Ri gramaticale ale prezumtivului rodica zafiu

5. Situaţia actuală

În limba actuală, sistemul celor trei forme cu sens pur epistemic este în continuare unul instabil, dependent şi de factori stilistici şi sociolingvistici (de registru).

5.1. Concurenţa şi frecvenţa formelor

5.1.1. Supoziţia asupra unor fapte prezente (prezumtivul prezent) este exprimată de două serii de forme paralele: forma compusă omonimă cu viitorul I (Vb._viit.) şi perifraza cu gerunziul (Fi_viit. + Vb._ger.). Direcţia de evoluţie – aşa cum se reflectă ea în gramaticile şi în cercetările de acum 50 de ani – a părut să fie cea de specializare, pentru valoarea prezumtivă, a perifrazei cu gerunziul, care are avantajul lipsei de ambiguitate. Or, între timp, forma omonimă cu viitorul şi-a specializat pentru valoarea epistemică varianta cu afereză: oi pleca, o fi. Acest fenomen (înregistrat la nivelul limbii generale, pentru că în graiurile în care formele cu afereză sunt curente nu se poate vorbi de specializare şi diferenţiere formală) a avut două consecinţe importante. Pe de o parte, forma Vb._viit. a concurat puternic perifraza cu gerunziul, mai greoaie²⁰; Iliescu (2007: 180) prevede chiar o selecţie finală a formei Vb._viit. şi abandonarea treptată a Fi_viit. + Vb._ger.). Pe de altă parte, prezenţa prezentului prezumtiv Vb._viit. în limbajul standard a fost diminuată. În momentul de faţă, există o tensiune între necesitatea de a folosi prezumtivul prezent dezambiguizat de tipul o fi (în locul lui va fi, specializat ca viitor propriu-zis) şi inadecvarea de registru pe care acesta o produce (fiind simţit ca popular). Forma fără afereză (va fi) nu se mai foloseşte aproape deloc ca prezumtiv prezent, iar forma cu afereză (o fi) este evitată în afara registrului colocvial.

Publicistica actuală oferă numeroase exemple de folosire a celor două forme de prezumtiv: forma omonimă viitorului I, foarte frecventă cu verbul a fi (64–65) şi perifraza gerunzială (66); sunt şi situaţii de coocurenţă a ambelor forme (67):

(64) Astăzi, o fi mai cald, dar se zbârleşte vântul. (România liberă, 2692, 1999, 11)

(65) O fi el departe şi îngropat în bani, dar informaţiile sunt corecte. (Evenimentul zilei, 3345, 2003, 1)

(66) Chiar dacă disputele din România or fi părând străinilor ca un veritabil triumf al democraţiei, imaginea de instabilitate începe să ne urmărească. (Evenimentul zilei, 1750, 1998, 1)

(67) S-or fi răfuind grupări din justiţia clujeană, s-or mânca oamenii din poliţie, dar dacă judecătorul făcea chef cu infractorii, iar poliţiştii vindeau droguri confiscate traficanţilor, ce ne mai sfiim atâta? (Evenimentul zilei, 2613, 2001, 1)

5.1.2. Forma omonimă cu viitorul anterior (Fi_viit. + Vb._part.) nu ridică aceleaşi probleme, dar este desigur influenţată de restul paradigmei prezumtive. Relaţia cu prezumtivul prezent (Vb._viit.) contribuie la răspândirea formei cu afereză:

(68) O fi făcut-o şi eu nu ştiu. (Evenimentul zilei, 2277, 1999, 3)

(69) Acum a ieşit iar la rampă, cine l-o fi pus? (Cronica română, 2626, 2001, 3)

(70) Ce-o fi fost aşa de îngrozitor? m-am întrebat. O fi fost escrocată! (Evenimentul zilei, 2604, 2001, 1)

Totuşi, faptul că valoarea de prezumtiv trecut e mai puţin confundabilă cu viitorul anterior, pentru că acesta din urmă e un timp prea puţin folosit, face ca şi variantele literare, fără afereză, ale verbului a fi să fie utilizate, şi anume într-un registru stilistic mai înalt:

(71) Probabil că mulţi dintre dumneavoastră se vor fi mirat când au auzit că un fost membru al conducerii BANCOREX a fost împuşcat. (Academia Caţavencu, 41, 1999, 4)

(72) Va fi fost o «vizită istorică»? (Evenimentul zilei, 2855, 2001, 1)

(73) Printre cei sfârtecaţi de bombe în trenurile morţii se vor fi aflat destui spanioli care au luat parte la demonstraţiile uriaşe împotriva războiului din Irak. (Cotidianul, 68, 2004, 1)

5.2. Valorile semantice şi pragmatice

Unitatea semantico-funcţională a modului prezumtiv este evidenţialitatea (Reinheimer-Rîpeanu 2000, Zafiu 2002): valoarea sa prototipică, în enunţuri independente, este de marcator al inferenţei, al proceselor mentale ale vorbitorului (Nu răspunde: [mă gândesc că] o fi plecat). În structuri adversative şi concesive, prezumtivul funcţionează ca marcator citaţional, semnalând neasumarea unei informaţii preluate de la alţii (O fi el deştept [= se zice că e deştept], dar n-a ştiut ce să răspundă). În fine, informaţia evidenţială se neutralizează în contextul unei interogative, în care prezumtivul devine doar o marcă epistemică suplimentară de incertitudine (O fi acasă?). În uzul actual, toate aceste valori sunt reperabile: inferenţialul (74), citaţionalul (75) şi incertitudinea interogaţiei (76):

(74) M. V. (...) acum o fi radiată de prin toate hârtiile şi agendele de telefon. (Evenimentul zilei, 2.06.2000)²¹

(75) O fi vorba, aşa cum zic ziarele voiculesciene, de un jaf la SNTR, dar... (Academia Caţavencu, 23, 2000, 9)

(76) Dar dacă or fi doi? (Cronica română, 2626, 2001, 1)

Adesea mărcile dubiului se acumulează, prin multiplicarea formelor de prezumtiv şi chiar prin asocierea lor cu adverbele modale ale incertitudinii şi ale posibilităţii (modalizatori de tipul probabil, poate, marca interogativă oare):

(77) Probabil că mulţi dintre dumneavoastră se vor fi mirat când au auzit că... (Academia Caţavencu, AC 41, 1999, 4)

(78) Mulţi... vor fi ajuns poate la această concluzie. (Evenimentul zilei, 14.06.2000)

(79) Oare câţi ani o fi având? (Observator cultural, 21.08.2001)

Prezumtivul reprezintă un instrument comod, care accentuează dubiul şi exprimă poziţia epistemică a vorbitorului cu mare economie de mijloace. Prin extinderea oralităţii în scris, frecvenţa sa nu face decât să sporească.

5.3. Persoanele gramaticale

Aşa cum a dovedit, printr-o cercetare statistică, Reinheimer-Rîpeanu (2000: 489–490), prezumtivul românesc nu are restricţii de utilizare la persoanele I şi a II-a; deşi majoritatea ocurenţelor sunt la persoana a III-a, şi primele două persoane permit uzul inferenţial:

Am obsesii, oi fi maniaco-depresivă? (forum.romedic.ro, 7.02.2008)

De ce te-oi fi simţit umilit? (Ziua, 13.09.2008)

Nu intrăm în detaliile unei prezentări morfologice a variantelor auxiliarului; exemplele de mai sus indică însă o tendinţă actuală de extindere a formei oi şi la persoana a II-a singular (în locul etimologicului ăi), tendinţă criticată, de exemplu, de Avram (1997: 232).

6. Concluzii

Dacă îl considerăm o stabilizare şi o specializare a viitorului epistemic, modul prezumtiv din română se prezintă unitar şi cu o evoluţie uşor explicabilă în cadre universale sau tipologice ale gramaticalizării. Coerenţa explicaţiei presupune excluderea preliminară din discuţie a perifrazelor de condiţional şi conjunctiv – dar şi includerea, în setul de paradigme, a prezentului prezumtiv omonim cu viitorul I.

Inventarul de forme al prezumtivului este rezultatul unui proces de gramaticalizare destul de recent şi încă neîncheiat. Am încercat să dovedim că valoarea prezumtivă a viitorului I nu este atât de nouă şi că perifraza gerunzială nu s-a impus ca formă epistemică atât de repede pe cât se crede.

Oricât ar fi de instabil, prezumtivul este un element important în descrierea tipologică a limbii române, ilustrând felul în care aceasta şi-a creat, în interiorul sistemul verbal, paradigme specifice de marcare evidenţială.

Surse

Antim Ivireanul – Antim Ivireanul, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, Minerva, 1972.

Cantacuzino – Istoriia Ţărâi Rumâneşti, atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino, ed. O. Dragomir, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2006.

Cantemir – Dimitrie Cantemir, Istoria ieroglifică, ed. Stela Toma, N. Stoicescu, Bucureşti, Editura Academiei, 1973.

Costin – Miron Costin, Opere, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958.

Creangă – Ion Creangă, Opere, I, ed. I. Iordan şi E. Brâncuş, Bucureşti, Minerva, 1970.

Dosoftei – Dosoftei, Viaţa şi petrecerea sfinţilor, Iaşi, 1682-1686, versiune electronică din Corpusul DLR, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”.

Neculce – Ion Neculce, Opere, ed. G. Ştrempel, Bucureşti, Minerva, 1982.

Iorga, SD VIII – Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, VIII, Scrisori de boieri şi negustori olteni şi munteni, Bucureşti, Socec & Comp., 1906.

PC, 1780 – Pravilniceasca condică, 1780, ed. A. Rădulescu (coord.), Bucureşti, Editura Academiei, 1957.

Popescu – Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţărâi Rumâneşti, în M. Gregorian (ed.), Cronicari munteni, I, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1961, pp. 225–577.

TI XIX – Paul Cornea, Andrei Nestorescu, Petre Costinescu, Teatru românesc inedit din secolul al XIX-lea, Bucureşti, Minerva, 1986.

Ureche – Grigore Ureche, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, ed. P.P. Panaitescu, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955.

Văcărescu – Văcărescu, Ianache, Istoria othomanicească [Istorie a preaputernicilor înpăraţi othomani], ed. Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Biblioteca Bucureştilor, 2001.

Zosim – Călătoria lui Zosim la blajini, ed. Maria Stanciu-Istrate, în Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, III, Bucureşti, Minerva, 1999, pp. 11–65.

*

Periodice (1998-2008): Academia Caţavencu, Cotidianul, Cronica română, Evenimentul zilei, Observator cultural, România liberă, Ziua.

Bibliografie

Arvinte, V., 2006 (1993): „Construcţii perifrastice în Biblia de la Bucureşti (1688), în ms. 45 şi ms. 4389”, în Studii şi cercetări lingvistice, XLIV, 3, 1993, pp. 177–181; republicat în V. Arvinte, Studii de istorie a limbii române, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2006, pp. 180–184.

Avram, M., 1997, Gramatica pentru toţi, ed. a II-a, Bucureşti, Humanitas (ed. I: 1986).

Berea-Găgeanu, E., 1974, „Forme verbale de viitor cu auxiliarul «a fi» în limba română”, în Limba română, XXIII, 2, pp. 97–111.

Bertinetto, P. M., 1991, „Il verbo”, în L. Renzi, G. Salvi (eds), Grande grammatica italiana di consultazione, II, Bologna, Il Mulino.

Bîrlea, R.-M., 2003, Le futur épistémique en roumain, Bucureşti, Editura „Grai şi suflet – Cultura Naţională”.

Călăraşu, C., 1987, Timp, mod, aspect în limba română în secolele al XVI-lea – al XVIII-lea, Bucureşti, Tipografia Universităţii din Bucureşti.

Chafe, W., Nichols, J. (eds), 1986, Evidentiality: the Linguistic Coding of Epistemology, Norwood, NJ, Ablex.

Cipariu, T., 1992, Opere, II, ed. C.-G. Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei Române [ediţii ale gramaticilor din 1855 şi 1869–1877].

Coene, M., W. De Mulder, P. Dendale, Y. D'Hulst (éds), 2000: Traiani Augusti vestigia pressa sequamur: studia linguistica in honorem Lilianae Tasmowski, Padova, Unipress.

Coteanu, I., 1982, Gramatica de bază a limbii române, Bucureşti, Albatros.

Densusianu, Ov., 1975, Opere, II, Histoire de la langue roumaine, ed. V. Rusu, Bucureşti, Minerva (ed. orig.: 1901–1938).

Dimitriu, C., 1999, Tratat de gramatică a limbii române. I, Morfologia, Iaşi, Institutul european.

Friedman, V. A., 1997, „On the number of paradigms in the Romanian presumptive mood (modul prezumtiv)”, în Studii şi cercetări lingvistice, XLVIII, nr. 1–4, pp. 173–179.

Găitănaru, Şt., 1998, „Structurile prezumtive în limba română”, în Limba română, XLVII, nr. 5–6, pp. 325–335.

Graur, Al., 1968, Tendinţele actuale ale limbii române, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Guţu Romalo, V., 1968, „Le futur en roumain aux XVI^e–XVIII^e siècles”, în Revue roumaine de linguistique, XIII, nr. 5, p. 427–431; trad. rom. în V. Guţu Romalo, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Bucureşti, Humanitas Educaţional, 2005, pp. 152–155.

Guţu Romalo, V., 1974, „Părţile de vorbire flexibile”, în I. Coteanu (coord.), Limba română contemporană, I, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, pp. 175–269.

Guţu Romalo, V., 1980, „Studiu”, în Heliade Rădulescu 1980, pp. 405–536.

Heliade Rădulescu, I. 1980 [1828]: Gramatică românească, ed. V. Guţu Romalo, Bucureşti, Eminescu [ed. orig.: 1828].

Iliescu, M., 1999, „Pour un statut sémantique et syntaxique du «présomptif» roumain”, în R. Brusegan, M. A. Cortelazzo (eds), Il tempo, i tempi: omaggio a Lorenzo Renzi, Padova, Esedra, 1999, pp. 97–112; reluat în Iliescu 2007, pp. 161–172.

Iliescu, M., 2000, „Grammaticalisation et modalités en roumain: le futur déictique et épistémique”, în Coene, De Mulder, Dendale, D'Hulst 2000, pp. 429–442; reluat în Iliescu 2007, pp. 173–184.

Iliescu, M. 2007, Româna din perspectivă romanică, Bucureşti, Editura Academiei.

Iordan, I., 1937, Gramatica limbii române, Bucureşti, Cartea Românească.

Iordan, I., 1956, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului Învăţământului.

Iordan, I., 1973, „Note lingvistice”, în Limbă şi literatură, IV, pp. 741–742.

Iordan, I., 1975, Stilistica limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, Editura Ştiinţifică (ed. I: 1944).

Iordan, I., 1979, „Or dormi = or fi dormind”, în Limba română, XXVIII, nr. 1, pp. 13–14.

Iordan, I., V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, 1967, Structura morfologică a limbii române contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică.

Iordan, I., Vl. Robu, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică.

Irimia, D., 1997, Gramatica limbii române. Morfologie, sintaxă, Iaşi, Polirom (ed. a III-a revăzută: 2008).

Ivănescu, G., 2004, Curs de sintaxa limbii române moderne, ed. O. Popârda, Iaşi, Junimea (curs dactilografiat şi ms. din 1947–1949).

Loghin, C., 1943, Gramatica limbii române pentru uzul şcolar, ed. a II-a, Cernăuţi, Editura Mitr. Silvestru.

Manea, D., 2008, „Modul”; „Timpul”, în GALR, I, pp. 358–448 (primul tiraj: 2005).

Manliu, I., 1894, Gramatica istorică şi comparativă a limbii române, Bucureşti, Carol Göbl.

Pană Dindelegan, 2009, „Verbul”, în Tratat de istorie a limbii române. Secolul al XX-lea, în pregătire pentru tipar.

Philippide, Al., 1897, Gramatică elementară a limbii române, Iaşi, Kuppermann.

Pop, L., 1984, „Prezumtiv şi presupoziţie”, în Limba română, XXXIII, nr. 2, pp. 142–148.

Popescu, C. M., 2009, „La grammaticalisation du présomptif en roumain”, în curs de apariţie în Revue roumaine de linguistique, LIV, nr. 1.

Reinheimer-Rîpeanu, S., 1994a, „Om trăi şi om vedea”, în Revue roumaine de linguistique, XXXIX, nr. 2, pp. 179–197.

Reinheimer-Rîpeanu, S., 1994b: „Ce-o fi o fi”, în Revue roumaine de linguistique, XXIX, nr. 5-6, pp. 511-527.

Reinheimer-Rîpeanu, S., 2000: „Le présomptif roumain: Marqueur évidentiel et épistémique”, în Coene, De Mulder, Dendale, D'Hulst 2000, pp. 481–491.

Rocci, A., 2001, „L'interprétation épistémique du futur en italien et en français: une analyse procédurale”, Cahiers de Linguistique Française, nr. 22, pp. 241–274.

Rosetti, Al., 1943, Gramatica limbii române, Bucureşti, Editura „Universul”.

Rosetti, Al., J. Byck, 1945, Gramatica limbii române, ed. a II-a revăzută şi adăogită, Bucureşti, Editura „Universul”.

Sala, M. (coord.), 2001, Enciclopedia limbii române, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic (ed. a II-a: 2006).

Sandfeld, Kr., H. Olsen, 1936, Syntaxe roumaine, I, Emploi des mots à flexion, Paris, Droz.

Seidel, E., 1955, „Problema modurilor în limba română”, în Studii şi cercetări ştiinţifice, VI, nr. 3–4.

Slavici, I., 1914, Gramatica limbii române, Bucureşti, Minerva.

Slave, E., 1957, „Prezumtivul”, în Studii de gramatică, 2, pp. 53–61.

Şerban-Barborică, E., 1978, „Viitorul”, în Fl. Dimitrescu (coord.), Istoria limbii române, Bucureşti, Editura didactică şi pedagogică, pp. 313–317.

Tiktin, H., 1945 [1893], Gramatica română, ed. a III-a revăzută de I.-A. Candrea, Bucureşti, Tempo (ed. I: 1893).

Vasiliu, L., 1966, „Verbul”, în GA, I, pp. 202–299.

Zafiu, R., 2002, „«Evidenţialitatea» în limba română actuală”, în G. Pană Dindelegan (coord.), Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, Bucureşti, Editura Universităţii din Bucureşti, pp. 127-144.

Zafiu, R, 2001a, „Prezumtivul”, în Sala 2001, pp. 463–465.

Zafiu, R., 2001b, „Un straniu mod…”, în România literară, nr. 21, 2001, p. 11.

Zamfir, D.-M., 2007, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al XVI-lea – al XVII-lea), II, Bucureşti, Editura Academiei Române.

*

GA – Gramatica limbii române, I–II, ediţia a doua, tiraj nou, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1966 (primul tiraj: 1963).

GALR – Valeria Guţu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, I–II, tiraj nou, revizuit, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2008 (primul tiraj: 2005).

1 O prezentare detaliată a interpretărilor diferite propuse de cercetători români şi străini se găseşte în Friedman (1997: 174–175).

2 În ediţia sa, Valeria Guţu Romalo subliniază şi prin acest detaliu modernitatea gramaticii lui Ion Heliade Rădulescu (1980: 497). Majoritatea studiilor despre prezumtiv atribuie gramaticii lui Philippide (1897) meritul de a fi observat valoarea epistemică a viitorului, deşi Heliade Rădulescu o făcuse cu aproape şapte decenii în urmă.

3 La p. 137, se menţionează şi „potenţialul pasiv”: se va fi scriind.

4 „L’emploi principal du futur passé est de marquer l’incertitude quant à un fait passé” (Sandfeld şi Olsen 1936: 350).

5 Perifraza gerunzială nu are un specific semantic, căci „le futur simple, sans gérondif, dans la langue contemporaine dans sa forme Foi [= Futur avec oi], peut exprimer les mêmes modalités” (Iliescu 2007: 166).

6 Afirmaţia că Al. Rosetti şi J. Byck „folosesc prima dată numele de prezumtiv” (Slave 1957: 54) va fi preluată ca atare în multe studii ulterioare.

7 Citatele din gramatici ilustrează şi oscilaţiile grafice de adaptare a termenului: prezumptiv, prezumtiv, presumptiv etc.

8 Manualul poartă pe copertă indicaţia „Ediţia a V-a”; nu am reuşit, din păcate, să identificăm în biblioteci ediţii anterioare.

9 Autorul îl numeşte supin.

10 Criteriul semantic face, de altfel, ca în Iordan şi Robu (1978: 473) să fie date ca exemple de prezumtiv forme de viitor I, de conjunctiv perfect, de condiţional perfect şi chiar de condiţional prezent.

11 Avram 1997 consideră ca aparţinând prezumtivului doar perifrazele de tipul (v)om fi cântând şi (v)om fi cântat, pe celelalte subordonându-le modurilor verbului a fi: autoarea vorbeşte de „conjunctiv prezumtiv”, „condiţional prezumtiv” şi „infinitiv prezumtiv” (p. 208). Această interpretare rezolvă contradicţia dintre statutul de mod în interiorul unui mod (pe care alţi lingvişti au încercat să o rezolve considerând prezumtivul o paradigmă de conjugare). Mai mult, Mioara Avram identifică o valoare prezumtivă şi în cazul formelor obişnuite de condiţional (Se spune că ar pleca şi el, p. 162) sau conjunctiv (Aşa să fie?), înţelegând, de fapt, prin prezumtiv valoarea evidenţială – nu doar supoziţia, ci şi citaţionalul. Şi Iordan (1937: 178–179) descria aceste perifraze ca forme verbale neincluse în gramaticile curente, apropiindu-le totuşi mai mult de modurile verbului a fi („la conjunctiv avem să fi spunând”, p. 178; „întâlnim participiul prezent la o formă a condiţionalului”, p. 179).

12 „Au fond, la périphrase avec le gerondif qu’on trouve, comme nous l’avons vu, au futur, au subjonctif, au conditionnel-optatif et à l’infinitif n’est qu’une variante épistémique formellement différentiée des modes respectifs” (Iliescu 2007: 169).

13 Am notat cu */? combinaţiile care, aparent posibile, sunt improbabile în uz. Căutarea pe internet, cu motorul Google, a secvenţei „se zice că o fi” (în 10.06.2009), nu a produs niciun rezultat.

14 Nici pentru secvenţa „ca şi când o fi” nu s-a obţinut, la aceeaşi dată, nicio atestare în internet.

15 Formularea lui Densusianu este totuşi prudentă, lăsând loc şi interpretării unor utilizări ca epistemice, în secolul al XVI-lea: „Le futur composé de voiu fi + participe présent n’exprime pas toujours une action présumée, comme dans la langue d’aujourd’hui” (Densusianu 1975: 568; sublinierea noastră). Nu au fost însă identificate asemenea utilizări epistemice în perioada respectivă.

16 Şi Berea-Găgeanu (1974: 100) consideră că un verb la viitor din cronica lui Gr. Ureche are valoare epistemică; forma apare însă într-un context dens de ocurenţe ale verbelor la viitorul propriu-zis, valoarea de prezumtiv fiind introdusă mai curând de o lectură influenţată de limba modernă: şi de nu-ţi iubeşti légea într-un loc, volnicu eşti să-ţi tragi légea la alt scaun, unde vei iubi. Încă şi despre crai, de ver fi avîndu ceva asupreală şi nedireptate, ai voie să-ţi întrebi şi cu craiul, unde să adună toţi domnii la scaunul ţărîi, de să sfătuiescu di trebile ţării şi de vei avea strâmbătate, afla-vei direptate (Ureche, 125–126).

17 Exemplele sunt preluate de la Berea-Găgeanu 1974 şi Călăraşu 1987.

18 De exemplu: noi am luat înştiinţare prin auzire că acolo, la hotarul Vălcanului, ar fi scăpat călări cu toate familiile dumnealor, cum au dat Dumnezeu; Dumnealui Sărdariul Stănuţ Jiianu auzim că tot pe acolo ar fi scăpat.

19 Punctul de dezacord stă doar în sursa perifrazei gerunziale: Slave presupune că aceasta s-ar fi format prin analogie, pe când corpusul de limbă veche dovedeşte că structura exista deja, aşadar a fost doar preluată şi refolosită.

20 Concurenţa acţiona deja, de mai multă vreme, în favoarea viitorului I în cazul verbului a fi (va fi vs va fi fiind).

21 Din cauza unui dublu sistem de adunare a fişelor – din versiunea tipărită şi din cea electronică a publicaţiilor – , sistemul de trimitere nu este uniform: în cazul publicaţiilor consultate în internet, am indicat doar data apariţiei, fără număr şi pagină.