-ş nişte paparude-mbrezăiete A D I N S şi nişte case văruite cu bozii şi cu soc; rogu-le dadins să nu mai umble cu fleacuri, în chieltuieli, în înţoţoneli…” (Jipescu, op. cit., 132).

Dar construcţiunea cea mai răspândită este: înadins sau î n t r – adins.

Balada Iencea Săbiencea: „Află, Ienceo, de la mine

Că-nadins te vream pe tine Şi-nadins m-am lăudat

Că n-ai hal să-mi fii bărbat…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 642)

Donici, Vulturul şi paingul: „Se uită vùlturu şi vede î n -adins

Paingu lângă el cum mreaja au întins…”

Zilot, Cron., p. 65, despre cruzimile pazvangiilor: „Cu ochii am văzut: nasuri, urechi cruţate, Nu zburate de tot, ci-n piele spânzurate, Ş-aceasta î n t r – adins, pentru mai mare groază

La câţi vor auzi, iar mai vârtos să-i vază…”

I. Creangă, Povestea lui Stan Păţitul ( Conv. lit., 1877, p. 26): „– Măi omule, vorbeşti î n adins ori vrei să şuguieşti?

— Ba ferească Dumnezeu, cucoane; î n adins…”

Acelaşi, Povestea lui Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 454): „Şuguieşti, măi omule, ori ţi-e î n t r – adins?…” „A fi cuiva î n t r – adins”: ţie ţi-e î n t r – adins, mie mi-e î n t r – adins etc., este un idiotism care însemnează: „prendre bien a u s é r i e u x „, în opoziţiune cu: şagă, glumă, păcăleală şi altele.

Din exemplele de mai sus vedem că adins se întrebuinţează numai asociat cu prepoziţiunile d e, c u, c u d e, î n, î n d e, î n t r u. Dr. Silasi constată în vechiul grai din Banat şi din Haţeg forma adverbială adensul „serio, ex proposito”, anume în Psaltirea manuscrisă a lui Viski, din 1697 (Bariţ, Transilv., 1875, p. 152); şi acolo însă, după cum ne-am încredinţat din copia în posesiunea d-lui I. Bianu, cuvântul e însoţit de o prepoziţiune. Pasagiul citat de Dr. Silasi sună aşa în psalmul XXXIII: „Szuflet e n adenszul doreste pre Domnul…”

Putem dară afirma, până la probă contrarie, că adverbul adins „exprès” cere totdauna denainte-i cel puţin o prepoziţiune, deacă nu şi două.

v. Adesul.

— Ararul.

— Lupiul.

Paralelismul cu ital. adesso, vechi span. adiesso, v. franc. şi provenţ ades, fac ne-ndoioasă derivaţiunea românului adins din lat. a d – i p s u m (Cihac, I, 28. –

Diez, Wtb.2, I, 167), sub forma nazalizată: a d – i m p s u m; aceasta nu însă fără o rezervă foarte importantă. Occidentalul adesso este un adverb de timp, derivând din „ad ipsum (tempus)”, pe când al nostru adins e un adverb de mod: „ad-ipsum 303

A D I N S

(negotium)”. Există dară între ambele o identitate numai doară de două treimi din elementele cele constitutive.

Un paralelism perfect cu românul adins ne înfăţişează numai doară vechiul piemontez a d e s, într-un manuscript din secolul XII, publicat de profesorul Förster.

Îl găsim acolo de două ori (Böhmer, Roman. Studien IV, 28): „…no se retrahen, mas a d e s van de virtute în virtutem…” = „nu se retrag, ci cu-totadinsul păşesc din virtute în virtute…”; şi mai jos: „…le main e li ol tenea a d e s estendue envers lo cel…” = „mânile şi ochii îşi ţinea înadins aţintiţi cătră cer…”

În aceste pasage ades nu mai este de loc „ ad-ipsum (tempus)”, ca în italianul adesso, ci numai „ ad-ipsum (negotium)” ca în românul adins. Un al treilea adverb romanic independinte adins s-a format din ad-ipsum (hominem) sau ad-ipsos (homines). Vezi-l în articlul următor.

Vom încheia prin recapitularea multiplelor asociaţiuni ale lui adins: d e – adins = de-ad-ipsum; c u – d i n – adinsul = cum-de-in-ad-ipsum-illud; c u – d e – adinsul = cum-de-ad-ipsum-illud; î n – adins = i n -ad-ipsum; î n – d e – adins = in-de-ad-ipsum; î n t r – adins = inter-ad-ipsum; î n – adinsul = in-ad-ipsum-illud.

v. 2Adins.

— Dâns.


— Îns.

2ADÌNS, adv.; entre soi. Arhaism. Sinonim cu î n t r e, de care însă diferă prin aceea că arată numai acţiunea reciproacă imediată î n t r e persoane, nu şi î n t r e lucruri, şi niciodată i n t e r v a l. Se deosebeşte cu totul prin sens, deşi nu prin origine, de cellalt a d i n s, despre care vezi articlul precedinte.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom., p. 159):

Petr. I, IV, 8: „ainte de toţi, adìnsu voi „…ante omnia autem, mutuam i n vošubosti pururea aibăndu…” bismet i p s i s caritatem continuam habentes…”

Cu acelaşi sens la Moxa, 1620, p. 354: „puse domnŠ pre partea răsâritului alŠ doile fišu Costandie, šară pre Consta şi CostantinŠ lorŠ le déde apusulŠ şi Gališa; ce se tinserâ curăndŠ, o amarŠ! că se sfădirâ adinsŠ eişi…”

Noul Testament, 1648, Marc. IX, 15: „…atunci întrebâ pre cărtulari: ce vă „…et interrogavit eos: quid i n t e r priciţ adìns voiş?…” vos conquiritis?…”

Tot acolo, Paul ad Coloss. III, 13, 16: „…răbdăndu u n u l Š a l t u š şi er- „…supportantes invicem, et donantes tăndu-vâ adìnsu voiş, de are cineva u – vobismet i p s i s şi quis adversus ali-

304 n u l Š p r e a l a l t Š înputăcšune…” quem habet querelam…”


Yüklə 4,67 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   28   29   30   31   32   33   34   35   ...   81




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin