Hasdeu, Bogdan Petriceicu

— Amù.

Un alt idiotism arhaic foarte interesant este „iar când a fost acum” sau „iar când acum” cu înţeles de „récemment, depuis peu”.

Un act muntenesc din 1630 ( A. I. R. I, 32): „…după aceša c î n d u a u f o s t acum, šar dumnelui vornicul Hreza mi-eu dat banii căt amu dat eu…”

Badea Bălăceanul, 1679 ( A. I. R. I, 61): „…un loc ce au cumpărat Necula log de la Nedélea fratele Calii dreptu ug 3 şi ţine scaune pe acel loc, šar c ă n d a u 233

A C U M f o s t acum, fiind casa părinţilor Calii aproape de acel loc şi acum šaste pe seama ei, nu să sufere să fie scaunele acolea înaintea casii ei…”

Tudor Logofăt, circa 1584 ( Cuv. d. bătr. I, 38): „…šar c ă n d u a u f o o s t u a c u m, šar se au apucatu aceştii boerii ce săntu maii sus zişi, şi cu egumănul, de acestu ţigan Calul feorul Opréi de să-l šaa…”

Constantin Brâncovanu, 1694 ( Cond. ms. Brâncovenească, în Arh. Stat., p. 86): „…şi tot le-au ţinut bošarinul domnii méle cu bună pace, šar cănd au fost acum, după ce au trecut 5 ani, venit-au Mihalcea şi Moise înpreună cu Dragomir căpitan înaintea domnii méle în divan de s-au întrebat de faaţă cu bošarinul…”

Aceeaşi Condică Brâncovenească, p. 108: „…šar c ă n d a c u m în zilele domnii méle, šar au venit Pană Logofăt…”

Cu un sens ceva apropiat, dar nu acelaşi, se zice: „ acum de la o vreme”.

Gheorgachi, Letop. III, 311: „şi după masle mergea boierii de-şi lua de la domn ertăciune; dar acmu d e l a o v r e m e s-au rădicat şi acest obiceiu…” Din latinul vulgar e c c u – m o d o, cu un accent nesigur, s-au născut: pe de o parte românul acumù = acmù şi acùmu = acùm; pe de alta, cu aceeaşi bifurcare tonică: friulanul acumò = lat. eccu-mòdo = rom. acumù, şi sardul còmo = lat.

eccù-modo = rom. acùmu. Această observaţiune a făcut-o deja de mult Ascoli ( Kuhn’s Z. f. v. Sprachf. XVI, 123). Sardul zice: „dai c o m o innantis” (Spano, 164), italianul: „da q u i innanzi”, cel dentâi corespunzând românului „de acum înainte”, iar cellalt: „de a c i înainte”, ca şi când graiul nostru ar concentra în sine la un loc neşte varianturi pe cari le găsim numai împrăştiate în limbile surori din Occident, ba încă unele – ca forma acrum, despre care mai jos – nu se mai găsesc nicăiri.

Din variantul acumù prin intermediarul acmù vine scurtatul amù; din acùmu – acù. Macedo-româna şi istriano-româna posedă numai forma acmu, pe care au amplificat-o în acmoce, acăţând pe – c e după analogia lui „atunce”. Pe acmoce istriano-româna îl mai reduce la: cmoce (Miklosich, I. Maiorescu).

În acest mod, cuvântul român n-are de loc a face cu vechiul grec ¢km»n „tout-à-l’heure, encore”, deşi se aseamănă atât de mult prin funcţiune şi prin formă.

Neogrecul ¢kÒmi sau ¢kÒma a perdut până şi sensul de „tout-à-l’heure”, dezvoltând numai pe acela de „encore”, astfel că pentru a exprime noţiunea de prezinte trebui să-şi asocieze pe tèra: ¢kÒmi kaˆ târa. Tot aci vine albanezul akoma „încă”.

Genealogia cuvântului: <

A lat. eccù-mòdo

: lat. eccù-mòdo eccù-modo friul. acumò rom. acumù rom. acùmu sard. còmo acmù acùm amù acù

A C U M A

În graiul din Banat, de exemplu lângă Lugoş, mai există formele acrù, acrum şi a c n ù. Trecem peste a c n ù = lat. eccu-nunc, despre care am vorbit la locul său.

Forma acrum însă aparţine aci şi este de o importanţă extremă, ca un adevărat rest aşa-zicând fosil din latinitatea cea mai depărtată. Pe lângă e c c e, latina vulgară avea variantul e c c e r e, care ne întimpină des la Plaut: „Prandi în navi, inde huc egressus sum te conveni.

— E c c e r e, Perii misera!…”

( Menaechmei II, 3 v. 50) „Jam, enim e c c e r e ibo în forum…”

( Trucul. II, 2 v. 68) „Mihi praedicas?

— E c c e r e! jam tuatim

Facis, ut tuis nulla apud te sit fides…”

( Amphitr. II, 1 v. 4)

Precum în compoziţiune e c c e devine e c u – în toţi pronumii şi adverbii romanici derivaţi, tot aşa e c c e r e cată să fi avut în compoziţiune o formă e c r u – de unde e c r u – m o d o alături cu e c u – m o d o. Din e c u – m o d o vine acum; din e c r u – m o d o – acrum.

Din variantul acmù, prin intensivul – şi (lat. sic), s-a format vechiul a c m u ş i, astăzi a m u ş i; din variantul acùm, prin scurtatul acù, s-a născut intensivul a c u ş i cu deminutivul a c u ş i c ă, iar prin particula emfatică – a: a c u m a.

v. Acnù.

— Acuma.

— Acuşi.

— Amù.

— Amuşi.

— Atunce.

ACÙMA, adv.; tout-à-l’heure, à présent. Format din simplul a c u m prin emfaticul

— a (v. 5A), acuma circulează în concurenţă cu formele scurtate a c ù şi a m ù, dar geograficeşte e mai răspândit decât ele.

În Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670: „Acmu. Nunc.

Acuma. Nunc”.

Pann, Prov. I, 99: „Nevasta l-acea-ntâmplare

Începu a se-nchina, Zicând cu mare mirare:

U i t ă – t e acuma, na!…”

Pompiliu, Sibiiu, 25: „De-aţi făcut voi cuiva bine, Faceţi şacuma cu mine!…”

Zilot, Cron., p. 112: „Cine să latre?

Cei ce împarte

A C U M A

Cu lupii turma Ş – a t u n c i ş-acuma? …”

Iancu Văcărescu, p. 16: „Iar acuma făr-a prinde

Eu de veste nicidecum, Fără arcu a-mi întinde

Fugar m-am trezit pe drum…”

Ţăranul din Prahova: „ Acuma ie acuma, hine Moţăilă! Strângi-te la piept şi ia-ţi căciula…” (Jipescu, Opinc., 97).

Emfaticul acuma se poate pune aproape pretutindeni unde se întrebuinţează simplul a c u m, dar mai ales în locul energicului a c ù:

A c ù – i a c ù = acuma-i acuma; Uită-te a c ù = uită-te acuma; A c ù, de! = acuma, de… v. Acum.

ACÙR ( acurs, acurgere), vb.; accourir. Arhaism trecut în Lexiconul Budan. În texturi nu-l găsim. Numai în aparinţă îl poate bănui cineva la Coresi, Omiliar, 1580, quatern.

XXVII, p. 11: „…mulţi nevošaşte, ce mai vrătosŠ lenivoşii şi šuţii spre cuviinţa céša buna şi spre spăsenie a c u r î (akoyrä)…”, căci contextul probează că aci este vechiul infinitiv „a cură” = lat. currere, iar nicidecum compusul acur.

v. 2 Cur.

— Curg.

A-CURMEZÌŞ. – v. Curmeziş.

— De-a.

ACÙS

A v. Acusat.

ACUSÀRE

ACUSÀT, -Ă, adj.; constaté, reconnu, prouvé par serment. Acest cuvânt este un adevărat mărgăritar, găsit din întâmplare într-o claie de fân. Pintre documentele inedite ale mănăstirii Bistriţa din Oltenia, conservate în Arhivele Statului din Bucureşti, se află o epistolă de la Petru-vodă Mircea cătră „jupan Neagoe marele ban al Craiovei”, scrisă întreagă slavoneşte cu mâna vel-logofătului Bogdan. Actul poartă numai data lunară: „30 octobre”; anul însă nu poate fi decât 1560, căci din alte documente se ştie că atunci anume era Neagoe pe scaunul bănesc şi Bogdan la logofeţie (v. Venelin, Vlacho-bolg. gramaty, p. 177). În acea epistolă, Vodă scrie lui Neagoe cum că călugării de la Bistriţa ar pretinde a fi ale lor trei familii de ţigani, pe cari le stăpânesc Laţco şi Panga, şi deci – urmează epistola – „dacă călugării vor putea să jure că aşa este, atunci graţiozitatea ta să le dai pe acei ţigani menţionaţi mai sus ca să fie ai mănăstirii, iar lui Laţco şi lui Panga să cauţi a le da alţi ţigani la număr în locul acelor ţigani pe cari graţiozitatea ta îi vei fi găsit acusaţi: tæh aţigaii cto æsi iaşæl tvoa milostð akusaţi”. Neştiind cum să-şi exprime ideea într-o limbă

236 ce-i era străină, scriitorul a vârât în textul slavic termenul juridic curat românesc: A C U Ş I acusatu, acusaţi, cu sens de „recunoscut, constatat, dovedit prin jurământ”. Sub raportul fonetic, acest acusaţi, cu s ca în „casă”, „nas”, „pus” etc., nu cu z ca în neologismii luaţi din franceza sau italiana, reprezintă din punct în punct pe latinul a c c u s a t u s. Sub raportul logic însă nu se potriveşte de loc cu latinitatea clasică, în care cuvântul nu are nicăiri sensul de „constaté”, ci numai cu latinitatea vulgară, de unde ne întimpină această accepţiune în francezul a c c u s e r şi italianul a c – c u s a r e. Franţuzeşte: a c c u s e r son age, a c c u s e r sa maladie, a c c u s e r réception d’une lettre, a c c u s e r son jeu… Italieneşte: a c c u s a r ricevuta, a c c u s a r una lettera, a c c u s a r un dolore. În terminologia jocului de cărţi, occidentalul a c c u s a r e este mai-mai tot aceea ce făcuseră călugării de la Bistriţa în privinţa celor câteva sălaşe de ţigani: „În alcuni giuochi, accusata dicesi di quelle verzicole (tre o più carte) che vengono accusate o sia d i c h i a r a t e da’giuocatori, a tenor delle regole del giuoco, p e r t i r a r n e q u a l c h e v a n t a g g i o „ (Boerio, Diz. Veneziano, v. Acuso). Româneşte însă se pare că acusat era anume cel „dovedit prin jurământ”, „et jurata fuit accusa”, după cum se zicea în latinitatea medievală (Du Cange, v. Accusa).

v. Rău.

ACÙŞI, adv.; sur le champ, de suite, à l’instant. Format din a c ù (= a c u m ) prin intensivul – şi (=lat. sic), acuşi exprimă un viitor imediat.

Pann, Prov. I, 97: „Nevasta lui mai în grabă

Căldarea la foc puind, Şi el umblând după treabă, De caii lui îngrijind, Îşi întrebă pe nevasta:

Puseşi, dragă, ce făcuşi?

Ea îi răspunse l-aceasta:

Da, da, bărbate, acuşi…” „În săptămâna Paştilor merg copiii seara în cimitir şi bat toaca, zicând:

Toaco tocorezele

C-au trecut botezele, Toaco tocoriile

C-au trecut floriile, Toaco tocoruţele

Cacuşi vin păscuţele…”

(P. Olteanu, Hunedoara, Haţeg)

I. Creangă, Povestea lui Dănilă Prepeleac ( Conv. lit., 1876, p. 459): „Măi omule, zise dracul. Tu cu şmichiriile tale ai tulburat toată drăcimea; da acuş am să te vâr şi eu în toate grozile morţii!…”

Alecu Văcărescu, p. 28, rău a pus pentru rimă pe acuşi în loc de a c u m: 237

A C U Ş I

„Şi tu limbă, ce tăcuşi, Ca o mută pănacuşi…”

Numai când se repetă, acuşi arată o activitate febrilă în prezinte, nu în viitor: „Pe când soacra horăia, dormind dusă, blajina noră m i g ă i a prin casă; acuş la strujit pene, acuş îmbala tortul, acuş pisa malai şi-l vântura de buc…” ( Conv. lit., 1875, p. 284).

Prin emfaticul – a (v. 5A), acuşi se amplifică în a c u ş a, fără a se modifica sensul.

„Când ameninţă pe cineva cu bătaie, poporul zice: Lasă că-ţi voi arăta eu Bacăul a c u ş a!…” (Preut G. Palladi, Tutova, c. Şendreştii).

Din acuşi, după analogia lui „atâtica” din „atât”, se formează deminutivul a c u – ş i c a, care se poate aplica dopotrivă la prezinte şi la viitor imediat.

„…o să-ţi dăsluşesc, pă cât m-o tăia puterea, atâtea ş-atâtea-ntrebări şi nepriceperi, trecătoare dă multe ori pân mintea ta-ntunecată şi nedăslegate pânacuşica de judicata ta nedăprinsă…”

(Jipescu, Opincaru, 20).

v. Acum.

— Amuşi.

ACÙŞA

A v. Acuşi.

ACUŞÌCA

ACUŞÒR A v. Aculeţ.

ACÙŢ lAD- préfixe. Devenind prefix, prepoziţiunea latină ad ne apare în graiul român: 1. redusă la a- fără a se reduplica următoarea consoană, după cum se reduplică în italiana: afum = it. affumo, afund = it. affondo, alin = it. alleno, alint = it. allento, alung = it. allungo, amorţesc = it. ammorto, aplec = it. applico, apun = it. appono; 2. rămasă addenaintea vocalei: adaog = lat. adaugeo, adăp = lat. adaquo, adun = lat. aduno;

3. amplificată printr-o vocală iraţională denaintea consoanelor labiale: adevăr =

= lat. ad-verum, adăpost = lat. adpositum, ademână = ad-manum.

v. 15 A.

2AD, s. n.; enfer. Astăzi se zice numai i a d.

Predica transilvană, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 228): „deci acolo în lăunŠtru întru adŠ întunérecul ales fi-va, chinŠ cumplitŠ şi durére nespusâ; că acolo vare-ce veri simţi şi vare-ce veri auzi, totu ţi-e urâtŠ şi de totu te îngrozeşti; şi vare-ce veri atinge sau se va atinge de tine, de toate te vatămi, că adul šaste plinŠ de amarŠ fierbinte…”

Cod. ms. miscel. sec. XVII (Bis. Sf. Nicolae din Braşov), p. 652: „beséreca sa, 238 caré nu o va învince uşa adului…”

A D A M

Dosofteiu, 1680, f. 110 b: „izbăviş sufletulŠ mšeu din adul cel maš de desuptŠ…”; dar şi cu forma i a d, f. 150 a: „toţ cariš să pugoarâ în š a d … „

Paleoslavicul adă din grecul ¤dhj. Cuvântul vechi românesc, rămas de epoca păgână pentru a exprime aceeaşi noţiune, este t a r t a r = lat. tartarus (= gr.

t£rtaroj), de ex. în Cugetări în oara morţii, circa 1500 ( Cuv. d. bătr., 465): „…o, amar ceša ce nu se pocâescu de păcatele sale, că aceša toţi se ducu în foculŠ nestinsu şi în vermii neadurmiţi şi în t a r t a r u …” v. Genune.

— Iad.

— Tartar.

— Tărâm.

3AD! – v. Aduc.

ADÀM, n. pr.; nom du premier homme, personnification sémitique et chrétienne des origines de l’humanité. Numele primului om, după Biblie. Arăbeşte: a d a m „om”.

Abia în secolul trecut românii au început a întrebuinţa data creştină în locul cronologiei bizantine de la zidirea lumii, presupusă a se fi întâmplat cu 5508 ani înainte de Crist, şi care se numea „cursul anilor de la Adam”.

Nic. Costin, Letop. II, 77: „…şi l-au rădicat pe Mihaiu-vodă din scaun, şi cu mare mănie şi grabă l-au cuprins, în 14 zile, fiind vineri, fiind Mihaiu-vodă la biserică la Trii-sfetitele, fiind în zioa sărbătoarei a Prepadoamnii Paraschevii, fiind c u r s u l a n i l o r d e l a Adam 7218, iar de la Hs. 1710…”

De aci locuţiunea poporană: „de când cu moş Adam”, pentru a arăta o vechime extremă a unui lucru, ceea ce se zice italieneşte: „da A d a m o în qua”. În Moldova: „de la Adam b a b a d a m, adecă „babà Adam”, cu turcul sau tătarul b a b à „tată”.

v. Veleat.

Nemic nu era înainte de Adam. Numai el se născuse fără părinţi. Singur pământul i-a fost tată şi mumă. Aceste credinţe sunt exprese prin două ghicitori ajunse a fi poporane, deşi sunt învederat de o proveninţă cărturărească:

— Cine nu s-a născut şi a murit?

— Adam strămoşul.

— Cine la moartea lui a întrat în pântecele maichi-sii?

— Tot Adam strămoşul” (A. Pann, Moş Albu I, 28).

D. G. D. Teodorescu ( Poez. pop., 250) aduce următoarele paraleluri străine, al căror număr s-ar putea înzeci:

— Quel est l’homme qui n’a pas eu de mère?

— A d a m.

— Quel est l’homme qui est mort sans être né?

— A d a m.

— Wer gestorben und nit geboren sey?

— A d a m.

— Nun nascíu, nun addatau, senza nasciri muríu.

— A d a m o.”

Alte ghicitori, de aceeaşi natură, v. la Dr. Gaster, Liter. pop., 230, unde ne apare totodată figura lui Adam în literatura noastră poporană cea popească, adecă muncită şi-n mare parte tradusă din slavoneşte sau din greceşte de bieţii dascăli bisericeşti, 239

A D A M dar îmbrăţişată şi răspândită pe la ţară. Aşa este, de exemplu, o Poveste despre „ Adam” şi Eva şi Versul lui „ Adam” ( op. cit., 276 sqq.), care se începe prin: „Veniţi toţi cei din Adam Şi cu fiii lui Avram, Să cântăm versuri cu jale

Pentru-a lui Adam greşale…”

Tot de origine dăscălească, însă îmbrăcat ceva mai româneşte, ni se înfăţişează Adam în colinde şi-n cântece de nuntă.

Într-o colindă, culeasă de d. I. G. Bibicescu în Transilvania (Col. ms.), „Ion sânt-Ion şi cu bunul Dumnezeu” judecă pe Adam, care se scuză cu naivitate că l-a înşelat Iuda de i-a băgat mărul în gură; apoi: „ Adam din rai a ieşit, Tot plângând şi suspinând Şi-n cârji albe răzimând Şi din gur-aşa grăind:

— Rai, rai, rai! grădină dulce!

Nu mă-ndur a mă mai duce

De dulceaţa poamelor, De mirosul florilor, De sunetul frunzelor, De zgomotu-albinelor.

De viersul păserilor Şi de glasul îngerilor…”

La nunţi, duminica, înainte de plecare la biserică, se recită aşa numita Iertăciune, în care se zice că Dumnezeu a zidit: „Pe strămoşul nostrAdam, Din care ne tragem neam:

Cu trupul din pământ, Cu oasele din peatră, Cu frumseţea din soare, Cu ochii din mare…”; apoi despre Eva şi gonirea din rai: „Dar Dumnezeu s-a milostivit Şi a doua oară l-a primit Şi i-a zis:

— Adame, Adame, Creşteţi şi vă îmulţiţi

Ca nisipul mării Şi ca stelele cerului, Şi pe pământ să trăiţi Şi să-l stăpâniţi!

A D A M Şi de atunci se trage

Viţe Şi seminţe

Până ce-a ajuns rândul Şi l-aceste două mlădiţe, Ce stau plecaţi

Ca dumneavoastră, părinţi, Să-i iertaţi Şi să-i binecuvântaţi…”

(G. D. Teodorescu, op. cit., 166–7)

După o versiune din Moldova, Adam fusese zidit: „Cu trupul din opt părţi, Cu oasele din cheatră Şi cu gândul din mulţimea îngerilor…”

(M. Busuioc, Suceava, c. Paşcani-Stolniceni)

După o altă: „Dumnezeu a văzut

Că raiul rău i-a şezut

Fără moştenire Şi făr’ vieţuire, S-au gândit ca pe om să zidească Şi raiul să moştenească:

Au luat ochii din mare, Chica din soare, Lut din pământ Şi suflet din Duhul sfânt, Şi-n clipă pe strămoşul Adam a făcut…”

(Constantiniu, Neamţ, c. Doamna)

În alte varianturi, se mai adaugă: „sângele din rouă”, „cugetul din noori”, „suflare din vânt” etc., sau în loc de „mulţimea îngerilor” se pune: „iuţimea”. Cele „opt părţi”, din cari fusese zidit trupul lui Adam, figurează în manuscripte slavice începând deja de prin secolul XIV, cari însă fiind de proveninţă sudică, căci ele menţionează pe cumani, pe români, pe arnăuţi, e tot aşa de cu putinţă ca noi să fi luat legenda de la serbi sau bulgari, precum e cu putinţă şi viceversa (v. Tichonravov, Pamšatniki otreennoš ruskoš literatury, t. 2, p. 439 sqq.). În orice caz, fântâna comună, directă sau indirectă, a acestor subtilităţi teologice poporane e bizantină, după cum e şi explicaţiunea simbolică a numelui A D A M în Pravila lui Mateiu Basarab: A = 'Anatol» (răsărit), D = DÚsij (apus), A = „Arktoj (nord) şi M = Meshmbr…a (sud).

v. Conăcărie.

— Iertăciune.

— Nuntă.

A D A M

Mult mai românesc e Adam în vrăji şi descântece.

Într-un descântec când s-a deochiat o vită: „…ie vacile, Le du pe c ă r a r e a l u i A d a m

La păşunea lui Avram Şi la apa lui Iordan…

(I. D. Nour, Bârlad)

Într-un altul de desfăcut farmecele: „De mâna dreaptă m-au luat, Pe c ă r a r e a l u i A d a m m-au purces, La fântâna lui Iordan dusu-m-au, Cu crucile de mir, Cu ţărmurile de vin;

Aşa Sfânta Precistă iarăşi de mână m-au luat, Pe croh alb m-au aşezat…”

( Idem)

Într-un descântec de albeaţă: „De mâna dreaptă l-a luat, Dipe soare l-a înturnat Ş-a pornit, şi a plecat

Pe d r u m u l l u i A d a m

La fântâna lui Iordan, Ş-a tâlnit

Trei surori a soarelui…”

( Albina Carpaţilor, 1879, p. 345)

Ce să fie oare „cărarea lui Adam” sau „drumul lui Adam”? În alte descântece figurează în locu-i: „cărarea lui T r o i a n „, de ex. în lunga vrajă „de a face pe dragoste”, culeasă de d. S. F. Marian în Bucovina şi unde ne întimpină de trei ori: „Mărioar-au sinecat, Sinecat ş-au mânecat

Pe cărarea lui T r o i a n

La râul lui Iordan…”

( Col. l. Tr., l870, nr. 3, p. 4)

În altele: „Pe cărare, Pe uliţa mare, La râul lui Iordan, La fântâna lui B o g d a n …”

(G. D. Teodorescu, 362)

A D A M

Traian, părintele Daciei; Bogdan, fundatorul Moldovei; iată-ne deja departe de lumea biblică!

Înlocuit-au românii pe strămoşul omenirii Adam prin strămoşul naţional T r a i a n? sau nu cumva, din contra, vechiul cult al eroului păgân va fi fost gonit mai târziu prin elementul semitic al creştinismului? În astronomia poporană „calea lui T r o i a n „, fiind una din numirile „drumului de lapte”, să fie oare tot aceea şi „calea lui A d a m”? Iată, negreşit, neşte cestiuni cât se poate de interesante. Vom observa numai că-n latinitatea medievală această parte a cerului se chema „via Sancti Jacobi”, de unde: span. camino de Santiago, fr. chemin de St. Jacques, provenţ.

cami de San Jaques, bret. hent sant Jakez etc. (v. Gaidoz et Rolland, Mélusine, 1884, p. 151-3).

v. Avram.

— Bogdan.

— Iordan.

— Troian.

Se pare că tocmai funcţiunea cea astronomică a lui Adam, suit într-o sferă mai pe sus de cei doi luminători, ne întimpină în balada poporană Soarele şi luna, aşa după cum se cântă în Dobrogea (Burada, Călăt., p. 168). Neştiind cum să scape de amorul fratelui său, Luna îi zice Soarelui:

— Soare luminos, Mândru şi frumos!

O scară de fer

Pân’ la naltul cer

Tu mie să-mi faci, Pe ea să te urci, Iute să te duci

Pân’ la moş Adam, Căci dorinţă am

La el să priveşti, Să te spovedeşti.

— Degrabă el s-apuca Şi îndată că făcea

O scară de fer

Pân’ la naltul cer, Ş-apoi se urca Şi se înălţa pân’ la moş Adam, Străbun lui Avram, La el că privea, Se spoveduea.

Adam scoborea, De-a stânga-l lua, În iad îl băga…”

În fine, după cum prin Adam s-a început lumea, tot prin Adam se va sfârşi; aşa crede poporul. Una din legendele române despre Judecata cea din urmă sau „vremea 243

A D A M de apoi” este că atunci „când se vor împlini veacurile”, Dumnezeu va pune pe Adam să buciume, şi la trâmbiţa lui se va zgudui lumea şi se vor scula morţii de prin morminte (Vaslui, c. Negreştii şi Mirceştii; Botoşani, c. Poiana-Lungă). O versiune adaogă că buciumarea va ţinea trei zile şi trei nopţi, „şi cine n-o va auzi, va rămânea în iad, iar ceilalţi vor merge la judecată” (A. Ciureanu, Vaslui, c. Zăpodenii). Unui om perdut fără îndreptare şi fără mustrare, i se poate zice că: n-a auzit trâmbiţa lui Adam.

Cu toate astea, nici pe Adam nu-l cruţă poporul în înjurăturile sale. La Vrancea, bunăoară, „auzi mereu ocări de: Pasca mă-sei, crucea, Dumnezeu, feştania, luceafăru mă-sei, Adamu mă-sei etc”. (Putna, com. Găurile).

În vechile texturi, numele Adam îşi acaţă uneori pe flexionarul -u: Adamu. În Călătoria la iad a Maicei Domnului, scrisă circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 358): „puterea cinstiteei cruci, ceša ce Adamu şi Eva izbâvi deîn blăstemu…” De asemenea în Legenda Duminicei, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 45): „ainte feu omu întăe Adamu de-l fecšu în chipul mieu…” În ambele pasage Adamu e la acuzativ, în loc de: „pe Adam”.

Ca nume de botez, Adam – de unde patronimicul A d ă m e s c u, augmentativul A d a m o i u (în Banat: A d a m o n š u ) şi deminutivele A d a m u ţ şi A d a m a c h e – e foarte rar la români. Ca nume evreiesc, îl vedem într-o satiră poporană din Bucovina, Jidovii şi volintirii: „Într-o seară neguroasă, Care vâră frică-n oasă, Mergeam noi, O sută de jidănoi:

Chişer şi Haham, Bureh şi Adam, Şi cu rabin între noi, Cu trei cară de-usturoi…”

( Col. l. Tr., 1871, p. 39)

Ca nume local, este un sat Adam în Tutova, numit după mănăstirea de maice de acolo, şi un sătuleţ Adam în districtul Sucevei: apoi A d a m e ş t i i, sat în Teleorman.

v. Aron.

— Avel.

— Cain. – 2 Jidov.

— Moise…

2ADÀM, nom propre personnel. – v. 1 Adam. – 3 Adam.

3ADÀM, nom de certaines localités en Moldavie. Din localităţi cu acest nume, cea mai însemnată e mănăstirea Adam, altădată aparţinând Covurluiului, astăzi însă – prin schimbarea hotarelor districtuale – căzând în partea Tutovei.

Un act din 14 octobre 1652 (Arh. Stat.): „+ adecă eu Petrişor ot Tăplăoni şi Vrăbie izbaşa şi Vasilie Ţocol ot Mileşti şi Sava Rojan ot Grădinari scriem şi mărto-risim co cestu zapis al noostru cum noi de bonă voe noostră am dat danie a noostră draptă ocină şi moşie din Codrul Ghenghii din hotarul Osišacilor pe Vale Brabănului în Pădure Meršaâ în loc pustišu, am dat lui A d a m căpitanul de ş-au făcut 244 mănăstire…”

A D A M A S C Ă

Dentâi bărbătească, mănăstirea Adam a trecut apoi, abia în prima jumătate a secolului nostru, la călugăriţe, aduse aci din Floreşti:

Mitropolit Veniamin, 1836 (Arh. Stat.): „luând aminte şi pentru pitrecirea şi viaţa a maicelor călugăriţe din sf. monastire Adamul, unde prin vrerea lui D-zeu mutându-să de la monastirea Floreştii, lăsându-o ace monastire pitrecătorilor cu lăcuinţa părinţilor greci…”

ADAMÀNT (plur. adamanturi), s.n.; diamant, pierre précieuse. Lex. Bud.: „ Adamant, der Diamant; de adamant, Diamanten.”

Varlam, 1643, II, f. 53 a, în viaţa Sf-lui Ioan de la Suceava: „să usteniră şi slugile, bâtăndŠ acelŠ trupŠ t a r e c a d e adâmantŠ (adämantð)…” Peste Carpaţi se pronunţă mai mult adiemant, sub influinţa maghiarului gyémánt.