Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Vorbă ieşită demult din întrebuinţare la românii de dincoace de Dunăre. Nu era A D E T tocmai b i r sau altfel de d a r e într-un sens concret, ci în genere: normă fiscală, cuotul la care avea drept vistieria, şi mai ales vama, fie în bani, fie în natură.

Pravila Moldov., 1646, indice: „VameşulŠ ce va lua mai multŠ de cumu-i adétšulŠ (adètülð)…”

Constantin Brâncovan, 1694 ( Cond., ms., în Arh. Stat., p. 95): „…dă să aibă a luaré adetul morănilor ce este dăn Dunăre pă pămăntul moşiilor bošarilor domnii méle ce scrie mai sus, a Clăteştilor, a Cătălušului, a Olténiţii, a Urménilor, ori în ce loc ar eşi pre acéste locuri să-ş ša adetul precum au fost o b i c é š u l mai dănainte vréme…” Cantemir, Divanul lumii, 1698 ( A. I. R. II, 146): „încă şi agonisitele sale o b i c é e şi adetiuri pre amănuntul cercetând, fietecine a cunoaşte trebue, căci unul iaste dat spre veselie, altul spre întristare…”

Turcul ‘â d e t „habitude, coutume, pratique” de proveninţă arabă. D. Şaineanu ( Elem. turc., p. 7) observă foarte bine: „trecerea sensului de la o b i c e i la d a r e o întimpinăm pretutindenea în cronicele noastre”. De la turci, cuvântul s-a răspândit nu numai la români, dar pe întreaga Peninsulă Balcanică: la greci, serbi, bulgari etc.

v. Bir.

— Haraci.

— Obicei.

— Vamă…

ADETÀR, „redevancier” (Cihac). N-am dat nicăiri peste această formaţiune, nici în texturi, nici în grai.

v. Adet.

ADETÒRIU, -OARE, adj.; débiteur. Cuvânt pe care-l găsim în Lexiconul Budan (p. 5) şi la Isser ( Walach. Wtb., 2).

v. Datoriu.

1ADEVÀRĂ. – v. 2 Adevăr.

2ADEVÀRĂ (plur. adevere), s.f.; vérité, réalité. Formaţiune poporană din neutrul a d e v ă r, la plural: a d e v ă r u r i şi adevere, iar prin acesta din urmă pe cale analogică femininul adevară, în opoziţiune cu m i n c i u n ă, iarăşi un feminin.

Versul lui Anton Pann, Prov. I, 26: „M i n c i u n a nu-mi place, vorbesc a d e v ă r u l …” ar suna mai bine în limba veche: „M i n c i u n a nu-mi place, vorbesc adevara…”

Cuvântul abundă la mitropolitul Dosofteiu, în ambele Psaltiri, figurând alături cu a d e v ă r şi cu a d e v ă r ă t a t e, uneori în acelaşi psalm; de exemplu: Ps. XXXIX: „n-am ascunsŠ în inema „…non abscondi în corde meo v e r i – mša a d e v ă r ă t a t e a ta şi spăsenia ta t a t e m tuam, et salutare tuum dixi; non spus-am; n-am ascunsŠ mila ta şi adevara abscondi misericordiam et v e r i t a t e m ta de adunare multâ; tu darâ, Doamne, nu tuam a congregatione multa; tu autem, Dodepărta îndurătăţâle tale de mine: mila ta şi mine, ne longe facias miserationes tuas a

276 a d e v ă r u l Š tău…” me: misericordia tua et v e r i t a s tua…”

A D E V Ă R

Sau în Psaltirea cea versificată, din 1673, f. 153 b: „Şi dâ-n ţara noastrâ slava ta să creascâ, Mila ş-a d e v ă r u l pre toţ să tălneascâ, Şi cu dereptatša pace-n gloate multe ‘n braţe să să strângâ şi să să sărute;

De • os adevara în sus să dša radzâ, Din ceršu dereptatša să caŠte să vadzâ…”

Cu – é- ibid., f. 69 b: „Cu cât eşt de ghizdav, tinde şi stejšaşte

Cu a ta putšare, şi împărăţšaşte

Pentru adevšarâ şi pentru blândšaţe, Că ţâš dereptatša de n-ale• în fšaţe…”

La plural, 1680, f. 11 b: „să înmicşorarâ adevérele din fiiš omeneşti…” Construit cu „în” şi „întru”:

1680, f. 84 a: „întru multâmša miliš tale audzâ-mâ, î n adevara mântuinţiš tale mântušaşte-mâ…”

Ibid., f. 110 a: „îndereaptă-mâ, Doamne, în calša ta, şi voš mšarge î n t r – adevara ta…”

Ib., f. 147 a: „credzute toate poruncile luš, întărite în veacul de veacŠ, făcute î n t r – adevarâ şi-n direptate…”

1673, f. 109 b: „Şi să mš-asculţ, Doamne, – n t r – adevarâ, Să nu mă laş să hiŠ de ocarâ…”

Construit cu „de”:

1673, f. 114 b: „Şi rostul mieŠ preste ţarâ

Âţ va striga d e – adevarâ, Toată dzua cu priinţâ

Ţ-va spune de mântuinţâ…”

La mitropolitul Varlam, 1643, I, f. 348 b: „alţii şi capetele ş-au pusŠ pentru adevara, pentr-acea şi dupâ truda lorŠ vor lua platâ…” v. 1 Adevăr.

1ADEVĂ

` R (plur. adevăruri şi adevere), s.n.; vérité, réalité. În opoziţiune cu m i n c i u n ă.

Cantemir, Chron. I, 212: „m i n c š u n i cu voroava frumoasă ascunse şi cu numele adevărului căptuşite…”

Zilot, Cron., p. 75: „Să tălmăcim aşa: vezi pe duşman că vine, Te-ncredinţezi atunci şi fugi să scapi pă sine;

A D E V Ă R

Dar când numai l-auzi, tu stai la îndoială:

Ori fi-va – zici – sau nu, şi poţi face greşeală; Şi poate şadevăr să fie auzirea, Şi tu, gândind m i n c i u n i, stai să-ţi găseşti peirea…” şi ceva mai jos, p. 77: „Unul zicea un fel, altul altfel răspunde;

Săracul adevăr cum supt m i n c i u n i s-ascunde…”

În aceeaşi opoziţiune cu adevăr este b î r f i r e:

Corbea, Psaltire, 1700 (ms., Acad. Rom.), ps. XIV: „Cel care nu b î r f é ş t e, Ci adevăr grăéşte…”

Mai departe, adevăr e în antiteză cu orice întunecă realitatea.

Caragea, Legiuire, 1818, p. 89: „jurând mai întâi că nu o pornéşte (judecata) din vreo p i z m ă, ci întru adevăr…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XVIII, p. 13: „o n ă l u c i t u r î šaste, nu pre adevărŠ trupulŠ nostru luat-au…”

Noţiunea de adevăr se asociază mai ales cu acea de d r e p t a t e: Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom., p. 221): „va veni să gšudece pementšanii, să gšudece lumii întru d e r e p t a t e şi oamenilor întru adevărul său…”

Act moldovenesc din 1644 ( A. I. R. I, p. 88): „şi aşa am aflat tot adivărul şi toata d r e p t a t e prin oamini buni…”

Dacă adevărul nu e ascuns, atunci cineva îl a f l ă, ca în pasagiul de mai sus; iar dacă e tăinuit într-adins, îl v ă d e ş t e:

Caragea, Legiuire, 1818, p. 49: „daca vreo parte prigonitoare va ascunde sau va fura, ori însuşi sau prin altul, dovezile dreptăţilor ceilalte înprotivnice părţi, şi cu vicleşug să va învoi cu aceia, şi apoi să va v ă d i adevărul…”

Dacă adevărul nu e tăinuit într-adins, dar totuşi nu se vede, trebuind urmărit, atunci noi îl d e s c o p e r i m:

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., în Acad. Rom., p. 25): „şi mai multă ocară s-ar fi lucrat, de n-ar fi fost Breabul lucrul cu un cias mai înainte spre d e s c o p e r i r e a adevărului apucat…”

Mai rar se zice: „a g ă s i adevărul”, „a c e r c a adevărul”, „a n e m e r i adevărul”, deşi câtetrele sunt permise pentru varietatea stilului; de exemplu: Cantemir, Chron. I, 151: „sufletul odihnă nu poate a f l a pănă nu g ă s é ş t e adevărul, carile îl c e a r c ă oršcât de departe şi oršcât de cu trudă i-ar fi a-l n i m e r i …”

Când cineva nu mai poate ascunde adevărul, îl m ă r t u r i s e ş t e, termen teologico-juridic trecut în graiul comun, unde îşi perde cu totul urma proveninţei: Costachi Negruzzi, Au mai păţit-o şi alţii, p. 67: „ adevărul vă m ă r t u r i -

278 s e s c, nu mă pot opri de a blăstema pe englezi…”

A D E V Ă R v. Martur.

Fără amestec de minciună, de patimă, de nălucire, se zice: c u r a t adevăr. Şi mai energic este Zilot, Cron., p. 1: „ritorică n-am învăţat ca să vorbesc şi să scriu cu meşteşug, ci am învăţat s i n g u r c u r a t adevărul, întâi de la părinţi…”, unde: „singur curat” e un fel de superlativ, ca şi când ar fi „cel mai curat”, şi de aceea autorul, ca să nu desparţă logiceşte ambii adjectivi, post-articulează substantivul.

Cu aceeaşi emfază se poate zice adevărul a d e v ă r a t, adecă lipsit de orice amestec. Altceva este adevărul a d e v e r i t = „vérité contrôlée vérifiée”: Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, sec. XVII, p. 406: „ adevârŠ a d e v e r i t grăescu, voao, că nu šaste robul mai mare de domnul său…”

Adevăr se construieşte mai ales cu prepoziţiunea î n sau î n t r u, formând o locuţiune adverbială cu sensul de „en vérité” şi „en réalité”.

Zilot, p. 12: „N-ai gândit, sărace, n-ai gândit; eu ştiu fără a-mi da răspuns, Că de-ai fi gândit în adevăr, nu ajungeai cum ai ajuns…”

Neculcea, Letop. II, p. 390: „atunce Mihaiu-vodă măniindu-se, în grabă au spănzurat pre Cuza Spatarul, nepricestuit, încălţat, îmbrăcat, dăndu-i vina că au scris el la feciorii lui, avănd acolo la Cătane, ca să vie să prindă pre Mihaiu-vodă din Iaşi; ce nu se ştie î n t r u adevăr au ba; numai în pismă l-au omorit…” Dosofteiu, 1673, f. 220 a: „Doritu-ţ-am porun cu dulceaţâ Şi-n t r – adevărul t㊠să-m daš všaţâ…”

Gr. Alexandrescu, Umbra lui Mircea: „Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură

Ce un uriaş odată în războaie a purtat;

Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-aşa oameni î n t r u adevăr au stat…”

Prin prepoziţiunea c u, adevăr capătă o funcţiune adverbială ceva mai intensivă, cum ar fi: „bien en vérité”:

Apocalipsul lui Paul, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 423): „o, cu cătâ slavâ te-i spodobitu, suflete! c u adevăru că fugišai de noi…”

Tot aşa cu prepoziţiunea p r e:

Un text din secolul XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 306): „nice să ne înşâlâm înşine, să ne pare că e dulce pohta pâcatelorŠ, că aaşta šaste, p r e adevârŠ, înşâlâcšunea morţiei…”

Cu prepoziţiunea d e, scăzută la rolul de prefix, adevăr se aglutinează într-un singur cuvânt: deadevăr (= de-adevăr), care ne întimpină în cele mai vechi texturi şi până pe la finea secolului XVII fără a diferi prin sens de simplul adevăr.

În Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.), alăturat cu Noul Testament din 1648:

A D E V Ă R

1648:

Jacob. III, 14: „nu vă lăudareţi şi nu „…nu vă lăudareţ, nece fireţi minunoşi menţireţi spre deadevăru…” înprotiva adevărului…”

Ib., V, 19: „fraţi, se neştiânre de voi „…fraţii miei, să au rătăcit cineva dintru rătăcšaşte de la deadevăru…” voi de la adevărŠ…”

Petr. I, 22: „sufletele voastre curăţindu „…inimile voastre curăţindŠ întru asculântru ascultarea deadevărului…” tarea adevărului…”

Tot aşa la Coresi, 1577, alăturat cu Silvestru, 1651:

1651:

Ps. V: „nu šaste în rostulŠ lorŠ deade- „…nu šaste în rostulŠ luš d e r e p – vărŠ…” t a t e …”

Ps. XXIX: „doarâ ispovedi-ţi-se ţărâna „…au lăuda-te-va pre tine ţărăna? au sau spune deadevărulŠ tău…” vesti-va adevărulŠ tău?…”

Ps. XXXIX:,meserearea ta şi deadevă- „…mila ta şi adevărulŠ tău pururša mă rulŠ tău pururea ajutarâ-mi…” păzeascâ…”

Ps. LXXXIV: „milostea şi deadevărŠ

„…mila şi adevărulŠ timpinară-se…” timpinarâ-se…”

Legenda Duminicei, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 54): „buânrătate va fi de la Tatălu şi de la fišulŠ Is. Chs. întru vecie de veacŠ cu dedevărŠ…”

Dosofteiu, 1673, f. 9 b: „Că tu cer deamănuntul inema şi zgăul, Şi ştiš cu deadevărulŠ direptul şi răul…”

Românul adevăr = lat. a d – v e r u m; deadevăr = d e – a d – v e r u m, de unde şi italianul d a v v e r o, întrebuinţat însă numai ca adverb.

v. 1 Ad. – 2,3,4 Adevăr.

— Bârfeală.

— Minciună…

2ADEVĂR, ADEVARĂ ( adeveri, adevere), adj.; vrai, véritable, réel. În vechile texturi se pune foarte des adjectivul propriu adevăr = lat. a d – v e r u s acolo unde astăzi se întrebuinţează numai forma participială a d e v ă r a t.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. IX, p. 10: „să nu le se pare lor că e vreo nălucâ, ce adevărŠ trupŠ…”

Varlam, 1643, I, f. 163 b: „aicša aratâ Hs. fišulŠ lui Dumnedzău de închinâtorii c e i adeveri ce vorŠ vrša să cršadzâ întru Domnul Hs… carii simtemŠ noi creştinii cei pravoslavnici închinâtori adeveri…”

Ibid., II, f. 81 a: „mâ va trage spre perire şi nevošaşte să mâ leapâdŠ de Dumnedzeu c e l Š adevârŠ…”

Ib., I, 63 a: „cănd faci aşša, atunce închipueşti cruce adevarâ…” Arsenie de la Bisericani, circa 1650 (ms., în Acad. Rom.): p. 85: „šubiţi pre Dumnezeu prea-cuvioşii lui, că pre c e i adeveri cearcâ…”; p. 200: „şi tu, Dumnezăul mieu, eşti îndurat şi milostiv, îndelung răbdător şi 280 multŠ milostiv şi adevăr…”;

A D E V Ă R p. 269: „calša c e a adevarâ o vrušu, calša c e a adevarâ o šubišu…”; p. 270: „nu lua diân rostul mieu cuventele c é l e adevére…”; p. 278: „dereptatša ta e direaptâ pururea şi légša ta e adevarâ…”;

Dosofteiu, 1673, f. 179 a: „Să rădice pentru ţarâ

Moiseš şi Aron sfarâ, Samuil să facâ rugâ

Ca o adevarâ slugâ…”

Ibid., f. 49 b: „Şi toţ sfiinţiš ce-s cu inemadevarâ

Lăudaţ vor fi de toatâ lumša-n ţarâ…”

Text din secolul XVII ( Cod. ms. misc. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov): p. 259: „fugiša DomnulŠ ca să încredinţéze că adevârŠ omŠ era…”; p. 364: „acesta adevărŠ IzrailteaninŠ šaste şi întru elŠ hiltenşugŠ nu e…” Ca şi substantivul a d e v ă r, adjectivul îşi asociază de asemenea prepoziţiunea „de” scăzută la prefix, devenind deadevăr, fără schimbarea sensului.

Codicele Voroneţian, circa 1550 (ms., Acad. Rom.) alăturat cu Noul Testament din 1648:

1648:

Petru I, V, 12: „mărturisescu aasta a fi „…mărturisindŠ c-aasta-i mila cša deadevăru cu buânrătatša lu Dumnedzeu…” a d e v ă r a t î a lui Dumnezău…”

Legenda Sântei Vineri, circa 1580 ( Cuv. d. bătr. II): p. 146: „acela šaste deadevărŠ Domnedzeu luminătoršu şi sfinţitoršu…”; p. 149: „apropie-te de vedzi sila deadevărului Domnedzeu…” v. 1 Ad. – 1,3,4 Adevăr.

— Adevărat.

— Adeverit.

3ADEVĂR, adv.; 1. vraiment, certainement; 2. amen, ainsi soit-il. Arhaism, ca şi adjectivul corespunzător a d e v ă r. Astăzi se înlocuieşte prin locuţiuni adverbiale ca: î n a d e v ă r, c u a d e v ă r a t etc.

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXI, p. 6: „şi aşa înbogâţindu-ne, în mânile lu Dumnezeu avuţiša să o dămŠ, în mânile săracilor acéša puindŠ, şi la ceršu de vomŠ strânge, atunce adevărŠ afla-ne-vămŠ bogaţi…”

Legenda Sf-lui Dimitrie, text din sec. XVII ( Cod. ms. misc. al Bis. Sf. Nic.

Braşov, p. 124): „că adevărŠ, šubiţilor, de lucrurile célea deşartele ale ceştii lumi peritoare să ne ferim…”

Acest adverb se mânţinuse mult timp în limba bisericească în loc de: a m i n „ainsi soit-il”.

Noul Testament, 1648, f. 119 a:

Is. X, 1: „ adevărŠ, adevărŠ zic voao…” „…a m e n, a m e n dico vobis…”

A D E V Ă R

Apocalipsul lui Paul, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 425): „aceluša e slava şi înpârăţie şi ţinutulu cu Tatălu şi cu Duhul sfăntu de acum şi pururea în vecu, adevăru…” Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 462): „şi vom cănta înpréunâ cu îngerii cu lauda, în slava sfinteei Troiţe în vecu, adevăru…”

Dosofteiu, 1673, Dedic.: „într-acšaša dărušascâ Domnul Dumnedz㊠îndelungatâ şi nărocitâ domniša mării-tale, întru mila sfinţii-sale cătră cinstša şi lauda sfăntŠ-numeluš săŠ, adevârŠ”.

Ibid., f. 158 a: „dă, Dumnedz㊠sfinte şi Doamne Isuse Hristoase, şi mie, unuš păcătos, parte s-ašb în sfănta ta cetate, pentru ruga sfinţiš sale mašciš tale Precistiš ş-a tuturor sfinţilor, adevăr…”

Context slavo-român, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 82): „…aceluša-i ţirutul şi slava în veacu „…tomu slava i drŠ×ava vŠ v‚ki adevâru…” a m i n Š …”

Cu prefixul d e, întocmai ca în adverbul italian d a v v e r o (= de-ad-verum), găsim în Dicţionarul bănăţean, circa 1670 (ms. în Bibl. Universităţii din Budapesta): „ Dadevăr. Equidem”.

v. 1 Ad. – 1,2,4 Adevăr.

— Amin.

4ADEVĂR, ADEVERÈZ ( adevărat, adevărare), vb.; affirmer, constater, réaliser.

Arhaism înlocuit astăzi prin a d e v e r e s c.

În poezia poporană, adevărare s-a stereotipat în construcţiune cu a f l a r e la reflexiv: „a se a f l a ş-a se a d e v ă r a „ având sensul de „rèaliser quelque chose de très-difficile”.

O colindă din Ilfov: „Cine-n lume s-ar afla, S-ar a f l a şadevăra

Să dea-n mare

Ca o floare, Să iasă-n vad

Ca un brad…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 71, 72)

O altă colindă: „Cine-n lume s-o afla, S-o a f l a şadevăra

Merii de mi-o săgeta?

Nimenea nu se dafla, Nimeni nu se bizuia…”

( Ibid., 81)

Balada Bâcul Haiducul, din Prahova: „Şeapte pungi făgăduia

Ori la cine s-o afla, A D E V Ă R

S-o a f l a şadevăra

Să se ducă

Să-l aducă

Din fundul ceardacului, Din marginea drumului…”

( Ibid., 605)

Ba încă cu afereza lui a-: „Cine-n lume s-ar dafla, S-ar d a f l a, s-ar devăra

Pe negrul d-a-ncălica

Fără şea, fără oblânci…”

( Ibid., 74)

Sensul de „affirmer” se învederează mai cu seamă din următorul pasagiu în

Noul Testament din 1648:

Luc. XXII, 59: „şi trecănd ca unŠ asŠ, „…et intervallo facto quasi horae unius, altulŠ adevăra zicăndŠ…” alius quidam a f f i r m a b a t dicens…”

Cu sensul de „constater”, adevărare este un vechi termen juridic, care ne întimpină la tot pasul în crisoave şi-n pravile.

Badea Bălăceanul ( A. I. R. I, 61): „să adevăraţi pe măruntul, făr de făţărie, când au cumpărat Necula acel loc de la Nedélea fratele Calii, fost-au scaunele făcute acolea? au făcutu-le-au Necula după ce au cumpărat locul? deci precum veţi mărturisi şi veţi adevăra cu sufletele voastre…”

Iată un şir de exemple din Condica Logofeţiei sub Constantin Brâncovan (ms. în Arh. Stat.):

1692 (p. 12): „au umblat şi au adevărat sémnele moşiei satului Oreaviţa…” 1693 (p. 65): „deci aceşti 4 bošari, ei s-au strănsu toţ la un locu, fiindu şi ei amăndoi de făţă, de le-au luat seama pre amăruntul şi bine au adevărat cum că aastă moşie, ce au fostu partea lui Bivol şi a Bratului, šaste den funea moşălor popii Fierăi…”

1693 (p. 29): „şi bine am adevărat domniša mea cu tot divanul…”

1694 (p. 146): „…aşa au fost adevărat acei bošari cu sufletele lor…” 1696 (p. 166): „šar pentru dumbravă şi pentru luncă, cătă să va adevăra că šaste, aşa š-au tocmit să aibă a ţinea frăţéşte…”

1696 (p. 173): „şi au ţinut sfănta Mitropolie satul Oreaviţa cu tot venitul din hotar în hotar, cum šaste mai sus zis, precum au ales şi au adevărat aceşti 6 bošari…” 1696 (p. 96): „drept acéša şi domniša mea, adevărănd că au fost obicéšu şi mai denainte vréme, aşa le-am dat aastă carte…”

1697 (p. 230): „le-au cerşut ca să-ş scoaţă moşnénii cărţi domneşti şi scrisori ce vor avea pre moşiša satului Godénilor, ca să poată adevăra în tot hotarul căte délniţe săntu, şi fieştecarile moş căte délniţe au stăpănit, şi să a d e v e r é z e ce s-au 283

A D E V Ă R văndut şi ce au rămas nevăndute, şi ca să poată adevăra cătă šaste partea boša-rinului…”

1698 (p. 254): „deci aceşti bošari ce scriu mai sus, neputănd adevăra într-altu chip, au întrebat pre bătrănii şi megišaşii de acolo denprejur…”

Trecând acum la Moldova:

Pravila, 1646, p. 24: „de va fi făcut una ca aasta şi să va adevăra cu mărturie oameni de cinste şi credinoşŠ, certarša lui să fie moartša…”

Ibid., p. 25: „orcare vameşŠ va face năpaste cuiva şi-i va lua negoţulŠ, dzăcăndŠ că nu ş-au plătitŠ vama, şi elŠ va adevâra c-au plătit, acesta nu numai negoţul va întoarce înapoi, ce încâ şi ca un furŠ să va certa…”

Ib., p. 50: „căndŠ să va prileji un om căsaršu în višaţa lui să-ş dărušascâ avuţiša sa fămeii sale, sau făméša bărbatului său, acestŠ darŠ să va adevăra dupâ moarte, šarâ nu în višaţâ…”

Ib., p. 150: „nişte oameni mulţi vorŠ ucide pre vrunulŠ cu rane de moarte, carele una dentr-ănse săngurâ putša să-lŠ omoarâ, šarâ să nu sâ poatâ adevăra la

• udeţŠ carele l-au omorât, atunce pentru căce săntŠ mulţŠ, nu să va omorâ nice unulŠ…”

Cu acelaşi sens de „constater”, în Catechismul transilvan, din 1560 ( Cuv. d.

bătr. II, 99-100):

— Cu ce veri adevăra ca eşti creştinŠ?

— Cu acéša că m-am botezatŠ…

— Cu mai multŠ, cu ce veri adevăra?

— Cu acéša că ştiu rădâcina creştinâtâţiei…”

Dosofteiu, 1680, f. 66 a, întrebuinţează infinitivul substantivat adevărare cu sens de a d e v ă r: „…întoarce-va ršalele pizmaşilor mšeš, „…avertet mala inimicis meis, în v e – cu adevărarea ta răspišarde-š pre înşŠ…” r i t a t e sua disperde illos…”

La perfect se conjugă: adevărai, adevăraşi, adevără…

Legenda Sf-tului Dimitrie, text din sec. XVII ( Cod. ms. misc. al Bis. Sf. Nic.

Braşov, p. 113): „şi după acéša, deaca se stinserâ focurile, šară tocmitoršul besérecei tuturorŠ adevârâ aastâ cšudesâ…”

La prezinte indicativ şi la subjunctiv, forma organică: adevăr, adeveri, adevară, adevere ne apare înlocuită deja în vechile texturi prin forma cu – e z: adeverez etc.

Pravila Moldov., 1646, f. 84: „mai adevărate sămtŠ mărturiile carile dzăcŠ că šaste aşša decătŠ ceša ce dzicŠ că nu-i aşša; ce să dzice: ceša ce adevereadzâ mai de credinţâ sămtŠ decătŠ ceša ce tăgăduescŠ…”

Ibid., f. 87: „macarŠ de-are şi fi un marturŠ destonic şi credinosŠ să adeverédze preacurviša muerii…”

Ibid., f. 100: „să cade să adeverédze gšudeţul cu mărturii oameni de credinţâ, cum šaste răpitoršu, şi atunce să va certa…”

Ib., f. 150: „să nu poatâ • udeţulŠ să adeverédze, cine š-au făcutŠ rana cša de 284 moarte, şi cine š-au făcutŠ célšalalte ce nu-s de moarte…”

A D E V Ă R AT

Constantin Brâncovan, 1694 ( Cond., ms., Arh. Stat., p. 214): „ca să caute şi să adeveréze şi să mărturisească precum vor şti cu sufletele pentru acéste 2 délniţe de moşie din Topolovéni: ţinut-au mănăstirea Glăvăogul vreodinioară…”

Zilot, Cron., p. 113, despre dinastia Basarabilor: „neam blagoslovit de Dumnezeu precum însuşi faptele lui în vileag adeverează, nu numai aici în pământul ţărei, ci şi pre alte pământuri…”

E foarte interesant că forma cu -e z, pe lângă sensurile de „affirmer, constater réaliser”, pare a mai fi dezvoltat unele accepţiuni, pe cari nu le găsim în derivatele fără – e z; de exemplu: „să se adevereze = s’assurer, se convaincre”: Moxa, 1620, p. 397: „mişeii de pretutindinša multŠ bine lua dentru mănile lui, şi cine va vrea s ă s e adeveréze a m a r e c r e d i n ţ î c e a v e a: besérecâ prea frumoasâ zidi lu sveti Gheorghie şi alte…”

Tot aşa: „ adeverez =j’atteste”, la iscăliturile marturilor unei tranzacţiuni: Act muntenesc din 1622 ( A. I. R. I, 32): „eu Pavel sticlaru adeverezu, eu Stan sticlaršu adeverez, eu Şerbanu ot Vălcana adeverez, şi am scrisu eu popa Toader ot Vălcana cu zisa loru; Pătraşc postel ot Tărgovişte adeverez, Vasilie postelnicu adeverezu, Tănase postelnec ot Coţăeni adeverezu, Oprea postelnic ot Săteni adeverezu”.

În fine, participiul trecut adevărat şi-a asigurat un loc independinte în grai, ca adjectiv şi ca adverb, chiar după ce a d e v e r i r e a reuşit a uzurpa toate funcţiunile verbale ale lui adevărare, scăzut din prima în a patra conjugaţiune.

v. 1 Ad. – 1,2,3 Adevăr.

— Adevărat.

— Adeveresc.

— Adeveritor…

ADEVĂRÀRE. – v. 4 Adevăr.

1,2ADEVĂRÀT, adj. şi adv.; part. passé d ’ a d e v e r e z: 1. pris adjectivement: vrai, réel, authentique; 2. pris adverbialement: en vérité, en réalité, sérieusement, vraiment.

Un text din sec. XVII ( Cod. ms. misc. al Bis. Sf. Nic. Braşov, p. 21): „deaca priimi bucurie Mariša, vru ša şi îns㺊 cu vedérea să se încrează, să vorŠ fi adevârate cuvintele…”

Neculce, Letop. II, 310: „şi zicŠ să-i fie dat atunce în cafe otravă, care şi cam samănă acel lucru să fie fost şi cam adevărat, că curănd s-au bolnăvit…” Act moldovenesc din 1698 ( A. I. R. III, 264): „scriu şi mărturisăscu cu acestu adevăratu zapis al nostru…”

Act muntenesc din 1682 ( A. I. R. I, 61): „pentru m a i adevărată credinţă mš-am pus degetul maš jos ca să crează…”

În Moldova e foarte obicinuită forma adevarat, adecă cu silaba – vaân loc de

— vă- (= – v‚-); de exemplu:

Pravila Moldov., 1646, f. 166: „pentru să poatâ înţelége, carele šaste adevaratŠ

(adævarátð) şi mai întăi vinovatŠ…”

Darie Toder, 1674 ( A. I. R. III, 249): „mărturisăscu cu acest adevarat zapis al mieu…” Şi mai poporană în Moldova e forma adivarat:

A D E V Ă R AT

O naraţiune ţărănească din districtul Suceava: „Omu tari di îngir poate sâ sâ lupti cu un drac şî sâ-l ghirušascâ, dacâ-l va lega cu brăcinaršu dila bernevicš, şî tot năcăjându-l şî bătându-l, scoati banš, cari sâ prifac în cărbunš; di aceša nu trăbuš sâ ni mulţănim cu baniš scoşš întăšaşš datâ, ci sâ-l batem mereŠ când l-am prins, arătându-š o cruci şî tot stuchindu-l, pân’ ci scoati banš adivaraţš…” (I. Bondescu, com.