Ri gramaticale ale prezumtivului rodica zafiu

3.2.2. În interogative dubitative, Fi_conj. + Vb._ger. are într-adevăr valoare de evidenţial supoziţional, dar în contexte similare conjunctivul în genere are o asemenea valoare (Zafiu 2002: 134):

(17) Să fi având/să fi avut/să aibă oare dreptate?

(18) ?Ar fi având/ar fi avut/ar avea oare dreptate?

(19) O fi având/o fi avut/o avea oare dreptate?

Interogativele de acest tip par să fie singurul context în care perifrazele gerunziale cu conjunctivul, viitorul şi (eventual) cu condiţionalul sunt echivalente; aşa cum echivalente sunt şi formele de perfect, dar şi conjunctivul prezent epistemic, condiţionalul prezent epistemic şi viitorul epistemic.

3.2.3. În fine, mai există un tipar de enunţ în care perifraza Fi_conj. + Vb._ger. are valoare epistemic-inferenţială (20); în acest context, formele obişnuite de conjunctiv (21) au aceeaşi semnificaţie, dar conjunctivul (20–21) nu este echivalent nici cu condiţionalul citaţional (22), nici cu viitorul epistemic (23):

(20) Să fi având vreo 20 de ani.

(21) Să (tot) aibă vreo 20 de ani.

(22) Ar avea vreo 20 de ani.

(23) O fi având/o avea vreo 20 de ani.

Deşi toate tiparele au o lectură de tip inferenţial, evaluarea epistemică este diferită, pentru că variază gradul de probabilitate.

3.3. Încadrarea perifrazelor gerunziale

Din punct de vedere semantic, perifrazele cu gerunziul nu au, aşadar, în comun mai mult decât au în genere prezumtivul, condiţionalul şi conjunctivul, în opoziţie cu indicativul – respectiv, capacitatea de a construi enunţuri care indică diferite tipuri de incertitudine, de irealitate. Exemplele de mai sus arată că perifrazele cu gerunziul nu se pot substitui reciproc în acelaşi context (cu o singură excepţie, a interogaţiei dubitative). E surprinzător faptul că, sub presiunea asemănării dintre forme, asemenea diferenţe de distribuţie şi de valoare semantică au fost neglijate sau minimalizate.

În schimb, perifrazele cu gerunziul substituie perfect formele corespondente fără gerunziu, în utilizările lor epistemice: Fi_conj. + Vb._ger (să fi având) este echivalent cu conjunctivul prezent (să aibă) folosit epistemic, iar Fi_cond. + Vb._ger (ar fi având) cu condiţionalul prezent (ar avea) în uz epistemic.

Spre deosebire de formele corespunzătoare neperifrastice (viitor epistemic, conjunctiv prezent, condiţional prezent), perifrazele cu gerunziul (Fi_{viit./cond./conj.} + Vb._ger.) au avantajul specializării, al dezambiguizării, marcând clar valoarea epistemică. Ele au suferit un proces de gramaticalizare pentru a indica valori epistemice ale modurilor indicativ, condiţional şi conjunctiv, în interiorul respectivelor moduri.

4. Procesul de gramaticalizare a prezumtivului

Nu vom urmări aici decât gramaticalizarea viitorului epistemic, pe care îl considerăm a reprezenta în sistemul verbal actual cel mai unitar set de paradigme apt de a fi considerat un mod aparte – prezumtivul. Este vorba de trei forme: două de prezent – forma omonimă cu viitorul (o pleca) şi perifraza cu gerunziul (Fi_viit.. + Vb._ger.: o/va fi plecând₎ – şi una de trecut, omonimă cu viitorul anterior: perifraza cu participiul (Fi_viit. + Vb._part.: o/va fi plecat).

Fiecare dintre acestea a suferit un proces de gramaticalizare, cu etape şi trăsături diferite:

a) viitorul simplu şi-a specializat, recent, auxiliarul, în forma aferezată populară (o pleca);

b) perifraza cu gerunziul s-a specializat în întregime, pierzându-şi total valorile temporale şi aspectuale;

c) perifraza cu participiul s-a specializat în mare măsură, prin faptul că nu mai apare în uzul curent cu valori temporale, ci doar epistemice; în plus, se manifestă o preferinţă pentru forma aferezată, populară a auxiliarului.

Mai cunoscută este istoria ultimelor două forme, la care suportul morfologic specific a atras atenţia şi asupra valorilor semantice. Viitorul simplu, în schimb, a fost descris de obicei din punct de vedere formal, fără a i se urmări dezvoltarea semantică; nu dispunem, de aceea, de o atestare riguroasă a evoluţiei valorilor sale epistemice. Pentru a schiţa liniile principale ale acestei evoluţii, este necesar un criteriu clar de delimitare a specializării formelor: întrucât prezumtivul se dezvoltă din viitor, iar viitorul are o valoare modală inerentă de incertitudine, identificarea unei asemenea valori contextuale nu este suficientă pentru a atribui statutul de prezumtiv. Prezumtivul trebuie definit prin specializarea epistemică, iar aceasta se probează doar în contextele în care interpretarea deictică temporală (referinţa la un moment ulterior) este exclusă.

Explicaţia valorii viitorului epistemic e una tipologică şi universală, confirmată de datele evoluţiei româneşti. Viitorul este inerent modal – prin incertitudinea asupra realizării faptelor descrise – şi este tipic pentru formularea de supoziţii asupra faptelor încă neîntâmplate.

4.1. Viitorul I cu valoare de prezumtiv prezent

Despre prezentul prezumtiv omonim cu viitorul I s-a spus chiar că este o inovaţie recentă (Iordan 1973); faptul că nu a fost consemnat în gramatici a fost confundat cu absenţa sa din uz. De fapt, gramaticile nu l-au înregistrat pentru că nu se ocupau de uz, de valorile semantice speciale, ci mai mult de inventarul de forme. Identificarea unor exemple non-ambigue de viitor epistemic este de altfel destul de dificilă.

Viitorul epistemic apare totuşi în contexte foarte clare, în texte din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, ca în Citenie a lu sti Zosim, copie manuscrisă din 1676 a unei cărţi populare. Contextul este exact cel al supoziţiei, iar forma este cea a viitorului deictic:

(24) Şi într-un loc vădzui un om şedzind numai cu piele. Şi gândind întru mine şi dziş: „Au doar să păduchea, sau va fi diiavol?” (Zosim, 57)

Din aceeaşi perioadă, se pot găsi exemple la Dosoftei, în Viaţa şi petrecerea sfinţilor (1682–1686):

(25) Atunce cuprinsă frică şi spaimă pre diacon, de nu cutedza să să lipască nice leac de om, că din rugă îi era obrazul proslăvit ca de înger, atâta cât sta în gânduri diaconul de cugeta: „Cândai va fi înger acesta ce să veade om”. (Dosoftei, 11v)

(26) Apoi de toate, deaca vădzu împăratul că doreaşte să-ş margă la scaun, îi dzâsă să-ş poftească vrun dar ce-i va lipsi, iară svântul răspunsă (...). (Dosoftei, 147r)

În continuare, viitorul epistemic apare din ce în ce mai des la Miron Costin (sfârşitul secolului al XVII-lea), C. Cantacuzino (sfârşitul secolului al XVII-lea – începutul secolului al XVIII-lea), Antim Ivireanul, Ion Neculce (prima jumătate a secolului al XVIII-lea), Ianache Văcărescu (sfârşitul secolului al XVIII-lea) etc.:

(27) era făméie rapitoare, precum spun şi de vréme ce au otrăvit pe cumnatu-său, pre Simion vodă (de va hi aşea) şi de frica lui Dumnedzău depărtată. (Costin, 64)

(28) Dar mă mir cum încape acest lucru, că întâi scrie ca au răscumpărat-o de la turci, închinată de nevoie, ş-apoi să o zidească, cum va fi acel lucru? (Costin, 266)

(29) Măcără că nu ştim carii mai fireş limba îş vorbeaşte, ceştia ce prin ceaste părţi lăcuiescu, carii s-au amestecat cu alte multe fealiuri de limbi, au ceia, căci tot în locul lor acolo să află. Însă orice va fi de aceasta nu ştiu. (Cantacuzino, 197)

(30) Deci, vârându-se supt elefantul pre care i să părea că va fi împăratul, omorî pre elefant şi, căzând elefantul mort preste dînsul, muri şi el, acolo. (Antim Ivireanul, 309)

(31) Poate-fi, de or fi şi scrise de Nicolai logofătul, dar or fi poate-fi tăinuite, şi până acum la ivală n-au eşit. (Neculce, 157)

(32) Şi cu acestu mijloc s-a săvârşit traghica moarte a lui sultan Ibrahim; însă nu ştiu dă va fi adăvărată aceasta. (Văcărescu, 57)

În secolul al XIX-lea, textele cu caracter de oralitate populară ilustrează din plin utilizarea viitorului I epistemic (variantă de prezumtiv prezent). Într-o piesă de Costache Caragiali (Fiul pădurei sau moartea haiducului Tunsu, 1859, în TI XIX), există numeroase ocurenţe ale formei, mai ales în enunţuri interogative (33–35) şi în expresii ale acordului parţial (36):

(33) de unde o fi omul ăsta, mă? (TI XIX, 59)

(34) Ce-o fi asta, neiculiţă? (ib., 60)

(35) Ce fel de fiinţă o fi asta, frăţioare? (ib., 60)

(36) E cam afumată cafeaua, cioară.

– O fi, blagoslovitule. (ib., 60)

La Creangă (sfârşitul secolului al XIX-lea), viitorul epistemic apare în construcţii indefinite sau concesive (citate şi de Philippide 1897: 270):

(37) unul cică s-a dus odată bou la Paris, unde-a fi acolo... (Creangă, 159)

(38) Aşa a fi, n-a fi aşa, zise mama, vreau să-mi fac băiatul popă (id., 159)

(39) sau cine mai ştie ce pricopseală a fi. (id., 108)

Se poate observa, din exemplele de mai sus, că în secolele al XVII-lea – al XVIII-lea nu se stabilise o legătură între valoarea de prezumtiv şi forma aferezată; specializarea formei cu afereză începe însă să se manifeste în secolul al XIX-lea, iar în secolul al XX-lea forma cultă a viitorului I, fără afereză (va fi), nu va mai apărea cu valoarea de prezumtiv.

Viitorul epistemic cel mai frecvent întâlnit în texte este, aşa cum s-a observat deja (Slave 1957: 55), cel al verbului a fi.

Prezumtivul este specific oralităţii şi este posibil să fi lipsit din textele cele mai vechi şi din cauza conţinutului şi a registrului acestora. Oricum, citatele de mai sus demonstrează că folosirea viitorului I cu valoare epistemică – de prezumtiv prezent – nu este o inovaţie târzie; utilizarea modală a viitorului I se manifestă deja la sfârşitul secolului al XVII-lea, adică simultan cu evoluţia spre valori modale a perifrazei cu gerunziul (v. infra, 4.2). În secolele următoare, exemplele devin din ce în ce mai frecvente, indicând o stabilizare treptată a valorii epistemice.

4.2. Perifraza gerunzială de viitor

Evoluţia perifrazei de viitor cu gerunziul, atestată din secolul al XVI-lea, a fost cel mai mult studiată: Densusianu (1975: 568) a descris valoarea sa de viitor propriu-zis în textele cele mai vechi¹⁵. Şi Guţu Romalo 1968 a arătat că perifraza avea exclusiv valoare temporală în textele din secolul al XVI-lea şi a început să capete valoare modală de abia în secolele următoare; după Berea-Găgeanu 1974, valoarea modală s-ar fi dezvoltat „spre sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea” (p. 100), ajungând ca la Neculce, de exemplu, să fie exclusiv modală.

Călăraşu (1987: 189–197) şi Zamfir (2007: 212–219) tind să plaseze tot în a doua jumătate a secolului al XVII-lea dezvoltarea valorilor epistemice ale perifrazei; Zamfir (2007: 214) identifică însă unele ocurenţe epistemice şi în prima jumătate a secolului al XVII-lea (de pildă, dintr-un act de vânzare)¹⁶, pe care le consideră însă excepţii. Descrierea din Zamfir 2007 arată că perifrazele cu gerunziul nu sunt foarte răspândite în epocă, iar valoarea lor epistemică este şi mai rară.

Utilizări tipic epistemice, specifice prezumtivului, se găsesc la începutul secolului al XVIII-lea¹⁷, uneori coocurente cu forma omonimă cu viitorul I (40):

(40) Şi zicea cătră boiari: „De mult or fi zvorind ei şi or fi flămânzi, neavându de cheltuială”. (Neculce, 196)

(41) Şi i-au tăiat nasul, den ce pricină noi nu ştim – cei ce l-au pârât, vor fi ştiind de ce şi cum. (Popescu, 406–407)

Tot în secolul al XVIII-lea, în ciuda opiniei aproape generale conform căreia perifraza cu gerunziul ar fi devenit exclusiv modală, se găsesc încă destule ocurenţe interpretabile ca temporale. În special în documentele juridice, până târziu, perifraza este folosită cu valoarea de viitor generic al aplicării legii, alternând cu alte forme de viitor:

(42) Cei ce vor face dieţi, să fie cu minţile întregi şi făr de vigleşug să arate în dieţile lor tot adevărul al averii şi a datorii lor. Să nu lepede din moştenire pe moştenitorii lui cei adevăraţi, făr de a nu arăta vina lor; nici să lase cea mai multă parte din averea lui la vreunul din rudele lui, pentru multa dragoste ce va fi având spre acela. (PC, 1780, 106)

(43) Când ţiganul sau ţiganca ce să cere de stăpână-său va fi ştiind meşteşuguri, şi să cere asupra schimbului schimb deopotrivă, ca să ştie acele meşteşuguri, sau atâţia ţigani pentru câte meşteşuguri ştie acel ţigan sau acea ţigancă, atunci cu judecată să se hotărască aceasta, cumpănind judecătoriul ceia ce iaste drept, după meşteşugurile ce să va dovedi că ştie acel obraz ce să schimbă. (PC, 1780, 146)

Istoria perifrazei gerunziale e controversată: se consideră în genere că ea avea valoare aspectuală (viitor continuu, progresiv, cf. Iliescu 2000) şi exprima simultaneitatea în viitor (Zamfir 2007: 218). Pe măsură ce sistemul de marcare aspectuală căruia îi aparţinea dispare, perifraza – ca simplă variantă de viitor (şi datorită afinităţii dintre aspect şi modalitate) – a preluat valoarea modală a viitorului.

Dacă direcţia evoluţiei este convingătoare, datarea fazelor este contestabilă. Ideea, foarte răspândită, conform căreia perifraza gerunzială şi-ar fi stabilizat valoarea epistemică în secolul al XVII-lea nu pare să se susţină.

4.3. Viitorul anterior cu valoare de prezumtiv trecut

Perifraza sau forma compusă de viitor cu participiul (viitorul anterior) este de mai multe ori folosită cu valoare epistemică, încă din prima jumătate a secolului al XVII-lea. La Gr. Ureche, de exemplu, forma apare în contexte non-ambigue, care se referă explicit la sursele informaţiilor:

(44) Iară ce să va fi lucratu în zilele acestor domni, nu să află scris nimica. (Ureche, 66)

(45) Iară ce va fi trecut înapoi nu să află însemnat de streini. (id., 67)

(46) Iar ce să va fi lucrat într-acei doi ani a domniei lui nu să ştie. (id., 68)

Aceleaşi valori apar şi la sfârşitul secolului al XVII-lea, la Miron Costin:

(47) La Constantin vodă de toată oastea va hi fost la 8.000 de oameni. (Costin, 192)

(48) Nu ştiu unde şi la ce istorii va fi cetit acestŭ lucru. (Costin, 263)

precum şi la stolnicul Constantin Cantacuzino:

(49) precum vedem în cea Alexandrie ce-i zic, cine o va fi făcut, nu ştiu. (Cantacuzino, 148)

(50) Cât dară va fi fost putearea lui atunci, şi cu câtă mulţime de oameni va fi umblat, cât au umblat şi au supus părţi ale lumii, putemu-ne însă cu mare mirare şi domiri câte cevaş. (Cantacuzino, 153)

Textele confirmă ideea curentă (Slave 1957, Graur 1968 etc.) că perifraza de viitor anterior este cea la care s-a manifestat cel mai devreme şi mai stabil valoarea epistemică. Viitorul simplu şi viitorul perifrastic cu gerunziul au evoluat ulterior în direcţia gramaticalizării epistemice (evidenţiale).

4.4. Utilizări textuale ale prezumtivului

4.4.1. La începutul secolului al XVIII-lea, la Antim Ivireanul, toate cele trei forme care ne interesează – viitorul I, perifraza cu gerunziul şi viitorul anterior – apar cu valoare prezumtivă clară, în contexte marcate suplimentar de verbe sau adverbe cu sens modal. La exemplul deja citat (30), conţinând viitorul I, se pot adăuga mai multe citate conţinând perifraza omonimă cu viitorul anterior (51) şi chiar coocurenţa acesteia cu perifraza gerunzială (52):

(51) De vréme ce au vieţuit ca un om şi au petrecut cu noi într-această lume poate că va fi amărât sau va fi scârbit pe cineva, sau cu cuvântul, sau cu fapta. (Antim Ivireanul, 223)

(52) Poate că de ispitele céle multe ce i s-au întâmplat şi de pagubele céle multe ce l-au ajuns îş va fi pierdut mintea, de zice că moartea îi iaste tată, sau de multele dureri poate că nu va fi ştiind ce grăiaşte? (id., 222)

În acelaşi timp, toate cele trei forme pot avea, în alte contexte, şi valoare temporală, dovedită de recurenţa verbelor la viitor:

(53) De să va întâmpla cuiva nevoe de moarte şi preotul acelui sat nu să va afla acolea, ce va fi lipsind undeva, departe, sau va fi cumva şi el bolnav, atuncea pentru nevoia morţii, preotul din enoriia care va fi mai aproape, să aibă voe să-l ispoveduiască şi să-l cuminece. (id., 380)

(54) Şi de să va afla cum că au făcut el de acéstia, sau îi va fi făcut lui alţii, unul ca acela să canonéşte 6 ani. (id., 236)

Contextele de mai sus cuprind un viitor generalizant, tipic textelor de lege şi utilizat mai ales în construcţii condiţionale.

4.4.2. La începutul secolului al XIX-lea, atestările viitorului epistemic sunt şi mai numeroase, mai ales în corespondenţa care reflectă parţial limba vorbită. Într-o singură scrisoare din 1802 (Iorga, SD VIII, 117–119), sunt folosite nu mai puţin de 10 forme de prezumtiv. Frecvenţa lor (la 516 cuvinte ale textului) este foarte mare şi se explică prin conţinutul care favorizează apariţia evidenţialelor: reproducerea unor zvonuri, colaţionarea unor informaţii mai mult sau mai puţin creditabile. De altfel, textul conţine şi ocurenţe ale condiţionalului cu valoare de evidenţial al relatării¹⁸.

În scrisoare, domină formele de prezumtiv perfect (6 ocurenţe), pentru că se relatează fapte deja petrecute, în jurul cărora locutorul adună ipoteze şi informaţii furnizate de alţii:

(55) Dumnealui Paharnicul Dincă Brăiluiul, cu cucona d[u]m[nea]lui, tot pe la Vălcan au scăpat, dar ce pagubă va fi avut, nu ştim.

(56) Dumnealui Sărdariul Stănuţ Jiianu auzim că tot pe acolo ar fi scăpat, dar ce pagubă va fi avut, nu ştim.

(57) Dumnealui Medelnicerul Ghiţă, fratele dumisale, să află aici la Căineni, cu toate calabalăcurile, dupe cum va fi scris dumitale.

(58) Cu cine va mai fi scăpat, nu ştim, şi de avutul dumnealor, ce să va fi făcut, nu ştim.

(59) (...) nu să mai ştie; jale şi ţipete să va fi auzit în ceri.

Prezentul este ilustrat în text atât de perifraza cu gerunziul, cât şi de forma omonimă cu viitorul I. Perifraza gerunzială are o singură ocurenţă:

(60) Săntu încredinţat că dumneata vei fi avănd în ştire de la lăzăretul Vălcanu de spre Haţăg.

Formele de viitorul I sunt trei; două dintre ele au o anumită ambiguitate, pentru că pot fi interpretate ca având referinţă posterioară momentului comunicării, deci ca exemple ale valorii temporale de viitor:

(61) Ci, cum zic, poate dumneata de la Sărdariu Stănuţ Jiianu vei avea fr’o înştiinţare unde să află şi cum să află.

(62) Acum am auzit că vine Ali-Paşa Tepenliu şi alţii Paşe cu mulţime de oaste înpărătească asupra lui Pazvandoulu, la Dii, dar nu ştim, fi-va ceva sau nu.

Contextul – acumularea de supoziţii, echivalenţa enunţurilor – face totuşi mai probabilă interpretarea lor ca forme de prezumtiv. Al treilea exemplu este neechivoc: are valoare de prezumtiv, pentru că nu se referă la fapte viitoare, ci la fapte deja existente, asupra cărora nu există însă certitudine:

(63) În ciasul acest luarăm înştiinţare prin grai cum că cei înpărăteşti, gonind pe Manaf-Ibraim cu cărjalii, l-au înnecat la Baia-de-Aramă, şi acolo Sava Bimbaşa au înpuşcat pe Manaf-Ibraim, şi i-ar fi luat şi capul: de va fi cu adăvărat, apoi am scăpat aciastă dată, slavă lui Dumnezeu.

Textul constituie o dovadă convingătoare a răspândirii în uz a prezumtivului, cu tot setul său de paradigme, la începutul secolului al XIX-lea.

4.5. Etapele procesului

Prezumtivul a apărut, aşadar, ca specializare a unor utilizări ale formelor de viitor. Viitorul epistemic s-a format, probabil, pornind de la enunţurile condiţionale în care forma temporală indică o alegere deschisă, între mai multe posibilităţi. În fazele iniţiale ale procesului, formele temporale şi temporal-aspectuale apar în contexte care conţin mărci epistemice explicite; treptat, ele preiau şi semnificaţia acestor mărci.

La viitorul anterior, sensul prezumtiv este mai clar, pentru că – la fel ca la condiţional şi la conjunctiv – posibilul proiectat în trecut devine ireal (ar fi/ar fi fost, să fie/să fi fost). Textele din prima jumătate a secolului al XVII-lea (de exemplu, Letopiseţul lui Gr. Ureche) conţin exemple clare de prezumtiv perfect (Fi_viit. + Vb._part.), nu şi de prezumtiv prezent (Vb._viit. sau Fi_viit. + Vb._ger.). Este, aşadar, foarte probabil ca sensul prezumtiv să fi apărut mai întâi şi să se fi manifestat mai intens la forma de trecut. Aceasta este, de altfel, opinia curentă a istoricilor limbii, contrazisă doar rareori. De la acest punct încolo, ipotezele interpretative se despart; s-a presupus uneori o extindere analogică de la structura Fi_viit. + Vb._part. la Fi_viit. + Vb._ger. (Slave 1957, Graur 1968). Aşa cum a arătat şi Iliescu 2000, o asemenea explicaţie nu este necesară, din moment ce îi este inerentă viitorului posibilitatea de a evolua spre epistemic; în plus, aspectul continuu este favorabil reinterpretării în termeni modali. Pe măsură ce iese din uz ca formă aspectuală, perifraza cu gerunziul se specializează pentru valoarea de prezumtiv. În ipoteza expusă de Slave (1957: 59) există însă şi o componentă perfect verosimilă, conform căreia în relaţie cu prezumtivul trecut s-ar fi creat mai întâi prezumtivul prezent (viitorul I) şi doar pentru dezambiguizare s-ar fi recurs treptat la perifraza gerunzială¹⁹. În fine, Arvinte (2006: 181) inversează direcţia procesului, considerând că perifrazele cu gerunziul sunt calcuri culte şi că după modelul lor (şi după ce şi-ar fi modificat sensul temporal) s-ar fi format perifrazele cu participiul, cu valoare prezumtivă. Datarea relativă a asocierilor formă-sens nu pare să confirme această ipoteză.

Credem că trebuie, în orice caz, corectate anumite opinii curente asupra cronologiei formelor de prezumtiv. Valoarea epistemică a formei omonime cu viitorul I (va fi/o fi) este la fel de veche ca perifraza cu gerunziul (va fi fiind/o fi fiind): ambele încep să se manifeste în a doua jumătate a secolului al XVII-lea. Ambele forme se impun lent, în paralel cu păstrarea valorilor temporale; în ciuda a ceea ce se afirmă de obicei, în secolul al XVIII-lea perifraza cu gerunziul nu este totdeauna epistemică.

În secolele al XIX-lea – al XX-lea, procesul este complicat de o serie de preferinţe şi respingeri stilistice. Pană Dindelegan 2009 constată marea frecvenţă a formelor de prezumtiv între 1880 şi 1950, în toate tipurile de texte, dar şi faptul că, după 1950, se împuţinează vizibil apariţia prezumtivului în textele ştiinţifice.

Până foarte târziu, auxiliarul apare în toate variantele sale – culte, populare sau regionale – (va fi, o fi, a fi), fără ca acestea să manifeste preferinţe pentru valoarea de prezumtiv. În secolul al XX-lea, prezumtivul prezent Vb._viit. îşi selectează din ce în ce mai consecvent auxiliarul cu afereză (o fi; v. infra, 5.1.1).