Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Foneticeşte aceea „ça” coincidă nu numai cu a c e e a „celle-là”, ci încă şi cu a c e i a „ceux-là”; prin funcţiune însă e ceva tot atât de independinte ca şi adverbul latin „eo” faţă cu cazul pronominal „eo”, şi nu e permis de a nu-i acorda un loc separat în repertoriul limbei.

Ca şi pronumele feminin a c e e a, neutrul aceea se rosteşte în graiul poporan nu numai ceea, cu perderea iniţialului a- dar se mai înlocuieşte încă prin aia şi ahaia.

A. Pann, Moş Albu I, 5: „Şi ziceam, clătind cu capul, că daia bieţii români

La câte o întâmplare zic vorba celor bătrâni…”

Picot, Dialectes roumains, 27: „ajungând acolo, vădzu că ahaša ce strălucša aşa de tare îi un găitan de aor…” v. Ahaia.

— Aia.

— Ceea.

ACÈIA. – v. Acela.

ACÈIAŞI. – v. Acelaşi.

ACEÌAT, part. passé d’a c e i e z. – v. Aceiez.

ACEIÈZ ( aceiat, aceiare), vb.; endimancher, mettre les plus beaux habits. Cuvânt întrebuinţat mai cu deosebire în Banat, dar poate nu cu totul necunoscut în România.

„A se aceia, aceiat, a se îmbrăca, îmbrăcat în haine curate” (S. Liuba, Caransebeş, com. Maidan).

„Cuvântul ateiá înseamnă: habiller solennellement, festlich kleiden; de ex. Petru s-a ateiat de biserică, de Paşti etc.” (S. Mangiucă, Familia, 1884, p. 67).

Cele două forme: aceiez şi ateiez se explică prin particularitatea fonetică a graiului din Banat de a confunda pe t cu  denaintea lui e şi i, pronunţând ca serbii în sonul è (Picot, Dialectes roumains, 13). De aci, considerând pe t ca primitiv, d.

Mangiucă înrudeşte pe aceiez cu ital. attillarsi „se parer, s’orner avec trop d’affectation”. Această derivaţiune, ingenioasă la prima vedere, e greşită chiar în cazul când forma organică ar fi ateiez, căci italianului attillare corespunde spaniolul atil-dar, ambele din medio-latinul attitulare, de unde e peste putinţă a trage pe românul ateiez. Faptul însă este că ateiez e un simplu rezultat de confuziune dialectică între te şi ce, în loc de forma cea corectă aceiez.

Într-o colindă din Ialomiţa, aproape de Călăraşi, se cântă:

A C E I E Z

„Vezi-mi au nu vezi

Acei munţi

Cărunţi?

Nu-s cărunţi de fel, Ci-s cărunţi de oi:

Prin dalbele oi

Negri colpănei, Dar nu-s colpănei, Ci sunt ciobănei, În căţi răzimaţi, În glugi acioaţi…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 75)

E cam anevoie a se rosti într-un mod hotărât dacă ialomiţeanul „ acioat în glugă” este aceiat „paré”, sau a c i u a t „abrité”. Oricum însă, prin aceasta nemic nu se schimbă. – v. Aciuiez.

A aceià este „a prinde cu ace”, „ a s p i l c u i „. Un om aceiat este cineva „tiré à quatre é p i n g l e s „. În evul mediu, un prelat îmbrăcat în hainele cele solemne se zicea „épinglé”, „spinulatus”, sau „spindulatus”, de ex. într-un text adus de Du Cange (v. Spinula): „Lanfrancus autem Archiepiscopus în tabula plumbea ponde-rosa valde inventus est, în qua a die primae sepulturae suae intactis membris, mi-tratus, s p i n d u l a t u s, usque în hunc diem jacuerat”, unde româneşte nici am putea să zicem altfel decât aceiat. Dacă astăzi un bărbat se îmbracă cât de bine fără a avea nevoie de multe a c e, să nu uităm că nu aşa era în trecut, cu hainele cele scurte şi lungi suprapuse, unele strâmte, altele largi, cu podoabe, ceprazuri şi cheotori.

v. 1 Ac.

— Spilcuit.

ACEIETÙRĂ (plur. aceieturi), s.f.; habits de fête. Vorbă bănăţeană, formată din participiul lui a c e i e z prin sufixul – ură, ca în: albitură, tivitură etc. Se întrebuinţează mai mult la plural. „Aceiat însemnează înschimbat în haine curate sau aceieturi” (S. Liuba, Caransebeş, com. Maidan).

v. Aceiez.

1ACEL, ACEA (plur. acelši, acele); art. déf. de l’adjectif en macédo-roumain. La macedo-români se zice: vicinlu acelu bunu, vicina acea bună, vicinlši acelši bunš, vicinile acele bune, acolo unde dialectul dacoromân pune ca articlu adjectival pe cel: vecinul c e l bun, vecina c e a bună = „le bon, la bonne”, pe când acel funcţionează la noi numai ca pronume demonstrativ, ba nici nu stă bine denaintea unui adjectiv, ci trebui să-şi asocieze atunci pe emfaticul – a: a c e l a. În daco-româna: „vecinul a c e l bun” nu există iar în: „vecinul a c e l a bun” se cuprinde un curat pronume demonstrativ, o indicaţiune directă la o persoană, nu un articlu. Ceva 176 macedo-român este la prima vedere în următorul vers din Beldiman, Tragod., 1009: A C E L

„Îi rup plete, îi rup barbă, îl bat în cât le-au plăcut;

Ca să spuie adevărul, multă silă i-au făcut;

De-acolo îl iau în pază, şi l-au dus de l-au închis, Ca să-i facă cercetare acea mai cu dinadins…”

În realitate însă „cercetare acea mai” este aci în loc de „cercetarea c e a mai”, ca o licenţă poetică pentru a câştiga o silabă.

Tot aşa numai prin nevoia metrului se explică la C. Stamate ( Muza, 285): „Copilul meu! fiiul meu! vrei să ai cunoştinţă

Cu mine, a ta rudă ace mai de aproape?…”

Un articlu adjectival acel s-ar părea de asemenea a se fi furişat în următorul pasagiu din Pravila Moldov., 1646 f. 71: „cănd va lua mušarša al doile bărbat, socotind cumŠ celŠ dentăi šaste mortŠ, de va putša arăta înaintša gšudeţuluš cu mărturii ca acéle destoinici de-a sâ créderša…”

În fapt însă nici aci nu e vreun articlu, ci numai un pronume demonstrativ, pus excepţionalmente fără emfaticul – a, căci în altele cincizeci de pasage din aceeaşi Pravilă figurează totdauna denaintea adjectivului: a c e l a, a c e l e a.

v. 2 Acel.

— Acela.

— Cel.

2ACÈL, ACEÀ (plur. acei, acele), pron. demonstr.; cet, celui. În cazul oblic sing.

acelui, acelei sau acei, plur. acelor. Arată ceva mai departe, în opoziţiune cu a c e s t pentru lucruri mai apropiate. Depărtarea sau apropiarea pot fi nu numai materiale, ca în: „ acel arbure se vede din a c e a s t ă fereastră”, dar şi ideale, ca în: „ acei români ce nu înţeleg a c e s t e adevăruri”.

Legenda Sântei Vineri, circa 1580 ( Cuv. d. bătr. II, 154–5): „Şi atunci mănie-să acel înpărat cu amarŠ, şi atuânci zise muâncitorilor lui să aducă o căldare şi să piise-dze petri şi seu, şi se aducă blumbu şi smoală, şi bage acša fată în căldare să fiarbă în trei zile şi în trei nopţi. Şi duseră sfănta Veneri cătră focŠ şi cătră căldare şi ce sta înaintré toţi, şi eşi o pară diân focú mare diântracel foc al lor, şi încon• ură-i acei muncitori şi arseră toţi întracel as. Şi sfănta Veneri sta acii şi ruga-se cu psalom din săltiri; aşa dzicea: milušaşte-mă, Doamne, că spre tine upovăšaşte sufletul mieu!

Şi la sfrăşitul rugăcšuniei psalomului zise: amin. Şi văzu acelŠ înpărat muâncitorii lui că periră, şi spărie-să, şi frică mare fu spre elŠ, şi chemă slugile lui toate şi întrebă ei şi dzise: spuneţi-mi, ce vošu face c e ş t i i magheniţi? Şi dziseră cătră élu: să nu-i tăere capul, curundu a c e ş t i oameni toţi cătră domnezeul ei face-e-va de pleca-se-vor. Şi atunci dzise Aclit înpărat cătră slugile lui: tăšaţi-i capul curundo.

Şi doseră sfănta Veneri să-i tae capul. Şi sfănta Veneri ruga-se acelor muâncitori şi dzise: lăsaţi-mă şi ogodiţi-mi să fac rugăcšuni, să mă rogu cătră Hs. Domneziul mieu. Şi dziseră ei: rogă-te curundu. Şi atunci sfănta Veneri ruga-se cu lacrămi şi plăngea şi dzicša: Domne despuetoršul, părintele a tut ţinotul, făcătoršul ceršului şi al pămăntolui! audzi-mă şi ascultă-mă, şarba ta, într-a c e s t a as; rogu-te să faci meseréré ta şi să dai măriša-ta celora ce vorŠ face poménâ mie şi prinosul şi letur- 177

A C E L ghie şi lumănare, şi vor cinsti a  a s t a dzi, blagoslovéşte-e, Domne; casele lor, şi fiorii lor, şi holdele lor şi dobitocele lor toate; şi fugă de ei toate duhurile réle, şi fărmăcătoarele; şi sufletele lor să fie luminate; e cela ce nu o va cinsti aasta dzi venerea mare…”

În acest pasagiu, afară de corelaţiunea logică între acel şi a c e s t, ne mai apare raportul numeric între ambii demonstrativi. În adevăr, în gura poporului circulaţiunea lui acel cu diferitele lui varianturi faţă cu circulaţiunea lui a c e s t cu varianturile lui este cam ca 7 cătră 3, şi poate chiar mai mare. E de observat, în treacăt, că la Plaut e c c i l l u m (= acel) ne întimpină de vro şeapte ori, pe când e c c i s t u m (= acest) abia dacă va fi de vro două.

Numai emfaticul a c e l a, despre care mai jos, poate sta singur sau a urma după un nume, de ex.: „Cine vorbeşte?

— A c e l a „ sau, „Omul a c e l a vorbeşte”.

Simplul acel trebui pus totdauna denaintea unui substantiv sau adjectiv, niciodată singur sau la urmă.

„Ne-ncetat tristă, gândea cu jale

L-a tinereţei veselă vale, Lacele crânguri, lacel izvor…”

(Gr. Alexandrescu) sau: „ Acel şes, acea dumbravă şi colnicele cernite

Îl privesc, şi de-a lui jale parcă-s şi ele mâhnite…”

(C. Negruzzi)

Peste putinţă de a zice: „la crângurile acele, la izvorul acel, la dumbrava acea”, ci numai: a c e l e a, a c e l a, a c e i …, afară de cazul când acele e o scădere fonetică poporană din a c e l e a, precum vom vedea mai jos.

În graiul românesc însă fiind o tendinţă foarte pronunţată de a postpune elementele pronominale, de aci urmează că circulaţiunea lui acel e rară în comparaţiune cu a lui a c e l a. În limba veche a c e l a uzurpă adesea locul lui acel până şi denaintea numilor. De ex.:

Dosofteiu, 1673, pref., p. 2: „…maš vrătos ca şi într-a c š a š a noapte întru carša patina cša de bunâ voae au suferit…”

Sau:

Act moldovenesc din 1639 ( A. I. R. I, 94):…pentru a c e l a loc au avut călugării de Beserecani părâ cu Dumitraşco…”

În următorul pasagiu din Evangeliarul de la 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Marc. III, 24–5: „…de va împărăţiša de ša-şi înpărţi-se, „… şi regnum în se dividatur, non potest nu poate sta î n p ă r ă ţ i š a acèia, şi de regnum i l l u d stare; et şi domus super va casa de ša–şi înpărţi-se, nu poate sta semet ipsam dispertiatur, non potest doacéša casă…” mus i l l a stare…”

A C E L întrebuinţarea emfaticului acela după şi înainte de nume prezintă un chiasmus adevărat clasic: împărăţiša acéša aceša casă

În limba poporană de astăzi:

I. Creangă, în Povestea lui Harap-Alb ( Conv. lit., 1877, p. 181): „…apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună…”

În graiul nostru vechi, se mai rostea uneori trisilabic: acelu. Aşa, într-un zapis moldovenesc din 1622 ( A. I. R. I, 31): „au întrebatu pe oare cineva din oameni: a cui este moşiša pe acelu vărfu frumosu? le-au spusu cineva-ş că este a nostră moştenilor Brăneşti; dumnélor auzindu aşa, au venitu la noi şi ne-au întrebatu: moşilor! a du-mnévostră este moşiša pe acel vărfu?…”

În macedo-româna forma trisilabică s-a conservat până astăzi. Kavalliotis scrie: atzšlou, Bojadschi: acelu.

Femininul acea, fără a perde o silabă ca în acel din acelu, a scăzut şi el în grai la acè, deşi mai rar, silaba finală răzămându-se pe accent.

În Legenda Sântei Vineri ( Cuv. d. bătr. II, 149): „şi acelu înpârat vădzu ace cšudă mare…”

E de menţionat că în acelaşi text, care ne oferă pe trisilabicul acelu, într-un loc scade la a c è până şi emfaticul a c e e a ( ibid., 156): „şi dupâ a c e grăi svănta Veneri…” (v. Aceea).

Moldovenii mai niciodată nu rostesc: acea, ci numai acè.

Românul acel, vechi acelu, ca şi paralelurile sale occidentale: ital. quello, span.

aquel, portug. aquelle, reto-rom. el sau quel şi altele derivă din lat. eccillum = eccu-illum, pe care nu o dată îl găsim în Plaut, de ex.: ,Sed generum nostrum ire e c c i l l u m video…”

( Trin. III, 1)

— Ubinam est is homo gentium?

— E c c i l l u m video…”

( Mercat. II, 3)

— Filiam ex te tu habes?

— Immo e c c i l l a m domi…”

( Aulul. IV, 10) „Habeo e c c i l l a m meam clientam…”

( Mil. III. 1)

— Toxilo has fero tabellas tuo hero.

— Abi! e c c i l l u m domi…”

( Persa II, 2) „Apud nos e c c i l l a festinat cum sorore uxor tua…”

( Stich. IV, 1)

A C E L

Din lat. eccillum (eccillam) românii au tras d-a dreptul dubletul: acel ( acea) şi c e l (c e a ), întocmai ca: acest şi cest, acolo şi colo etc., de unde apoi prin emfaticul – a: a c e l a (a c e e a ) şi c e l a (c e e a ). Despre celelalte forme: al ( a), ăl, ahăl etc. poate fi controversă, precum vom vedea mai la vale. Deşi acel şi c e l sunt perfectamente identice prin origine, totuşi cu timpul ele s-au diferenţiat în dialectul daco-român prin funcţiuni: acel păstrându-şi caracterul propriu de pronume demonstrativ în corelaţiune cu „acest”, pe când c e l a căpătat rolul de articlu adjectival.

v. 1 Acel.

— Cel.

— Acela.

— Cela…

ACÈLA, ACÈEA (plur. aceia, acelea), pron. demonstr.; celui-là. Acest pronume compus diferă de simplul a c e l prin mai multă emfază, printr-un grad mai înalt de demonstrativitate, pe care-l datorează particulei enclitice – a (v. 5 A).

Ca specimen de energia lui acela se poate da următorul pasagiu de pe la 1650 din Arsenie de la Bisericani ( Ms. Sturdzan, din Acad. Rom.), ps. XCIV: „întru mănule lui-s marginile lumii, şi nâlţimile măgurilor aceluša sânt, că aceluša šaste ma-rša şi acela o au făcut pri-nsă…”, acolo unde se exprimă cu mult mai moale: Dosofteiu, 1680:

Silvestru, 1651: „…în mânule lui-s hotarăle pământuluš, „.întru a luš mănâ săntŠ toate adăncile şi nalturile munţilor a l u i sânt, că a pămăntuluš, şi vărfurile munţilor a l e l u i šaste marša şi î n s u ş š au făcut pre l u š săntŠ, că a l u š šaste marša şi e l Š o însa…” aŠ făcutŠ…”

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Mus.), Mat. V, 3, 5: „Fericaţi méserii cu sufletulŠ, că acelora „Beati pauperes spiritu: quoniam i p – e înpărăţiša ceršului. Ferecaţi ceša ce plăns o r u m est regnum caelorum. Beati qui gu-se, că aceša măngăšase-vor…” lugent: quoniam i p s i consulabuntur…”

Arătând ceva depărtat, acela se află în opoziţiune cu a c e s t a, care indică obiecte mai apropiate.

Pravila Caragia (1818), p. 81: „Orice înclinare şi datorie au fiii cei fireşti cătră părinţii lor, tot acea înclinare au şi fiii cei de suflet cătră sufleteştii lor părinţi, şi a c e ş t i i a cătră aceia…”

Poziţiunea normală a lui acela este la finea propoziţiunii, ca în pasagiul de mai sus, ori după un nume, de ex. la Dosofteiu, 1673, f. 12 a: „S-avem bucurie de-a sa mântuinţâ

Să vedem pizmaşiš afundaţš în sâlţâ, Că-n laţul acela care eš gătarâ

Li s-au prins piorul de să încurcarâ…”

Samoil Clain, Învăţături, Blaj, 1784, p. 20: „Seneca, marele acela între romani filozofŠ, între alte şi foarte înţelépte învăţături ale sale, şi aceasta au lăsatŠ în scrisorile sale, pentru îndreptarea oamenilor: în toată viiaţa – zice – trebue a învăţa a 180 muri…”

A C E L A

Nici la capătul frazei, nici după substantiv sau adjectiv, spiritul limbei române nu admite pe a c e l, ci numai pe acela. Scriitorii moderni, chiar dintre cei mai buni, pun uneori: „a c e l care…”, fiind deprinşi cu francezul: „c e l u i qui…”.

Poporul însă niciodată nu va zice altfel decât: „ acela care…”

De asemenea numai acela poate să înlocuiască un nume, de ex.:

Constantin-vodă Brâncovanu, 1696 ( Condica Brâncovenească, ms. în Arh. Stat., p. 178): „Precum şi apostol Pavel grăšaşte, câţ vor sta cu duhul lui D-zeu, aceša vor fi şi fii lui D-zeu…”

În limba veche nu o dată emfaticul acela înlocuieşte pe simplul a c e l chiar denaintea unui nume, bunăoară:

Mitropolitul Atanasie, 1631 ( A. I. R. I, 106): „…să fie opriţi de lége şi de be-sérecă, şi acela popă ce-š va priimi la besérecâ încă să fie proclét…” Ştefan-vodă Gheorghie, 1656 ( A. I. R. III, 230): „…zicăndu bošarinul nostru Pelin vistišarnicul şi cu Gherman şi cu Simion de Şileşeu cum acela sat Mihalul le šaste lor drept de moşie…”

Chiar în cazul oblic ne întimpină uneori, de ex.:

Pravila Moldov., 1646, f. 7: „…acša vită de o vor strica gadinile, să arate stăpănului sămnulŠ aceii vite perite…”, unde aceii este un genitiv emfatic în loc de simplul a c e i.

Tot acolo, f. 12: „…să plătească preţulŠ aceii pagube…”

În genere, circulaţiunea lui acela, în texturi poporane şi mai ales în viul grai, e cu mult mai mare decât a lui a c e l. El traduce nu numai totdauna pe francezul „celui-là”, dar încă adesea pe „celui” şi pe „cet”.

O particularitate a limbei române este construcţiunea lui acela cu conjuncţiunea c a, preceasă de un nume sau de numeralul u n u.

Miron Costin, Letop. I, 241: „…a doua zi l-au legat hinu-seu şi l-au dus legat la Schindir-paşa. O! să-l bată Dumnezeu h i n c a acela!…”

Dosofteiu, 1673, f. 34 b: „U n u l c a acela de la Domnul are

Dar şi bunătate, milâ şi sporšu mare…”

Constantin Brâncovanu, 1695 ( Cond. ms., Arh. Stat., p. 100): „Pus-am g î n d c a acela şi dentru toată inima noastră am voit a rădica sfântă mănăstire aicš pre pămăntul ţărăi…”

Mai cu seamă în:

Pravila Moldov., 1646, f. 60: „…va fi mărsŠ asupră-i cu armele goale şi cu soţii multe ca nu altâ datâ, cu o a m e n i ca aceša tocmiţŠ de ucidere…” Ibid., f. 15: „De să va prileji neştine să fie lăcuitoršu într-un satŠ, şi de va cunoaşte vreun l o c Š c a acela bunŠ de moarâ, şi într-acel satŠ vor fi toţŠ răz麊, şi acelŠ locŠ va fi a totŠ satulŠ…”

Ibid., f. 82: „…să vorŠ despărţi încâ mai vrătosŠ de căndŠ o are bate, şi alesŠ căndŠ va fi o m c a acela să-i fie de pururša dragâ svada…”

A C E L A

Ibid., f. 72: „…de va fi acel trimis o m Š c a acela să fie destonicŠ de a-l putša créderša…”

Ibid., f. 25: „…orcare vameşŠ va cére vamâ de niscare lucruri ce n-aŠ fostŠ obicéšul să să dša vamâ, nice šaste cu ştirša domniei, de să va afla pentru u n e c a acélša să fie luatŠ platâ, ce să dzice vamâ, ca să i se tae capulŠ…” Ibid., f. 35: „…cela ce va avša în casa sa c i n i i b u n e c a acélša de furtuşagŠ, face prepusŠ şi acesta cum să fie elŠ furatŠ…”

Ibid., f. 51: „…slugile ce vor înbla şi în susŠ şi în • os gătăndŠ t r é b e c a acélša ršale pentru să să facâ ucidere, pre aceša să-i cérte ca şi pre ucigătorii de părinţŠ…”

Ibid., f. 53: „…de-l va fi prea trecănd cu bătaša, cu v r ă j m î ş i e c a acéša şi cu arme, atunce poate fišulŠ să să rădice asupra tătâne-său…”

Ibid., f. 113: „…căndŠ va mărturisi moaşša, cumu šaste fata întreagâ, o vom créde, şi aasta când va fi m u š a r e c a acéša de cinste moaşša…” Câteodată chiar de două ori în acelaşi pasagiu:

Ibid., f. 53: „orcine-ş va ucide feorulŠ, carele va fi născut cu niscare s é m n e g r o z n i c e c a acélša cum are fi cu capulŠ ca de dobitoc, saŠ cu tot trupul, saŠ de totŠ cu totulŠ să fie l u c r u c a acela nice de o treabâ şi cumu-i mai grozav…”

În toate aceste pasage, fie după nume, fie după numeral, construcţiunea „c a acela” cuprinde în sine ceva superlativ, corespunzând astfel, până la un punct, latinului q u a m în: „q u a m saevus” (Plaut., Amph. I, 3), „q u a m barbarus” (Pl., Bacch. I, 2) etc. Versul lui Plaut: „Nimis q u a m formido, ne manifesto hic me opprimat…”

( Mostell. II, 2) s-ar fi putut traduce în Pravila lui Vasile Lupul: „frică mš-e c a aceša mare să nu mă apuce…” Negreşit, paralelismul româno-latin se mărgineşte aci numai în rolul lui c a = q u a m de a da locuţiunii un sens oarecum superlativ, chiar atunci când superlativul lipseşte în formă. „Om c a acela bun” este mai puţin decât „omul cel mai bun”, dar mai mult totuşi decât: „omul mai bun decât cutare”. „Femeie c a aceea cinstită” este „femeie foarte cinstită”, adecă ceva intermediar între „mai cinstită” şi „cea mai cinstită”. „Oameni c a aceia tocmiţi pentru ceva” nu sunt numai „engagés” ci „e x p r e s s é m e n t engagés”. Unul c a acela, bun de gură” = „quelqu’un qui a la langue très bien pendue” etc.

Quasi-superlativul „c a acela” este un idiotism românesc pe care n-ar trebui să-l nesocotească limba literară. Această construcţiune se pune generalmente după un substantiv şi înainte de un adjectiv sau de o altă expresiune calificativă, care însă poate să fie presupusă numai. Aşa, la Miron Costin în: „să-l bată Dumnezeu hin c a acela” se subînţelege „viclean”, după cum rezultă din context. Expresiunea e mai cu seamă energică atunci când substantivul nu e articulat: „o m ca acela bun” e mai foarte, mai mult decât: „u n om ca acela bun” sau: „o m u l …” Func-182 ţiunea superlativală e mai puţin simţită, ba câteodată nu se află de loc, în conA C E L A strucţiunea lui „ca acela” cu numeralul u n u, unde apare mai mult comparaţiunea, astfel că mai adesea se poate traduce prin „pareil”:

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 227: „…nu se supunea, încă sta şi împrotivă, care pe u n i i c a acie îi punea Lupul la falangă…”

Pravila Muntenească, 1640, f. 19 b.: „PreotulŠ de va fi meşterŠ a lucra în cetate şi va cerca să se boerească şi va umbla cu nuşii, şi va mérge în săborŠ cu oameni proşti sau cu bošari, alegăndŠ fărâ de o nevoe oarecaré de-i va fi lui, u n i i c a aceša ori să se scoaţâ, ori să se lase de u n e l e c a acélša…” Dar pe aceeaşi pagină, vorbind de cei nedemni de preuţie, Pravila zice: „Oarece episcopŠ pentru plata de va pune unŠ p o p î c a acela, să se scoaţâ amăndoi…” Aci, fiind pusă după substantivul „popă”, construcţiunea „c a acela” îşi recâştigă intensivitatea, subînţelegându-se la urmă: „cu totul nedestoinic”.

De asemenea, tot acolo, f. 26 a: „…pănâ la moarte însăşi să aibâ certare şi despărţire de bisérecâ să aibâ, de nu se va lăsa de unŠ l u c r u c a acela să nu-lŠ ca mai facâ…”

În următorul pasagiu din Povestea lui Harap-Alb de Creangă ( Conv. lit., 1877, p. 173), ne întimpină acela construit cu „ca”, dar rămânând totuşi un simplu demonstrativ: „…împăratul acela, aproape de bătrâneţe, căzând la zăcare, a scris carte frăţine-său craiului, să-i trămită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoţi, ca să-l lase împărat în locul său, după moartea sa. Craiul primind cartea, îndată chiemă tustrei feciorii înaintea sa şi le zice: iaca ce-mi scrie frate-meu şi moşul vostru. Care dintre voi se simte destoinic a împărăţi peste o ţară aşa de mare şi bogată c a aceea?…” Din dată însă ce vom pune: „ţ a r ă c a aceea mare şi bogată” devine un superlativ: „f o a r t e mare şi f o a r t e bogată”, fără nici o demonstrativitate concretă.

Scăderea fonetică a pluralului masculin aceia la acie, ca în pasagiul de mai sus din Enache Cogălniceanu, e foarte obicinuită, mai ales în Moldova.

Cost. Stamate, Muza, 344: „Că fericiţi sunt acie ce sunt făcători de pace, Deci le dau sfat c-ar fi bine ca şi ei să se împace…”

Tot în Moldova însă, pe când aceia scade la acie, singularul masculin acela se urcă în graiul poporan la aceala.

„La noi demonstrativele se rostesc aşa:

Bărbăteşti:

Femeieşti: ista, aista, ceala, aceala; iştie, aiştie, cie, asta, iasta, aiasta, cee, acee; ieste, aieste, acie; cele, acele…”

(P. Teodorescu, Iaşi, com. Miroslava)

O naraţiune despre stafie în graiul din districtul Suceava:

A C E L A

„Staciia-i o nălucâ şî sâ diosăgheşti di strâgoi, cindr’ câ strâgoiu-i cu trup, da staciia-i numa o aratari. Iarà mai di mult obicei di sâ lua umbra unui om sau altui doghitoc şî sâ punia în zâdiri ca sâ ţâe multâ vremi şî sâ cii aparati di cumpeni; însâ nici aciala cu umbra luatâ nu mai trăè dicât 40 dzâli. Sufletu lui sâ ducè în a c e l i zâdiri etc.” (I. Bondescu, Suceava, com. Giurgeştii).

Scăderile: acee = aceea, acele = acelea şi acie = aceia se datorează principiului de acomodaţiune vocalică progresivă: e + a = e + e sau i + e. Urcarea: aceala din acela rezultă din perderea totală a independinţei emfaticului – a. Numai pe cât timp se mai simte individualitatea acestei particule, e din silaba precedinte nu trece în ea, ci rămâne acel-a = acelu-a, ca şi când ar fi două cuvinte deosebite, căci altfel fonetica română cere neapărat ca silaba e, dacă-i urmează imediat o silabă cu ă sau a, să se urce la ea.

Prin forma poporană acele în loc de acelea se confundă la feminin plural emfaticul acela cu simplul acel, al căruia feminin plural este într-un mod normal acele.

Deosebirea însă, despărând ca formă, se conservă totuşi ca sintaxă. În „ acele femei” este un demonstrativ simplu; în „femeile acele” e demonstrativul emfatic. Ba chiar sub raportul formei, acolo pe unde emfaticul acelea scade la acele, graiul poporan mai scade la rândul său pe simplul a c e l e, pronunţându-l a c e l i, ca în naraţiunea suceveană de mai sus despre stafie.