Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Acolo, cu scurtatul c o l o, sunt singurii adverbi de loc cari niciodată nu-şi acaţă 212 pe emfaticul – a (v. 5 A). Când are nevoie de întărire, acolo îşi asociază prepoziţiunea A C O L O î n t r u. Zicând: „du-te î n t r – acolo”, noi ne rostim cu mai multă demonstrativitate decât în: „du-te acolo”, care la rândul său e mai precis decât: „du-te-n c o l o „.

Silvestru, 1651, f. 257 b: „Unde mâ vošu duce denaintša duhuluš tău? şi denaintša féţeš tale unde vošu fugi? Să vošu sui în ceršu, tu acolo eşti; să vošu pogorâ în iadŠ, acolo eşti. Să aş lua arepile zorilorŠ şi aş lăcui în marginša mărieš, acolo încâ măna ta m-are duce pre mine şi dereapta ta m-are ţinša…”

Dosofteiu, 1673, f. 39 a: „Mi-š acoperi-mâ în cămar-adâncâ;

Să fiŠ fără teamâ, mi-š sui pre stâncâ;

Acolo pizmaşiš n-or putša să-m strice…”

Cod. ms. miscel. saec. XVII al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 596: „…a c i – c e a veri semăna mârâcini cu răsul şi cu glumele; acolo veri secera lacrâme şi plăngere…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 38: „Cântă cucu-n par de vie, Şacolo este-o chilie

Cu muşcată şi tămâie:

Dragu meu acolo scrie, Şi când scrie mă mângâie…”

Ibid., 314: „Şi mă scoate pân’ la Tisă

Cacolo-i tabăra-ntinsă, Şacolo sub fagii mici

Sunt morminte de voinici, Care s-au dus dup-a i c i …”

O naraţiune ţărănească din Ialomiţa: „Aseară m-am întâlnit cu nişte oameni care greşiseră drumu la Călăraşi, şi le-am arătat eu drumu î n t r – acolo, şi lor le-a părut grozav dă ghine că ne-am întâlnit cu toţi[i], că aminteri ar hi umblat toată noaptea orbocăind…” (T. Theodorescu, com. Lupşeanu).

Românul acolo reprezintă pe latinul vulgare c c u – i l l o c (= e c u – l l o c ), despărţindu-se astfel de ital. colà, span. accullà, portug. acolò, cari toate derivă din eccu-illac (= ecu-llac). În macedo-româna se zice: acolò şi aclò, mai având şi o formă scurtată: c u l ò = c o l ò. Variantul macedo-român acloci presupune un prototip latin: e c c u – i l l o c c e. În daco-româna, o formă scăzută aculù ne întimpină în Legenda lui Avram, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 193): „… dus la préstolul heruvimilor, aculu amu mira-se toate silele ceršului de Avram…”; apoi în Banat; „poporul rosteşte pe alocuri acoo, în loc de acolo” (D. Receanu, Lugoş, com. Bucova).

În istriano-româna acolo a despărut, ca şi a c o l e a, rămânând numai scurtatele c o l o, c o l e a. E curios că la noi, fără să fi fost în pericol de a se perde, străbunul acolo a susţinut luptă contra sinonimului slavic „tamŠ”, care se încerca cu orice preţ 213

A C O L O a-l înlocui în limba oficială. Aşa într-un zapis moldovenesc din 1612 ( A. I. R. I, 71), deşi scris de ţărani, totuşi ne întimpină: „… în tocmala nostră au fostu Toder Buzdug din Sălăvestre şi Băloş o t t a m şi Ghiorghe de acolo şi Bogdan o t t a m şi poppa Matešu o t t a m …” Trei t a m la un singur acolo!

v. Aci.

— Acia.

— Acicea.

— Acilea.

— Acolea.

— Aice.

— Colea.

— Colo…

ACONÌŢĂ (plur. aconiţe), s.f:; étui à aiguilles. Derivat din a c o n š u = a c o i „grande aiguille” prin sufixul -i ţ ă, acest cuvânt se întrebuinţează numai în Banat: „ac, aconiţă, degetariu, unghiţă…” (Preut M. Dragalina, c. Borlova).

Tot în Banat se mai aude cu acelaşi sens vorba a c h e ţ: „pânza se coasă cu acul şi aconšul, acele se ţin în a c h e ţ …” (S. Liuba, c. Maidan). Ambele forme sunt de tot provinciale.

v. 1 Acăriţă.

— Acoi.

ACÒNIU. – v. Acoi.

ACÒPĂR ( acoperit, acoperire), vb.; couvrir, voiler, cacher.

Dicţionarele ne mai dau şi forma acoperšu, care însă e îndoioasă.

În toate accepţiunile sale, acopăr este în antiteză cu d e s c o p ă r.

Noul Testament, 1648, Luc. XII, 2: „…că nemicâ nu šaste acoperit care să „…oÙdn d sugkekalummšnon ™stˆn nu sâ d e s c o a p e r e …”

Ó oÙk ¢pokaluf q»setai…”

Cantemir, Istoria ieroglifică (ms., Acad. Rom.), p. 52: „… precum focul în piatra mai vârtoasă şi în fierul mai îndesat ascuns fiind dintr-acélaşi şi mai tare lovindu-să schinteiază, aşea şi sufletul plin de vrednicie, pre căt mai mult să acopere, pre atâta mai tare să d e s c o p e r e …” Şi mai jos:

Ibid., p. 53: „… zavistnicul şi viclianul numai atuncea grăiaşte adevărul, cănd sau zavistia d e s c o p e r i n d u – s ă spre rău nu sporéşte, sau vicleşugul cu un cuvânt a adevărului acoperind, spre mai mare rău pre altă dată îl opréşte…” Diferitele accepţiuni ale lui acopăr decurg toate din sinonimica sa: pe de o parte, cu î n v ă l e s c; pe de alta, cu a s c u n d.

I. În sensul propriu al cuvântului, a acoperi, fiind a pune sau a întinde un ce peste altceva, e sinonim cu î n v ă l i r e, care la rândul său e sinonim cu î n f ă ş a r e; î n f ă ş a r e însă este punerea unui ce peste altceva de giur împregiur; î n v ă l i r e este aceeaşi acţiune dasupra şi pe mărgini; acoperire, tot aceea numai dasupra.

Moxa, Cron., 1620, p. 348: „deci slobozi Dumnezeu sloata ceršului şi se vrăsară ploi de acoperirâ pământul…”

În rugăciunea Sf-lui Sisin, text circa 1580 ( Cuv. d. bătr. II, 291): „şi cinstitul veşŠmântul ce acopere cinstitul capul lui…”

A C O P Ă R

Silvestru, 1651, f. 243 a: „… atunci apele ne-au vrutŠ acoperi pre noš, rău au vrutŠ tréce preste sufletulŠ mieu…”

Ibid., f. 270 a:

Ps. CXLVI, 8: „cela ce acoapere ceršulŠ

„… qui c o o p e r i t coelum în nubicu noori…” bus…”

N. Muste, Letop. III, 74: „… au prins puţinei robi şi au dat foc satului; aşijderea şi alte sate pin pregiur, tot le-au dat foc; satele dese cu case multe, căt acoperise văzduhul de fum…”

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 192: „În zilele lui Grigorie Ghica s-au făcut ş-un cutremur mare, care au ţinut un minut de ceas; şi mare spaimă au căzut asupra norodului, şi multe ziduri au căzut; care şi mănăstirea Goliei, fiindcă o tocmia într-acea vară şi o acoperia cu fer alb, că arsăse în zilele lui Constantin-vodă Mavrocordat, şi fiind meşteri unguri din Ţara Ungurească, au căzut toate cubelile mănăstirii peste dănşii…”

De aci figurat: „Dacă vreo cugetare

C-o umbră de întristare

Fruntea mea acoperea…”

(Gr. Alexandrescu)

Zilot, Cron., p. 25: „Ah, amar mie! cum m-am născut într-această Ţară Rumânească, în care până la vârsta care sunt, trecută peste 20 de ani, luând seama cu amăruntul nu numai că dreptate sau semn al dreptăţii n-am văzut, ci încă mai vârtos, potopul nedreptăţii acoperindu-o şi aproape a îneca pe ticăloşii lăcuitorii ei. Jânduit am fost de când cu mergerea în vârstă, – oarecum mi s-au arâdicat perdeaoa minţii, care la copilăreasca vârstă acopere înţelegerea cea desăvârşită – a cunoaşte pe vreun stăpânitor al ei câtuşi de cât următor al dreptăţii, ca să iau şi eu pricină a lăuda după a mea putere; dar iarăşi amar mie! că pricină de laudă n-am putut afla măcar una…” Silvestru, 1651, f. 125 b: „… pentru tine am suferit bat• ocurâ şi acoperi ruşinša faţa mša…”

Moxa, 1620, p. 372: „biruise răulŠ pre bine şi acoperise strămbâtăţile pre dereptăţi…”

O figură de tot îndrăzneaţă:

Dosofteiu, 1680, f. 83 b: „şi acoperišu cu postŠ sufletul mšeu…”

Fiindcă omul dentâi îşi a ş t e r n e şi apoi se acopere, s-a născut o corelaţiune figurată între acopăr şi a ş t e r n, chiar atunci când acţiunea nu e de loc materială.

„Dac-am văst că nu mai vii, Focul eu învăluii, Pusei dorul căpătâi, Urâtul mi-l a ş t e r n u i, Cu dragul macoperii…”

(Jarnik-Bârsanu, Transilv., 144)

A C O P Ă R

Cantemir, Ist. ier., p. 24–25: „… În inima ta aceasta ascuns avănd ca, cu o voroavă vicleană şi cu un obraz ce nu ştie a să ruşina, doaă vicleşuguri să poţi a ş t e r n e şi cu doaă răutăţi să te poţi acoperi…”

II. Sinonim cu î n v ă l i r e, acoperire e în acelaşi timp sinonim cu a s c u n – d e r e, căci un ce nu se mai vede când peste el se pune sau se întinde altceva. Ca mijloc de „ascuns”, acoperire se poate lua în sens rău, dacă tinde a înşela, dar şi în sens bun, când protege.

1. În sens rău:

Moxa, 1620, p. 367: „soarele acoperŠ nuorii, aşa şi pre bine vrăjmaşii…” Pravila Moldov., 1646, f. 21: „Un tatâ saŠ feorii lui, un frate sau mušarša sau alte chipuri asémenša acestora, de vorŠ avša dentru dănşŠ vreunul să fie furŠ şi de-l vorŠ acoperi şi nu-l vorŠ spune, ce-l vorŠ ascunde şi pre dănsŠ şi furtuşagul lui, nu să vorŠ certa…”

2. În sens bun:

Psaltirea transilvană a lui Corbea, din 1700 (Bibl. Acad. Rom.), ps. LXIII: „De adunarea

Viclénilor rea

Să mă acoperš Şi să mă a p e r š …”

Dosofteiu, 1680, f. 73 b: „ acoperi-m-oš într-acoperemântul a r i p i l o r tale…” Id., 1673, f. 90 b: „Hie-ţ milâ, Domne sfinte, hie-ţ milâ, Că spre tine mi-š nedšajdša când am sâlâ, Şi mişelul mieŠ de suflet ţie caŠtâ

Să-l acoperš cu a r ì p a ta cea latâ…”

Sau fără nici o imagine:

Dosofteiu, 1673, f. 48 a: „Şi de turbureala omeneascâ

Să-š acoperš să să odihneascâ…”

Ibid., f. 99 b: „Şi de pizmaşiš îm derădicâ

Mişelul suflet fără de fricâ, Şi să macoperš de ata strâmbâ

Ce daŠ cu mulţâš să-m sae-n grăbâ…”

Zilot, Cron., p. 87: „Dator aş fi sacoper, Iar nu să defăimez

Pe cei d-un neam cu mine;

Dar greu, frate! ohtez,

Că n-am altfel cum face, A C O P E R E M Î N T

Silit sunt d-adevăr:

El îmi zice a scrie

Toate pân’la un păr…”

Cu acest sens, vechile texturi întrebuinţează foarte des, ca adjectiv sau ca substantiv, forma participială a c o p e r i t o r sau a c o p e r i t o r i u în loc de slavicul „ocrotitor”.

Dosofteiu, 1680, f. 86 b: „pre tine m-am rădzâmat din zgău, din pântecele mašcă-mša tu-m eşt acoperitoršu…”

Ibid., f. 194 b: „… scoale-sâ şi să vă a• ute voaâ şi vâ hie voaâ acoperitori…” Arsenie din Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom.), p. 164: „…tu eşti acoperitorul mieu, de la tine e căntarea mša pururša…”

Alături cu acopăr se întrebuinţează cu acelaşi sens, dar mai rar, forma c o p ă r.

Coresi, 1577 (ed. Hasd., p. 178): „… derept tine priimii împutare, c o p e r i ruşinea faţa mea…”

Tot acolo, mai jos: „… c o p e r i i cu ajunatul sufletul mieu…”

Din lat. cooperire vine românul c o p e r i r e = it. coprire = span. cubrir = fr.

couvrir. Forma acoperire este deja proprie românească, prin prepoziţionalul a = lat.

ad. În istriano-româna se zice numai c o p e r; la macedo-români, acopir, devenit însă din ce în ce mai rar. „Cuvântul acopir, acopirămint, se înlocuieşte mereu prin anvălescu, anvăliş. Această înlocuire la Moscopolis şi în genere la românii de la câmp s-a şi făcut, aşa încât acum abia se mai aude acopir” (M. Iutza, Cruşova).

v. Acoperiş. – 1 Acoperit.

— Ascund.

— Copăr.

— Învălesc…

ACOPEREMÂNT (plur. după L. B.: acoperemânturi, după Cihac: acopereminte), s.n.; couverture, toiture.

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 232: „…şi eu am fost orănduit asupra acoperemăntului bisericii cei mari, de am a c o p e r i t – o după cum se vede pănă as-tăzi…”

Acoperemânt e sinonim cu a c o p e r i ş, cu deosebire însă că acesta din urmă se aplică numai la acea parte superioară a unui edificiu care se mărgineşte prin streaşină, pe când celalalt poate fi luat într-un înţeles mai larg de locuinţă sau adăpost.

Omiliarul de la Govora, 1642, p. 42: „…ceršulu e voao acoperemănt şi pămăntul masă, ploaša şi văzduhul šaste hrănitoršul vostru…”

Dosofteiu, 1673, f. 96: „Petrecând în casa ta,-ntracoperemânt, Supt sfânta ta àripâ všaţâ pre pământ…”

E nu mai puţin întrebuinţată forma fără prepoziţionalul a-: c o p e r e m î n t =

= lat. cooperimentum. La Coresi ne întimpină însă o deosebire oarecare logică între acoperemânt şi c o p e r e m î n t:

Ps. XVII, 12: „şi puse untunérecŠ

„…et posuit tenebras l a t i b u l u m c o p e r i m î n t u l Š său, împrejurul suum: în circuitu ejus t a b e r n a c u – lui acoperemântulŠ lui…” l u m ejus…”

A C O P E R E M Î N T

Macedo-româneşte: acopirămint are sensul mai restrâns de a c o p e r i ş, de ex.: „ acopirămintul i ciuruc di tut, acăţă s’chică tu tute părţile = acoperişul casei e stricat de tot, începu să cază din toate părţile…” (M. Iutza, Cruşova).

v. Acopăr.

— Acoperiş.

ACOPERÌRE. – v. Acopăr.

ACOPERÌŞ (plur. după Cihac: acoperişe şi acoperişuri), s. n.; toit, couvercle. Când e vorba de un edificiu, acoperiş este sinonim cu î n v ă l i ş şi a s t r u c u ş, de cari se apropie şi prin sufixul -iş (= -uş). După Bobb (I, 7–8): acoperiş de oală „testum”, acoperiş de pele „obstragulum”, acoperişul fântânei „puteale”, acoperişul ţâţelor „mammilare”, acoperişul capului muieresc „rica”, acoperişul casei „culmen.” Accepţiunea din urmă e cea mai răspândită. În acest sens, se cheamă acoperiş întreaga învălitoare a edificiului, având drept margini streaşina.

Odobescu, Doamna Chiajna, 48: „…în casele domneşti, al căror lat acoperiş de şindrilă se-ntindea jur împrejur cu streşini largi şi revărsate, stau adunaţi, cu o cu-cernică smerenie, împrejurul trupului împodobit al răposatului, toate căpeteniile ţării…” v. Acopăr.

— Acoperemânt.

— Astrucuş.

— Învăliş.

— Învălitoare…

1ACOPERÌT, -Ă; part. passé d’a c o p ă r: couvert, voilé, caché, allégorique, hypocrite. Dezvoaltă, ca adjectiv, toate accepţiunile verbului a c o p ă r.

„Precum o sentinelă pe dealul depărtat

Domneşte mănăstirea; şi zidu-i cel înalt

Se-ntinde împrejuru-i, pustii şi învechit, De iedera bătrână, de muşchi acoperit…”

(Gr. Alexandrescu, M-rea Dealul)

De aci figurat:

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), p. 96: „fruntea este ceriulŠ minţii, uneori acoperită, uneori senină, după deosebitele patimi a sufletului…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXIX, p. 15: „oamenii pildele şi cuvintele célea acoperitele multu le socotescŠ şi multu le ispitescŠ şi întreabâ, šarâ carele săntŠ grăite ašavea şi curatŠ, nu foarte le ascultâ şi mai aléne se îndeamnâ…”

Pravila Moldov., 1646, f. 135: „cuvinte acoperite, ce să dzice cu tâlcuri ca acélša pentru să nu înţeleagâ toţŠ, šarâ numai cei învăţaţi…”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., Acad. Rom.), p. 39: „…cuvinte oplite şi supt pilde oarecum acoperite, însă tocma la ţénchiul adevărului dusă şi nemerite…” De aci în graiul vechi adjectivul acoperit are înţelesul de „ipocrit”.

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.):

Mat. VI, 16:…e căndu vă postiţi, nu fiţi „…quum autem jejunatis, nolite fieri ca acoperiţii ce se întristează…” sicut h y p o c r i t a e tristes…”

A C R I M E

Acelaşi pasagiu în Noul Testament, 1648: „darâ căndŠ postiţ, nu fireţ ca cei f î ţ a r n i c i trişti…”

Cu acelaşi sens în proverbe:

Pann, Prov. II, 81: „În oală acoperită nimenea nu ştie ce fierbe…” Iordachi Golescu (ms., Acad. Rom.): „Făţarnicul, ca un cărbune acoperit, pe nesimţite te arde…” ( Conv. lit., 1874, p. 75).

În Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., Acad. Rom.), acest participiu se întrebuinţează şi ca substantiv:

Ps. XVII, l2: „împregšurul lui acoperitul „…in circuitu ejus t a b e r n a c u – lui…” l u m ejus…”

2ACOPERÌT, s.n. – v. 1 Acoperit.

ACOPERITOARE (plur. acoperitori), s. f.; couverture, toiture.

Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „A c o p e r e m e n t. Tectum. Coopertura.

Acoperitoare. Idem.”

Sinonim şi cu a c o p e r i t u r ă.

v. Acoperemânt.

— Coperitoare.

ACOPERITÙRĂ. – v. Acoperitoare.

ACREALĂ A v. Acrime.

ACREAŢĂ

ACRÈSC ( acrit, acrire), vb.; aigrir, rendre aigre, aciduler. Vorbă rar întrebuinţată, fiind înlocuită prin compusul n ă c r e s c = î n ă c r e s c, tot aşa precum „năspresc

= înăspresc” a scos din grai pe simplul „aspresc”.

Vocabularul româno-latin, ms. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Acresc. Acidum reddo.

Acrescu-mă. Acredinem contraho”.

Polysu, 10: „mi s-a acrit cu cutare = es kommt mir schon zuwider, sauer, mit…” v. Acru.

— Năcresc.

ACRICIÒS. – v. Acru.

ACRICIÙNE. – v. Acrime.

ACRÌME (pl. acrimi), s.f.; aigreur, acrimonie. Sinonim cu a c r e a l ă, care însă prin sufixul – lă exprimă numai o stare în genere (v. Abureală), pe când acrime, având sufixul colectival -i m e, arată o mai mare intensivitate a stării. A c r e a l ă poate fi trecătoare; acrime e mai constantă. A c r e a l ă se datoreşte unei acţiuni 219

A C R I M E externe; acrime vine mai mult din însăşi natura lucrului. Un al treilea sinonim este a c r e a ţ ă = ital. agrezza, singurul pe care-l au macedo-românii, dar care în daco-româna mai că nu se întrebuinţează, precum nici sinonimul al patrulea: a c r i c i u n e, ambele puse în Dicţionarul Ieromonahului Macarie, din 1778 (ms., Bibl. Centrală Bucur.), verbo „kislŠ”: „acru, cu acrime, cu a c r e a ţ ă, cu a c r i c i u n e, oţătos…” v. Acru.

— Acrum. – - eală. – - eaţă.

ACRÌRE. – v. Acresc.

— Năcresc.

1ACRÌŞ, s.n.; petit lait aigri servant en place de vinaigre. Aşa numesc mocanii în unele locuri zerul înăcrit sau jintiţa pe care o fac într-adins pentru a o întrebuinţa în loc de oţet la înăcrirea bucatelor (Banat, c. Suseni, Ostrovel, Sibişel etc.; Transilv., Făgăraş, c. Lisa, Copăcel). Format din a c r u prin sufixul deminutival -iş.

v. Acru. – - iş.

— Jintiţă.

— Zer.

2ACRÌŞ, s.n.; t. de botan.: 1. groseiller à maquereau, Ribes grossularia; 2. raisin vert, uva acerba. Sensul cel mai vechi este acel de „aguridă”, fiind comun întregei familii neolatine. Sinonimii romanici occidentali: span. agraz, vechi franc. aigret, ital. agresto etc. se înrudesc între sine şi cu românul acriş numai prin tulpina a c r o – nu şi prin sufix. Din Italia a trecut la slavi: serb. ogresta, polon. agrest, boh. agreŸt etc., iar de la slavi la unguri: egres. Albanezul ghreŸtă pare a fi luat d-a dreptul din italiana. Românul acriş este o formaţiune proprie, cu totul independinte, întocmai ca în 1 Acriş. Poporul pronunţă mai adesea agriş ( L. B.) şi chiar agrij ( Col. l. Tr., 1882, p. 43), cu trecerea iniţialului acân agca şi-n toate celelalte graiuri romanice, pretutindeni prin analogie cu agrestis „sălbatec”. În forma italiană această analogie a modificat până şi sufixul.

v. Acru. – 1 Acriş – 3 Acriş.

— Agriş.

— Agrişă.

— Aguridă.

— Agurizar.

3ACRÌŞ, s.n.; t. de botan.: oseille, Rumex acetosa. Se zice mai des macriş sau măcriş. Bobb (I, 9; II, 2) aduce ambele forme pentru „oseille”, dar pune numai pe acriş la „ acrişu-calului”, care totuşi în Lexiconul Budan (p. 367) figurează ca „ măcrişu-calului”. Tot aşa la Porcius ( Flora Năsăudului, Buc., 1885, p. 83–4) „berberis vulgaris” se cheamă în acelaşi timp acriş-roşu şi macriş-spinos. Este învederat că în această nomenclatură graiul poporan a fuzionat pe a c r u (= lat.

acrum) cu m a c r u (= lat. macrum). Numirile străine ale plantei: lat. rumex a c e t o s a sau a c e t o s a pratensis, germ. S a u e r a m p f e r sau S ä u e r l i n g, franc. v i n e t t e, provenţ. a i g r e t t o, ital. a c e t o s a şi a g r e t t o, span. v i n a g r e r a etc. dovedesc că noţiunea de a c r u este cea fundamentală, trecerea la m a c r u fiind deja ceva posterior. Cu toate acestea, născută printr-o etimologie poporană, forma macriş a devenit cea mai răspândită, 220 înlocuind aproape cu desăvârşire pe organicul acriş pentru diferitele specii din genul A C R I T U R Ă

„Rumex”. Alăturând acum istoria lui 2 acriş, trecut în agriş, cu istoria lui 3 acriş, trecut în macriş, avem un frumos specimen de diferenţiare analogică: acru + iş agrestem + acriş + macrum agriş macriş v. Acru. – 2 Acriş.

— Macriş.

ACRIŞ-ROŞU; t. de botan.: épine-vinette, Berberis vulgaris. Se mai cheamă: macrişspinos şi macriş-de-râuri, afară de alţi termeni. Despre trecerea formei acriş în macriş, vezi mai sus la: 2 Acriş. Şi-n numirile străine ale acestei plante, precum: s p i n a a c i d a, o x y a c a n t h a, S a u e r d o r n etc., apare aceeaşi noţiune de a c r u.

v. Acru. – 3 Acriş.

— Dracilă.

— Lemn-galben.

— Macriş-spinos. –

Macriş-de-râuri…

ACRIŞÒR. – v. Acru.

— Acriu.

ACRIŞ-PĂSERESC. – v. Macriş-păseresc.

ACRIŞU-CALULUI. – v. Macrişu-calului.

ACRÌT. – v. Acresc.

— Năcresc.

ACRITOARE, s.f.; terme familier: volée, râclée, action de rosser quelqu’un.

Literalmente: ceva care a c r e ş t e, precum „învălitoare” e ceva care învăleşte, „tocitoare” = ceva care toceşte etc., iar prin urmare o ţ e t (v. l Acriş); poporul însă întrebuinţează acritoare numai într-un sens ironic: „Pe la noi, când este cineva bătut de cătră altul, îi zic că a mâncat o săferdè; unii îi zic salată, alţii naframă, alţii acritoare…” (Preut I. Filip, Tutova, com. Corodeştii).

Franţuzeşte se zice „donner du v i n a i g r e „, când sileşte cineva pe copil a sări iute şi de multe ori peste coardă.

v. Acru. – - oare.

ACRITÙRĂ (plur. acrituri), s.f.; chose aigre en général.

Pann, Prov. II, 116: „Omului de orce bine îi vine înbuibături:

De dulceţuri greaţă-i vine, doreşte şi acrituri…”

Tractat de medicină populară din secolul XVIII (ms., în Arh. St.): „…din praful acesta să ia de trei ori pe zi, căci drege foarte mult acritura sau amărăciunea fierii la cei sângeroşi şi mănioşi şi la cei buhavi…” v. Acru. – - ură.

A C R I U

ACRÌU, -ÌE, adj.; aigrelet. Sinonim cu a c r i c i o s, a c r i ş o r şi a c r u ţ, cu deosebirea însă că aceste două din urmă însemnează „puţin acru”, dar fără vreun alt gust, pe când cele două dentâi indică un alt gust „dând în acru”. Aşa un lucru poate fi amaracriu sau dulce-a c r i c i o s, dacă în amar sau în dulce se amestecă o acriciune oarecare; când zicem însă a c r i ş o r sau a c r u ţ, e numai acru, deşi nu tare.

v. Acru. – - iu.

ACROI, -OAIE, adj.; très aigrelet. Se întrebuinţează în graiul românilor din Selagiu ( Tribuna din Sibii VII, 333). Fiind compus din a c r u prin sufixul cel intensiv – oi (= lat. – oneus), acroi este mai mult decât acriu.

v. Acriu.

ÀCRU, -Ă, adj.; aigre, îcre. Din latinul acrum, de unde atât sinonimul francez, precum şi ital. agro, span. agro, provenţ. agre etc. La români – ca trecut în – gnumai în derivatul a g r i ş. Pretutindeni, acelaşi sens fundamental de „înţepător la gust”. Ca şi a m a r, acru e în opoziţiune cu d u l c e. Un contrast şi mai energic cu noţiunea de d u l c e exprimă asociaţiunea: a m a r şi acru.

Poporul zice: „ acru ca o ţ e t u l „ sau „ acru ca b o r ş u l „ mai ales când se vorbeşte despre vin; iar într-un sens superlativ: „a făcut un borş c a t r a n de a c r u „ (E. Mironescu, Covurlui, c. Oancea).

„A veni cuiva acru de ceva sau de cineva” este o locuţiune proverbială pentru a arăta dezgust.

Pann, II, 114: „Mulţi doresc singurătatea, Dar eu de ea sunt sătul:

I-am cunoscut bunătatea, Mi-a venit acră, destul…”

Pentru ţăran, sunt acre până şi hainele acelora pe cari îi consideră ca „ciocoi”: „Negustoru, boieru, dregătoru, adicătele alde ăi îmbrăcaţi în acre, în albastre, îi sunt negri înaintea ochilor. Rar să puie ochi buni ţăranu pă câte un orăşan…” (Jipescu, Opinc., 10).

Ca epitet specificativ, acru întră într-o mulţime de termeni ca: a) L a p t e – acru „oxygala”.

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 394: „Hop săracă mândra mea, De mâncat îmi aducea

L a p t e – acru-ntr-o mărgea, Mâncam şi-mi mai rămânea;

Dar acuma însurat

Trăiesc ca ş-un împărat,

Şi nici când nu-s săturat!”

A C R U

Ibid., 193: „Frunză verde l a p t e – acru, Mă băgai slugă la dracu…”

Într-un text latin medieval: „et pastores dabant nobis a c r u m l a c bibere” (Du Cange, v. Acrum).

Sinonim cu l a p t e – acru este „lapte-c o v ă s i t „, în care epitetul specificativ vine din slavicul kvasŠ „fermentum” (Miklosich).

Ca nume personal, într-un document moldovenesc din 1620 ( A. I. R. I, 181): „Glegorcea L a p t i acru…” b) P e a t r ă – acră „alaun, alumen”. Termen întrebuinţat de toţi românii, dar având şi unii sinonimi provinciali. În Banat „se zice la alaun: c i p s ă sau şi p e a t r ă – acră” (S. Liuba, Caransebeş, c. Maidan).