Ri gramaticale ale prezumtivului rodica zafiu

INTERPRETĂRI GRAMATICALE ALE PREZUMTIVULUI

RODICA ZAFIU

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere

Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”, Bucureşti

1. Preliminarii

În gramaticile româneşti actuale, un anumit inventar de forme este considerat ca alcătuind un mod al verbului, numit prezumtiv (GA, Avram 1997, Irimia 1997, GALR etc.); pentru acelaşi inventar, a fost propusă şi descrierea ca paradigmă de conjugare (Slave 1957, Graur 1968: 205–206). În ultimul timp, s-a atras atenţia asupra legăturii dintre o parte din aceste forme şi viitorul epistemic (Reinheimer-Rîpeanu 1994a,b, Iliescu 1999, 2000); de asemenea, s-a constatat apartenenţa lor la categoria mijloacelor evidenţiale, de marcare şi de evaluare a surselor informaţiei (Reinheimer-Rîpeanu 2000, Zafiu 2002).

În interpretarea şi descrierea acestor forme, a apariţiei şi a evoluţiei lor, continuă să existe destule controverse. Dincolo de încadrarea în categorii funcţionale gramaticalizate (este sau nu prezumtivul un mod al verbului?), diferenţele majore de interpretare privesc chiar inventarul de forme desemnat prin termenul prezumtiv¹. În primul rând, nu toţi autorii au inclus în paradigma prezumtivului structura omonimă cu viitorul simplu (Vb._viit.: o fi). În al doilea rând, este de discutat dacă în inventarul prezumtivului trebuie sau nu cuprinse perifrazele cu gerunziul şi cu auxiliarul a fi la condiţional şi conjunctiv (Fi_cond. + Vb._ger.: ar fi dormind; Fi_conj. + Vb._ger.: să fi dormind). În multe gramatici, aceste perifraze sunt considerate forme tipice de prezumtiv; în alte interpretări, ele sunt descrise ca variante de realizare a condiţionalului şi a conjunctivului, aparţinând deci altor moduri verbale.

În cele ce urmează, vom încerca să rezumăm şi să explicăm divergenţele de interpretare, dar mai ales să propunem o descriere coerentă a procesului de gramaticalizare şi a paradigmei actuale a prezumtivului. Considerăm că descrierea cea mai potrivită a formelor şi a semnificaţiilor sale este cea realizată din perspectiva valorilor epistemice ale viitorului, care se întâlnesc în multe limbi, în mod particular în mai multe limbi romanice (Reinheimer-Rîpeanu 1994a, Iliescu 1999).

Ceea ce numim prezumtiv în română nu este rezultatul unei evoluţii surprinzătoare şi atipice, ci al unui proces de gramaticalizare a unor forme de viitor, care s-au specializat pentru una dintre valorile tipice, foarte răspândite, ale viitorului (Iliescu 2007: 178). Acceptarea acestei interpretări istorice şi tipologice are consecinţe importante asupra descrierii sistemului actual: având în vedere că viitorul este chiar punctul de pornire în constituirea paradigmei prezumtivului, identitatea formelor prezumtivului cu formele de viitor (simplu sau anterior) nu poate fi considerată un fenomen marginal, rezultat al unei analogii sau al unei evoluţii târzii. Această perspectivă (coroborată cu alte observaţii de distribuţie şi funcţionare) implică şi eliminarea din paradigma prezumtivului a acelor forme care au în comun cu el doar un element component (gerunziul) şi o semantică modală asemănătoare (dar nu identică).

Ansamblul de forme şi valori cu funcţie epistemică specifică – de mijloc evidenţial inferenţial, în anumite construcţii şi citaţional – reunite sub numele de prezumtiv (curent în gramaticile româneşti moderne şi foarte potrivit sub aspectul descrierii semanticii modale) este o dezvoltare firească a viitorului epistemic. Prezumtivul românesc diferă de ceea ce în alte limbi romanice (italiană, franceză, v. Rocci 2001) se numeşte viitor epistemic doar printr-un grad mai înalt de specializare a formelor, printr-un proces destul de avansat de gramaticalizare a paradigmei.

2. Istoricul interpretărilor

Trecerea în revistă a gramaticilor româneşti din secolele trecute oferă, pe de o parte, exemple de înregistrare a fenomenului (sub alte denumiri sau pur şi simplu ca valoare specială a viitorului); pe de alta, ilustrează cazuri de folosire a termenului prezumtiv, adesea pentru fapte mai restrânse sau chiar diferite de cele denumite astfel în gramaticile mai recente. Cei care s-au ocupat de istoria prezumtivului în română au prezentat în genere evoluţia şi înregistrarea în gramatici a perifrazelor cu gerunziul (Fi_{viit./cond./conj.} + Vb._ger.: voi fi mergând, aş fi mergând, să fi mergând); or, considerăm că, pentru o descriere adecvată a fenomenului, trebuie urmărită în primul rând specializarea formelor din paradigma viitorului (Vb._viit., Fi_viit. + Vb._ger., Fi_viit. + Vb._part.: [v]oi merge, [v]oi fi mergând, [v]oi fi mers).

2.1. Descrieri ale viitorului epistemic

Heliade Rădulescu, în 1828, descrie deja valoarea epistemică – dubitativă – a viitorului anterior²:

Arată un timp viitor către un trecut cu oarecare îndoială; către cel prezent însă este trecut; unde totdauna îl însoţeşte oare şi poate: cum: ?va-fi-săvârşit oare cutare acel lucru, îl va-fi-săvârşit poate (1980: 257 [1828: 93]).

Cipariu 1855 cuprinde în inventarul de forme al primei sale gramatici viitorul I (voi cânta), viitorul II (voi fi cântând) şi „preteritul dubitativ” voi fi cântat, „adecă: «poate fi că am cântat»” (Cipariu 1992: 30); în gramatica din 1869–1877, ultima perifrază apare în tabelele de conjugare ca viitor III („futur III”, Cipariu 1992: 218, 227, 234 etc.). Cele trei forme sunt descrise, în 1877, ca „timpuri” în interiorul viitorului: voi fi scriind este „presente”, pentru că înseamnă „atunci voi fi în actul scrierei încă neterminat” (altfel spus, pentru că exprimă aspectul continuativ), voi scrie este viitorul propriu-zis, „futur”, iar voi fi scris – „preterit” (Cipariu 1992: 370).

Tiktin 1893 dezvoltă mai mult decât predecesorii săi prezentarea valorilor modale ale viitorului: de exprimare a presupunerii, a probabilităţii, a nesiguranţei. Exemplele ilustrează aceste utilizări ale viitorului I („Ce o mai fi şi minunea asta?”), ale „viitorului format după tipul voi fi făcând” („mama va fi crezând că ni s-a întâmplat ceva”) şi ale viitorului anterior („vei fi auzit de cele ce s-au întâmplat”) (Tiktin 1945: 164).

Principala noutate pe care o aduce Al. Philippide, în gramatica sa din 1897, este prezentarea construcţiei de tipul va fi aflând (Philippide 1897: 118, 300–301) ca un mod aparte, pe care îl denumeşte potenţial³. Philippide arată însă şi că viitorul verbului a fi are adesea „înţeles potenţial” (p. 270), susţinându-şi afirmaţia cu exemple din Creangă („unde a fi acolo”) şi din Alecsandri („Ştiu eu? Or fi clironomii”). Mai mult, lingvistul constată că viitorul anterior (la el: viitorul exact), „întrebuinţat absolut, nici n-are alt înţeles decât pe cel potenţial” (p. 270). Aşadar, pentru Philippide potenţialul este o valoare a viitorului, constituită ca mod specific în cazul perifrazei cu gerunziul şi prezentă ca simplă componentă semantică în cazul viitorului I şi anterior.

Ulterior, Sandfeld şi Olsen (1936: 248–351) descriu viitorul ca apt să exprime valoarea de posibil sau probabil şi exemplifică această trăsătură prin enunţuri cu viitorul I, cu perifraza Fi_viit. + Vb._ger. şi mai ales cu viitorul anterior, pentru care se precizează că marcarea incertitudinii este valoarea principală⁴.

Iordan 1937 vorbeşte de valoarea specială, de presupunere, pe care o au viitorul anterior şi (mai rar) viitorul I (p. 172), ca şi perifraza Fi_viit. + Vb._ger., la care subliniază „nuanţa de îndoială sau de probabilitate” (p. 178). Observaţiile sunt reluate, din perspectivă stilistică, şi în 1944 (Iordan 1975: 148–149), apoi în Iordan 1956: 430–433. E surprinzător că acelaşi autor va condamna mai târziu folosirea viitorului I cu valoare epistemică (Iordan 1973) sau că o va considera rezultatul unei tendinţe recente, analogice (Iordan 1979).

Majoritatea cercetărilor şi a sintezelor care au urmat au luat ca reper „modul prezumtiv” (v. infra, 2.2.), astfel că viitorul I – „viitorul cu valoare de prezumtiv” – a fost prezentat ca un caz de interferenţă între moduri, nu ca o potenţialitate semantică şi funcţională a viitorului.

Cercetările istorice nu au putut însă ocoli legătura strânsă între valoarea prezumtivă şi cea de viitor. Călăraşu (1987) a urmărit în textele vechi viitorul cu valoare modală, care exprimă nesiguranţa, atât prin construcţia principală a viitorului I (voi + infinitivul, p. 176–179), cât şi prin perifraza cu gerunziul (p. 189–198) şi prin viitorul anterior (p. 198–208). Zamfir (2007: 213–219, 248–258) a prezentat în detaliu utilizarea temporală a perifrazelor de viitor cu gerunziul şi participiul şi trecerea lor de la valoarea temporală către cea modală.

În fine, Reinheimer-Rîpeanu 1994a,b a descris viitorul epistemic din română, insistând asupra faptului că în genere viitorul are valori modale, care ajung să le domine şi chiar să le elimine pe cele strict temporale; în articolul său din 2000, autoarea se ocupă strict de prezumtivul provenit din viitor, pe care îl descrie ca marcator epistemic şi evidenţial, cu valori particularizate în funcţie de tipul de enunţ (asertiv, interogativ şi exclamativ). Iliescu 1999 a subliniat echivalenţa dintre „prezumtivul prezent” şi viitorul simplu⁵, constatând că adevăratul prezumtiv este asociat indicativului (ca „potenţial probabil”) şi contestând ideea de mod. Bîrlea 2003 a descris, în perspectivă contrastivă, viitorul epistemic din română, fără a insista asupra suprapunerilor sale cu prezumtivul. Într-o prezentare a mijloacelor evidenţiale din română, am schiţat valorile epistemice ale prezumtivului, pe care l-am restrâns la structurile care au în componenţa lor forme de viitor (Zafiu 2002).

Aşadar, valoarea epistemică a viitorului a fost semnalată şi recunoscută înainte şi independent de folosirea termenului prezumtiv şi de impunerea descrierii în care perifrazele cu gerunziul apar ca fiindu-i definitorii.

2.2. Impunerea termenului prezumtiv

Pentru impunerea termenului prezumtiv, este citată de obicei gramatica lui Al. Rosetti şi Al. Byck⁶: „înţelesul de acţiune nesigură, bănuită numai de acel care vorbeşte, îl are şi modul presumptiv⁷: o fi având el banii necesari” (Rosetti 1943: 77; Rosetti şi Byck 1945: 161).

De fapt, termenul circula mai de mult. Berea-Găgeanu (1974: 101) citează din gramatica lui Manliu (1894: 248) formula „prezinte prezumtiv”, prin care autorul desemna perifrazele cu viitorul şi gerunziul (voi fi făcând/voi fi fost făcând). Pană Dindelegan 2009 semnalează prezenţa termenului în gramatica lui Slavici, din 1914. La Slavici, prezumtivul (p. 118) denumeşte două perifraze cu condiţionalul şi gerunziul (aş fi vorbind/aş fi fost vorbind). Ideea va fi reluată în mai multe manuale şi gramatici şcolare ulterioare. În manualul din 1924 al profesorului Calistrat Şotropa⁸, sunt descrise pe larg, cu tabele de conjugare, atât prezumtivul, cât şi concesivul: prima etichetă fiind folosită tot pentru tiparul de construcţie cu gerunziul sau participiul⁹ şi auxiliarul la condiţional (aş fi având/aş fi avut/aş fi fost având/ aş fi fost avut), cea de-a doua – pentru perifraza cu gerunziul sau participiul şi cu auxiliarul la viitor (voi fi având/voi fi avut/voi fi fost având/voi fi fost avut). Termenul prezumtiv – „presumptivul arată că starea sau lucrarea exprimată prin verb e numai presupusă sau posibilă” – era aşadar restrâns la structurile cu condiţional, mai exact – aşa cum se poate vedea din exemplele date de autor – la condiţionalul citaţional, care marchează distanţa în relatare („spionii spuneau că Mihai ar fi având oaste numeroasă”, p. 96). Foarte interesantă este şi eticheta concesiv ­– „concesivul exprimă înţelesul de admitere (concedere) a unei acţiuni” (p. 95) – , care se poate explica prin extinderea unuia dintre uzurile prezumtivului, din structurile adversative explicite sau eliptice (v. infra, 4.2): „voi fi având şi eu cine ştie ce griji”, [dar...] (p. 95).

În 1943, în ediţia a II-a a gramaticii sale cu uz declarat didactic, profesorul de liceu Constantin Loghin folosea denumirea modul prezumtiv tot pentru structura cu verbul a fi la condiţional şi cu gerunziul: „Acest mod, care e rar întrebuinţat în limba noastră şi care exprimă o acţiune sau o stare numai ca presupusă, se numeşte modul prezumtiv. El se formează cu condiţionalul verbului a fi, urmat de gerundiul verbului de conjugat” (Loghin 1943: 117). Ca şi la Şotropa 1924, perifraza cu verbul a fi la viitor este numită modul concesiv: „Va fi făcând şi el ceva. În această frază îmi exprim îndoiala că face şi el ceva, e probabil că face şi el ceva. Acest mod, care arată lucrarea sau starea numai ca admisibilă, ca fiind cu putinţă, se numeşte modul concesiv. El se formează cu viitorul verbului a fi, urmat de gerundiul verbului de conjugat” (Loghin 1943: 117).

Gh. Ivănescu, în cursurile sale universitare din 1947–1949, propunea generalizarea termenului prezumtiv, care i se părea cel mai potrivit, preferabil lui potenţial (pentru că nu exprimă o posibilitate, ci o presupunere, o bănuială, v. Ivănescu 2004: 189). După părerea sa, ar fi trebuit considerate ca aparţinând prezumtivului şi perifraza cu gerunziul, dar şi valorile speciale ale viitorului I („când viitorul I al verbului sunt are sens de prezumptiv, trebuie, fireşte, numit prezumptiv”, p. 190) şi ale viitorului anterior („cred că este mai potrivit să se considere când ca indicativ viitor, când ca prezumptiv trecut, după sensul pe care-l are”, p. 191).

2.3. Descrieri ale paradigmei

În studiile şi gramaticile din a doua jumătate a secolului al XX-lea, în care se acceptă existenţa unui mod prezumtiv, apar oscilaţii de interpretare în stabilirea formelor acestuia, soluţiile propuse presupunând:

(a) includerea în prezumtiv a perifrazelor cu gerunziul: (v)oi fi cântând, aş fi cântând, să fi cântând. Este opţiunea cea mai răspândită (v. infra, 3); în varianta sa extremă, constă în limitarea prezumtivului, ca mod verbal, la aceste perifraze. În gramatica apărută sub egida Academiei (GA din 1963/1966), sunt considerate ca formând modul prezumtiv toate cele trei perifraze, arătându-se însă că, în plus, „cu valoare de prezumtiv se folosesc şi formele de viitor, viitor anterior, conjunctiv şi condiţional-optativ” (Vasiliu 1966: 271); se separă astfel un mod definit formal şi semantic de un conţinut semantic exprimat şi prin alte mijloace. Se mai adaugă, uneori, şi perifraza cu infinitivul (pare a fi ştiind ceva);

(b) includerea în paradigma prezumtivului (ca forme de prezumtiv perfect) a perifrazelor (sau a formelor compuse) cu participiul: (v)oi fi cântat, aş fi cântat, să fi cântat. Modelul este preferat de Guţu Romalo (1974: 230), Irimia (1997: 252–256), Dimitriu (1999: 558–561), Manea 2008, în vreme ce Avram (1997: 208) admite doar tipul (v)oi fi cântat;

(c) includerea în prezumtiv a formei omonime cu viitorul I (oi cânta). Este soluţia propusă de Iordan, Guţu Romalo şi Niculescu (1967: 221–223), care admit pentru prezent şi dublarea perifrazei cu gerunziu printr-o formă omonimă viitorului I. Opţiunea este împărtăşită şi de Zafiu 2001a şi de noua gramatică a Academiei (Manea 2008, în GALR).

Aproape toate includerile trecute în revistă au drept contrapondere excluderi: de exemplu, autorii care cuprind în prezumtiv toate perifrazele cu gerunziul pot să nu admită perifrazele cu participiul sau forma omonimă cu viitorul I. Prezumtivul a fost limitat, pe rând, la setul de perifraze cu gerunziul (GA), la cuplul (v)oi fi cântând – (v)oi fi cântat (Avram 1997), la perifrazele cu gerunziul şi cu participiul (cu excluderea viitorului I) (Irimia 1997) şi – soluţie extremă – la o singură formă, cea specifică, perifraza cu viitorul şi gerunziul (Iliescu 1999). În ce ne priveşte, am propus (Zafiu 2001a) limitarea prezumtivului la formele care au în componenţa lor viitorul: oi cânta – (v)oi fi cântând – (v)oi fi cântat.

În GALR, prezumtivul primeşte o descriere maximală, care cuprinde pentru prezent perifrazele gerunziale cu viitorul, condiţionalul şi conjunctivul, ca şi forma omonimă cu viitorul I, iar pentru perfect structurile cu participiul şi auxiliarul la viitor, condiţional şi conjunctiv (Manea 2008: 373-378).

De-a lungul timpului, au existat şi contestări ale statutului modal al prezumtivului; Seidel 1955 şi Slave 1957 au propus interpretarea sa ca „tip de conjugare”, soluţie considerată şi de Iliescu 1999 ca preferabilă interpretării ca mod. Au contestat justeţea etichetei de mod şi Coteanu (1982: 178) şi Găitănaru 1998 (care a arătat că perifrazele cu viitorul, conjunctivul şi condiţionalul nu sunt sinonime, prezumtivul fiind disociat în polisemia altor timpuri şi moduri).

3. Statutul perifrazelor cu conjunctivul şi condiţionalul

Aşa cum s-a văzut în prezentarea istorică a abordărilor gramaticale, unii autori au inclus în prezumtiv toate perifrazele cu gerunziul, deci şi pe cele formate cu verbul a fi la condiţional şi la conjunctiv: Fi_cond. + Vb._ger. (ar fi dormind), Fi_conj. + Vb._ger. (să fi dormind). Această includere se întemeiază pe un principiu mai general, care acordă prioritate formei gramaticale în clasificarea modurilor. În sprijinul ei este adesea invocată şi o valoare semantică, dar aceasta rămâne vagă, nespecifică şi nediferenţiată („posibilul”, „probabilul”, „bănuitul”). De fapt, nu se ţine cont de aspectul funcţional, considerându-se de la sine înţeles că toate perifrazele cu gerunziul ar fi echivalente şi substituibile în orice context. Odată incluse în prezumtiv formele de mai sus, devine necesară şi acceptarea în aceeaşi paradigmă a formelor de conjunctiv şi condiţional perfect: Fi_cond. + Vb._part. (ar fi dormit), Fi_conj. + Vb._part. (să fi dormit). Criteriul morfologic este astfel completat de un principiu al regularizării sistemului (Guţu Romalo 1974: 230), fiind în continuare invocat şi un criteriu semantic destul de vag (Iordan şi Robu 1978)¹⁰.

Includ în prezumtiv perifrazele cu verbul a fi la conjunctiv sau condiţional Slave 1957, Vasiliu 1966, Iordan, Guţu Romalo şi Niculescu 1967, Iordan şi Robu 1978, Irimia 1997, Dimitriu 1999, Manea 2008. În schimb, Avram 1997 le consideră variante de realizare a condiţionalului şi a conjunctivului¹¹, ca şi Iliescu 1999¹².

Vom încerca să arătăm în continuare că (aşa cum au mai observat şi alţi cercetători) perifrazele Fi_cond./conj. + Vb._ger. apar strict în situaţiile şi cu valorile formelor de conjunctiv sau condiţional fără gerunziu şi că ele nu sunt echivalente nici semantic, nici distribuţional cu cele ale viitorului epistemic (prezumtivul propriu-zis) Fi_viit. + Vb._ger..

3.1. Perifraza gerunzială cu condiţionalul

Perifraza cu condiţionalul (Fi_cond. + Vb._ger./par.) apare în subordonare faţă de un verb declarativ sau cognitiv, în construcţii comparative ipotetice (ca şi când...) sau în enunţuri independente.

3.1.1. Perifraza Fi_cond. + Vb._gerunziu (1) este perfect echivalentă cu o construcţie cu condiţionalul prezent Vb_cond. (2), ambele ilustrând utilizarea evidenţială citaţională a condiţionalului (locutorul reproduce o informaţie primită de la altcineva şi al cărei adevăr nu şi-l asumă, cf. Zafiu 2002). Perifraza gerunzială are, e drept, avantajul de a dezambiguiza lectura (ar pleca ar putea fi interpretat şi ca un deziderativ), dovedindu-se aşadar specializată pentru valoarea evidenţială. La trecut – Fi_cond. + Vb._part. (3) –, nu s-a produs o specializare a unei forme, dar lectura evidenţială (favorizată de folosirea verbului regent la prezent) este cea mai probabilă:

(1) Se zice că ar fi plecând la Paris.

(2) Se zice că ar pleca la Paris.

(3) Se zice/se zicea că ar fi plecat la Paris.

Este evident că în contextul de mai sus nu este posibilă substituirea condiţionalului (1) printr-un conjunctiv (4, incompatibilitate strict gramaticală, produsă de selecţia conjuncţiei că/să) şi nici printr-o formă de viitor (5, incompatibilitate semantico-pragmatică între evidenţialul citaţional şi cel inferenţial):

(4) *Se zice că/să fi plecând la Paris.

(5) */?Se zice că o fi plecând la Paris¹³.

3.1.2. Acelaşi comportament îl manifestă şi construcţiile cu ca şi când, care permit condiţionalul (6), exclud din motive sintactice conjunctivul (7) şi din raţiuni semantic-funcţionale viitorul epistemic (prezumtivul propriu-zis):

(6) Se poartă ca şi când ar fi având/ar avea toate soluţiile.

(7) *Se poartă ca şi când să fi având toate soluţiile.

(8) */? Se poartă ca şi când o fi având toate soluţiile¹⁴.

3.1.3. În propoziţii independente, fără verbe de declaraţie care să indice mai clar sensul evidenţial, incompatibilităţile rămân la fel de puternice. Diferenţa sintactică între (9) şi (10) provine din imposibilitatea ca (10) să fie un enunţ independent asertiv, în vreme ce diferenţa de natură semantico-pragmatică dintre (9) şi (11) este cea dintre citare şi distanţare vs supoziţie:

(9) Ar fi pregătind/ar pregăti o lovitură.

(10) *Să fi pregătind o lovitură.

(11) O fi pregătind o lovitură.

3.2. Perifraza gerunzială cu conjunctivul

O demonstraţie similară se poate face şi pentru perifrazele gerunziale cu conjunctivul (Fi_conj. + Vb._ger.), considerate de mulţi cercetători forme ale modului prezumtiv. Acestea pot apărea doar subordonate unui verb modal (cu uz evidenţial, de supoziţie), în interogative dubitative şi într-un tipar particular (şi destul de rar) de exprimare a supoziţiei.

3.2.1. Perifraza cu gerunziul dintr-o construcţie predicativă cu valoare epistemică şi evidenţială (12) este perfect echivalentă funcţional cu conjunctivul prezent (13). Şi în acest caz, perifraza gerunzială are valoare de dezambiguizare a construcţiei: dacă (12) are doar lectură epistemică (evidenţial inferenţial), exemplul (13) poate fi interpretat, într-un anume context (E singurul dintre noi care nu are probleme. Trebuie să luăm măsuri...), şi ca modalizat deontic sau ca non-modalizat. În cazul conjunctivului perfect (14), interpretarea evidenţială depinde de context, dar mai ales de relaţia cu timpul regentului (e obligatorie când forma trebuie apare la prezent):

(12) Trebuie să fi având şi el o problemă.

(13) Trebuie să aibă şi el o problemă.

(14) Trebuie/trebuia să fi avut şi el o problemă.

Substituţia cu Fi_cond./viit. + Vb._ger. este imposibilă, din raţiuni de incompatibilitate sintactică (15a, 16a) sau semantică (15b, 16b):

(15a) *Trebuie să ar fi având el o problemă.

(15b) */? Trebuie că ar fi având el o problemă.

(16a) *Trebuie să o fi având el o problemă.

(16) */? Trebuie că o fi având el o problemă.