Hasdeu, Bogdan Petriceicu

1. Codex Voronetzianus, circa 1550 (ms., în Acad. Rom.): „… abia fumu întru Chindu, că nu nă lăsa noi văntulu, de-aci nutămu în Critu şi ceša diântru Salmonu, abia alésemu margirea; de-aci veânrimu în locul cela…”

2. Noul Testament Silvestru, 1648: „şi abiša sosim lăângâ Cnida; nelăsăndŠ pre noi văntul, vănslăm în Crit lăângâ SalmonŠ; şi abiša trecăndŠ pre lângâ ša, venimŠ la unŠ loc…”

3. Biblia Şerban-vodă, 1688: „şi abiša sosind spre SenidosŠ, nelăsândŠ pre noi vântul, am trecutŠ pre lângă Crit despre Salmoni; şi abiša abătându-ne de la ša, venit-am la un locŠ oarecarele…”

În latinul v i x se găsesc ambele adumbriri de sens fundamentale ale lui abia.

Sensul de „cu greu”: „v i x me contineo, quin involem în capillum…” (Ter.) = „ abia mă stăpânesc ca să nu te înhaţ de chică”; sensul de „pe dată ce”: „v i x agmen 133

A B I A novissimum extra munitiones processerat, quum Galli cohortati inter se…” (Caes.)

= „ abia a treia ceată ieşise din tabără, când iată galii sfătuindu-se…” De asemenea şi reduplicarea materială „v i x v i x q u e „ (P. Albinov.) = abia-abia, deşi latina preferă aci reduplicarea logică: „vix et aegre” sau „vix aegreque”, care se apropie mai mult de românul: c u c h i n şi abia.

Din v i x cu prepoziţionalul a d, deja în latina rustică se formase a b i s, pe care vechea spanioală îl conservă aproape intact. În Poema del Cid, din secolul XII, v. 589–91: „Falido ha à Mio Cid el pan è la cebada.

Las otras a b e s lieba, una tienda ha dexada.

De guisa va Mio Cid…”

Poetul zice aci că Cid, rămas fără proviziuni, a fost silit a părăsi un cort şi plecă înainte, abia ducând cu sine celelalte lucruri.

În poeziile lui Gonzalo de Berceo, de pe la jumătatea secolului XIII, acelaşi cuvânt ne întâmpină sub forma a v e s.

Pentru reduplicatul abia-abia, spaniolii zic până astăzi mal-a v e s sau mal-a v e z, deşi pe simplul a v e s l-au înlocuit de mult prin a p é n a s.

Deja Diez ( Etymol. Wtb. II, 98) a observat că de vechiul spaniol a b e s nu se poate înstrăina reto-romanul v e s = abia, ambele venind din lat. a d -v i x.

La reto-romani „a merge abia” se zice „ir v e s „; „a lucra abia” – „far v e s „ (Carisch).

La noi forma organică abì = lat. ad-vix au păstrat-o până astăzi mehedinţenii (cfr. Burlă, Stud. filol., 87). Din abì prin diftongirea vocalei scurte tonice s-a făcut abia, întocmai ca din. a ş i = lat. sic – a ş i a; de aci apoi o formă scăzută abiè paralelă lui a ş è, în ambele cazuri prin acomodaţiune între i şi a; în fine, monosilaba diftongită finală – ia s-a dezvoltat mai departe în disilabicul – iša: abišà = abià.

v. 5 A.

— Aşa.

— Aşi. – 1 I.

Sub raportul consonantic, abià a trecut după localităţi în: aghšă sau aghšè, ab-ghšè şi chiar abgè.

În Transilvania: „La noi se zice: el vorghi ghine; ea înălghi pânza; aghše am sosit de a munte; bunghš, porunghš…” (Învăţătorii Floca, Radu şi Dobre, Sibii, com. Sina).

În Muntenia: „.bati-l-ar mama lu Dumnezeu de Grecu dracului! de gras ce-i, aghša se cârnšeşte…” (T. Theodorescu, Ialomiţa, com. Lupşeanu).

Aproape în toată Moldova se zice aghšè, în unele locuri abghšè prin fuziunea ambelor forme abše + aghše (cfr. Cuv. d. bătr. II, 218–19), şi apoi de aci prin asibilare abgè, de ex. în comunele Şaru-Dornei şi Broştenii din districtul Suceava, unde se rosteşte: bgini = bine, corbgi = corbii, albgină = albină, abgè = abšè…

Tot aşa vorbesc şi ardelenii în regiunea Năsăudului: „În doo săptămâni deabgé m-am făcut sănătos; Mniculai deabgè mere de slab; oaia cea niagră abgé o scăpat 134 din apă…” (A. Pop, Transilv., Valea Someşului, comuna Sân-Giorgiu).

A B I R U I R E

Din prototipul abì, conservat în Mehedinţi, s-a format la români nu numai prin diftongire abšà „à peine”, dar totodată şi abía „a peu près, presque” prin acăţarea emfaticului a (v. 5 A). Termenul se întrebuinţează până astăzi în Banat, alături cu abšà şi fără a se confunda cu acesta, deşi ambele cuvinte se aseamănă atât de mult, fie prin son, fie prin sens. Accentul e totdauna pe i, şi finalul a rămâne invariabil, ca şi-n deminutivul abiuţa, cu sufixul – uţă adaos cătră o tulpină cu ie, ca în Marie –

Mariuţă, frânghie – frânghiuţă, cutie – cutiuţă şi altele, pe când la o tulpină cu – ià sau

— à se acaţă sufixul – luţă, niciodată – uţă: abieluţă, abaluţă etc.

„ Abiuţa şi abía, cu tonul pe i, însemnează «de tot puţin», de ex.: apa e abiuţa sau abía, adecă a b i a călduţă” (S. Liuba, Banat, com. Maidan).

Din abí s-a format abía prin emfaticul a, întocmai ca din a c í – a c í a.

Genealogia cuvântului se rezumă dară în următorul chip: lat. clas. ad + vix = lat. rust. abis span. abes reto-r. ves rom. abì + a = abía abišà abšà aghšè abšè aghšà abghšè abŽè

În macedo-româna, abia s-a perdut, fiind înlocuit prin neogrecul b…a şi prin albanezul me-zíe.

v. Abieluşa.

— Abieluţa.

ABÌA, adv. – v. Abià.

ABIELÙŞA, adv.; diminutif d’ abià.

„…e ca văzu orbeţului, când zăršeşte dabšeluşa, ca prin sită or ca pân cšur…” (Jipescu, Opincaru, 50).

Format prin sufixul – uşă, care totdauna îşi asociază pe – lcând se acaţă la o tulpină cu finalul tonic à. Tot aşa prin sufixul – uţă s-a format deminutivul a b š e l u ţ a

= a b š à – l – u ţ a, întrebuinţat cu acelaşi sens.

ABIELÙŢA, adv. – v. Abieluşa.

ABIRUIRE, subst. fem.; victoire. Într-un text circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 81): „şi căzu întru ce nu ştiša, unde ţi-i mortša acolo, unde ţi-i abiruirea…”, faţă cu 135

A B I A paleoslavicul pob‚da „victoria”. Substantiv format într-un mod anormal din infinitivul întreg luat împreună cu prepoziţiunea infinitivală a: a-biruirea.

v. 10 A.

— Bir.

— Biruiesc.

ABITÌR, adv.; excellemment, brillamment, très-bien. Cuvânt întrebuinţat aproape exclusivamente în Muntenia. D. Şaineanu ( Tocil. Rev. IV, 651) citează următoarele trei pasage din basme muntene: „…petre de berliant, care lumina năuntrul casei mai abitir ca sute de lumânări” ( Calendarul basmelor, 1875, p. 55); „… o coroană care lumina mai abitir ca cele mai scumpe petre” ( Cal. basm., 1875, p. 5); „… o lumină ce strălucea mai abitir ca un soare” ( Cal. basm, 1881, p. 20).

De aci d. Şaineanu conchide că abitir derivă din comparativul persian abeter „plus clair, plus transparent”.

Dacă abitir ar avea în adevăr înţelesul fundamental de „strălucit” şi mai ales de „peatră scumpă”, atunci s-ar identifica cu o altă vorbă orientală, cunoscută deja vechilor romani şi chiar întrodusă tocmai în mitologia latină. Abidir, cu forme colaterale Abaddir, Abadir, Abaddier, pe lângă cari putea să fi fost în latina rustică şi forma Abatir sau Abitir, este „lapis aërius”, ba…tuloj, Meteorstein, peatră cării romanii îi atribuiau o putere divină de a birui pe vrăjmaşi (Plin., Hist. Nat. XXXVII, 135). Cfr. Wölfflin, Arch. f. lat. Lexikographie, t. I (1884), p. 435, unde citează din Mythogr. Vat. I, 104, extr. (B): „gemmam quam Abidir vocant”, adecă: „peatră scumpă numită abidir”.

Deasa întrebuinţare a lui abitir în basme pare a mai întări proveninţa-i mitologică, deşi nu totdauna el însemnează s t r ă l u c i r e m a t e r i a l ă, ci încă adesea noţiunea generală de ceva f r u n t a ş sau a l e s.

În basmul despre Omul-de-flori, din Dâmboviţa: „Băiatul care până aci plânsese de udase pământul şi slăbise de rămăsese scândură, s-a văzut acum în braţele unui om, care-l ţinea mai abitir ca tată-său chiar…” (S. Stănescu, com. Bilciureştii).

I. Dumitrescu, Zmărăndiţa, vodevil în 2 acte (Buc., 1855), p. 26: „E drăgăstoasă fata pândarului mai abitir decât toate fetele…”

Balada Mizilic-crai: „Atunci Mizilic-crai

În casă că mi-şi întra Şi din gură cuvânta:

— Ce e groaza lupului, Mai abitir a împăratului…”

( Ţara-nouă, 1887, p. 252)

Trecerea substantivului abitir „pierre précieuse” în adverb cu sensul de „excellement” ar fi pe deplin de aceeaşi natură ca trecerea substantivului a b a n o s „bois 136 dur” în adverb cu sensul de „perpetuellement”. Sub raportul categoriei gramaticale, A B R A Ş nu este nici o deosebire între: „Ion se ţine mai a b a n o s decât Barbu” şi: „Barbu se ţine mai abitir decât Ion”.

v. Abanos.

— Fedeleş.

— Cobză.

— Cuc…

ABO! interj. În Dicţionarul latino-român bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 421): „ Abó. Admirantis particula”. Este un simplu variant al interjecţiunii: a-ba!

despre care s-a vorbit la locul său. Raportul între abo! şi a-ba! este acelaşi ca între interjecţiunile a h a! şi a h o! – v. A-ba!

A-BOALĂ. – v. A-nevoie.

ABOARE, subst. fem.; souffle du vent. Mai des se zice b o a r e: „bate boare” (Lex. Bud.). Sinonim cu adiare.

Într-o uraţie de nuntă sau „conocărie” din Moldova: „Ş-am venit cu potcoave de-argint

Să scoatem floricica din pământ, S-o scoatem din rădăcină

S-o răsădim la-mpăratu-n grădină.

Ca acolo să rodească, Locul să-i priască, Să nu se veştezască; Ş-aşa plecarăm Şi venirăm

Pe stelele cerului, Pe aboarea vântului, Pe faţa pământului…”

(N. Bălănescu, Suceava, com. Păşcani-Stolniceni) v. Abur.

— Aburez.

— Boare.

ABOR. – v. Abur.

ABORE. – v. Abur.

ABRAŞ, (-ă), adj.; cheval arzel, fig. malheureux, malencontreux, de mauvais augure.

Se zice şi iabraş. Aşa se cheamă calul cu o pată albă sub coadă; câteodată şi cal pătat pe la ochi. Precum în limbile neolatine din Occidinte cuvântul corespunzător e de proveninţă arabă: franc. arzel, ital. argilio, span. şi port. argel, din arabul arŽel (Devic), tot aşa arab e şi românul abraş: arabeşte ebreş, ebraş, abraş „bariolé, bigarré, cheval nuancé de taches blanches” (Şaineanu, în Tocil. Rev. IV; 652). E de crezut că această vorbă, foarte răspândită în dialectul daco-român şi necunoscută în macedo-româna, nu ne-a venit prin intermediul relativamente modern al turcilor, ci în veacul de mijloc prin cumani. Oricum însă, de la turci d-a dreptul par a o fi primit 137

A B R A Ş serbii, bulgarii şi albanezii (Cihac, II, 541), la cari ea poate să fie mai nouă decât la români, căci acolo nu s-a diferenţiat ca la noi în mai multe sensuri, ba chiar în două forme, şi nu s-a împleticit cu vechi credinţe naţionale.

„Calul se cheamă abraş când are o pată albă sub coadă” (E. Brăilă; Iaşi, com.

Galata; N. Ionescu, Covurlui, com. Măcişeni; I. Bondescu, Suceava, com. Giurgeştii etc.).

„Când calul are vrun semn bălan la buză, se zice buzat sau strănut; când fruntea şi ochii sunt cărăraţi, se zice cal iabraş…” (N. Coman, Buzău, com. Macsenu).

„… iabraş = cal deochiat; ex.: amândouă iepele sunt abraşe” ( L. M. ).

Pontbriant: „ iabraş, tacheté de blanc (sub coada cailor); fig. ensorcelé”.

Când românul zice că „catârii sunt abraşi” ( L. M. ), el n-are în vedere ibridismul lor, ci credinţa poporană că ei sunt de piază-rea.

Prin noţiune de n e n o r o c o s, abraş a trecut şi la om. Cu acest sens ne întimpină adesea la Alexandri.

„Hojma unii scriu, răcnesc

Să nu fie boieresc Şi pământul să se-nparte.

Tot mojicul s-aibă parte!

Numai noi să fim abraşi:

Liude printre calaraşi…”

(Alex., Sandu Napoilă)

Românul însă aplică mai cu preferinţă acest epitet la oameni roşcaţi.

„Poporul crede că oamenii cu părul roşu sunt pociţi; dacă, mergând cu o treabă, întimpină în drum vrun om roş, n-o să izbutească în cele dorite; le mai zice că sunt abraşi…” (V. Mircea, Iaşi, com. Copou).

„De oameni cu părul roşu să te fereşti că sunt oameni abraşi…” (Preut V. Mironescu, Neamţ, c. Vânătorii).

E necontestabil că vorba abraş e arabă; nu arabă însă, ci curat latină este asociaţiunea între „pată albă sub coada calului” şi între noţiunea de „nenorocos” astfel că românii n-au făcut decât a îmbrăca într-o haină orientală o veche idee romanică, pentru care mai-nainte avuseseră, negreşit, un alt cuvânt.

La francezi: „les cavaliers superstitieux ne montent jamais de chevaux a r z e l s un jour de combat; ils les croient i n f o r t u n é s „ (Rolland, Faune popul. IV, 162).

La italiani, într-un text din 1562: „Chi saprà mai trovar la cagione perchè il caval balzano del piè destro di dietro, che con proprio vocabulo chiamiamo a r z e – g l i o, sia d i s a s t r o s o?” (ap. Böhmer, Roman. Stud. I, 277).

La spanioli, ceva şi mai mult: vorba a r g e l însemnează în acelaşi timp „cheval balzan” şi calitatea de „être i n f o r t u n é „, întocmai ca la noi abraş.

v. Bălţat.

— Breaz.

— Cărărat.

— Ciacăr.

— Dereş.

— Peag.

— Tărcat…

ABRÙD, n. pr. loc.; nom d’un bourg très historique en Transylvanie. Orăşelul Abrud, 138 aşezat lângă râul Ampoiu, în munţii Apuseni ai Ardealului, este punctul de căpetenie A B R U D al minelor de aur de acolo, pe care de aceea ungurii îl numeau în latina lor oficială: A u r a r i a m a g n a, nemţeşte „Gross-schlatten”. Împreună cu localităţile învecinate: Buciumeni, Cărpeniş, Roşia şi altele, distinse prin poziţiuni strategice şi prin bărbăţia locuitorilor, Abrud a jucat un rol însemnat în mai toate mişcările revoluţionare din Transilvania, mai ales sub Horia şi Cloşca la 1784, sub Iancu şi Balint la 1848. Întreaga regiune de-mpregiur poartă la popor numele colectiv de „Munţii Abrudului”, iar locuitorii se fălesc de a fi moţi (v. N. Densuşianu, Horia; Papiu, Dacia Superioară).

Într-o doină de lângă Sibii: „PesteAbrud, peste Aiud, Dalelei ce drum bătut!”

(Pompiliu, Sibiu, 24)

Vărsările de sânge, întâmplate în diferite timpuri la Abrud între unguri şi români, a dat naştere în Ardeal la o locuţiune proverbială: „sănătate de la Abrud = moarte”.

Basmul Busuioc şi Măgheran, de peste Carpaţi ( Familia din Pesta, 1883, p. 174): „A venit acum şi rândul leului. Dacă nici lui nu i s-a sfeti să poată aduce paloşul, apoi s ă n ă t a t e d e l a Abrud!…”

Abrud avusese un fel de poet al său, de la care există o broşură, tipărită cu ortografia ungurească; fără indicaţiunea locului, sub titlul: „Vérsu Kotrancí în sztihurí álketuit de P e t r u F u r d u i délá Abrudfalva lá Annul 1818 18 zilé December”.

Abrudenii amestecă în vorbire cuvinte şi chiar fraze ungureşti. Iată un pasagiu din Furdui (pag. 4), transcris cu ortografia ordinară: „Care casă n-au avut, Curte cu poartă au făcut, Şi conšhă, şi grajd de boi, Şi-i mai fălos decât noi;

Care nici nu cuteza

În crâşmă a se băga, Du-te-n crâşmă unde-s ei, Că-s după masă temei, Şi cere vin ungureşte, Şi cântă şi duhăneşte:

Ado vin

Că banii vin!

Ördög atta

Bani[i]-s gata…”

La 1786 s-au descoperit la Roşia (Verespatak) lângă Abrud preţioase table cera-te romane, scrise între anii 140–160 după Crist, adecă nu mult după colonizarea Daciei, şi din cari rezultă că această localitate se numea atunci A l b u r n u s. Deja Massmann ( Libellus aurarius, 114) observă că între Abrud şi A l b u r n u s este o 139

A B R U D prea mare asemănare, admiţându-se o formă intermediară A l b r u d; dar pe de altă parte, el atrage în acelaşi timp atenţiunea asupra numelui oraşului tracic din Mesia A b r u t u m, unde se bătuse împăratul Deciu contra goţilor. Cu alte cuvinte, Abrud ar putea să fie numele dacic al localităţii, pe care colonii romani prin asonanţă au numit-o apoi A l b u r n u s. Noi vom adăuga cătră aceasta că în Tracia exista oraşul 'Abrolšba, adecă prin obicinuita confuziune paleografică greacă L = D: Abrudeva sau Abrudava, (Du Mont, Inscript. de la Thrace, p. 76), de unde Abrud, fără mai nici o modificare fonetică. Ar urma de aci că numele roman oficial A l b u r n u s s-a uitat, dar numele dacic poporan A b r u d a v a s-a conservat până astăzi.

ABRUDEAN (-Ă), adj. şi subst.; habitant d’Abrud; appartenant à Abrud. Prin abrudean se înţelege numai cineva sau ceva din A b r u d în sensul restrâns al cuvântului. Pentru locuitorii din munţii Abrudului în genere, de la Roşia, Cărpeniş, Buciumeni etc., se întrebuinţează mai mult numele de m o ţ i.

v. Abrud. – 2 Moţ.

ABRUDEANCA. – v. 2 Ardeleneasca.

ABUA s. BUA, sorte de dodo, refrain de certaines berceuses. Se zice în loc de n a n i – n a n i, care este pentru cântecele româneşti de leagăn termenul cel mai obicinuit, răspândit de asemenea la toate popoarele neolatine şi la neogreci, pe când la slavi şi la germani îi corespunde „lulli”. Pe lângă aceste două expresiuni tipice, mai există însă altele de o circulaţiune mai restrânsă, precum este „dodo” la francezi şi-n parte la germani, „eia popeia” la germani, „bašu” la ruşi etc., iar printre acestea şi abua sau bua la românii din Austro-Ungaria.

În Satmar: „ Abua-te cu mama

Că mama te-a legăna;

Cucă-te tu pititel Şi te scoală plugărel;

Cucă-te şi teabuă Şi te scoală mâni la zuă!…”

(c. Şomcuta-Mare)

În acest variant abua figurează ca şi când ar fi un verb: „ a se abuà =a adormi”, întocmai după cum din „nani” italienii au făcut „nannare” şi „ninnare”, iar neogrecii „nanar…qw”.

Forma mai întrebuinţată este bua, fără accepţiune verbală.

Iată trei varianturi din Ardeal: „ Bua, bua, bua, Puiu mamii, Drag frumos,

Creşti luminos

A B U A Şi să fii prea norocos, Să trăieşti nepăcătos;

Pentru tine mă năcăjesc Şi în lume mă amăresc, Să te cresc, Să te măresc!”

(Cohalm) „ Bua, bua, bua, Puişor ş-al meu drăguţ, Ficior fă-te mare mărişor

Ca să-mi fii de ajutor; Şi să-mi iei boul de corn Şi la-ntors şi la ogor;

Pentru tine mă căsnesc

Ca să te cresc, Să te măresc;

Haide luică

De mi-l culcă, Şi tu cioară

De mi-l scoală, Şi tu peşte

De mi-l creşte, Şi tu raţă

De-l răsfaţă Şi tu ţarcă

De-l îmbracă, Numai mare să se facă, Să crească, Să-mbătrânească, Pe lume să vecuiască!…”

(Tot de acolo) „ Bua, bua, cu mama, Că mama te-a legăna Şi frumos ţi-a descânta:

Bua, bua, puiul mamei, Dragul mamei frumuşel, Până-i creşte măricel!…”

( Gazeta Transilvaniei, 1891, nr. 32)

Iată şi un variant din Banat: „ Bua, bua, Ionaş, Dragul mamei copilaş!

A B U A

Taci şi dormi încetişor, Sufletul meu puişor;

Până ziua te-a trezi, Mama bună te-a păzi, Pe-al ei pept te-i odihni!

Bua, bua, păunaş, Scumpul mamei îngeraş!…”

( Familia din Peşta, 1875, p. 74)

Albaneşte, după dialectul gheghic, buš însemnează „dormi” (Hahn, Alb. Stud., Wtb., 16) v. Liuli.

— Nani.

À-BÙBĂ, subst. fem. sing.; maladie cancéreuse, spécialement pustule maligne. Se accentează şi a şi u. Dr. Polysu ( Wrtb., ed. Bariţ, p. 2) traduce acest cuvânt nemţeşte prin K a r b u n k e l când e vorba de a-bubă în genere; iar când este numai „în gură”, prin M u n d f ä u l e. În cazul al doilea, vorba se întrebuinţează mai mult în oraşe, foarte rar pe la ţară. În cazul dentâi, e aceeaşi boală care în Moldova se cheamă mai adesea b u b a – t r î n j i l o r şi pe care a descris-o pe larg Dr. C. Vernav ( Physiographia Moldaviae, Budae, 1836, p. 62), adăugând că ea este proprie anume poporului de jos: „morbus est quem solummodo plebi proprium novi”. Numele românesc cel mai vechi al acestei boale, cunoscut deja în latina rustică este b u b ă – n e a g r ă ( L. M., I, 261).

Sub termenul tecnic de „pustule maligne” medicina înţelege o boală care se naşte la om anume prin contact direct sau indirect cu vitele atinse de dalac, cu pieile lor sau cu lâna, ba chiar prin pişcătura muştelor cari supseră din sângele unor asemeni vite (Littré-Robin, v. pustule). Prin urmare, este ceva curat ţărănesc şi mai ales ciobănesc, însă teribil: după ce s-a arătat buba, omul moare peste o săptămână. De aci groaza românului, care de frică se sfieşte măcar a caracteriza această boală printr-un epitet, ci-i zice numai: a c e e a.

Într-un descântec din Banat se înşiră: „Bubă blândă, Bubă ră, Bubă galbănă, Bubă neagră, Bubă vânătă, Bubă românească, Bubă nemţască, Bubă ungurească, Bubă porcească, Bubă căiască, Bubă văcească,

Bubă oiască, A – B U N Ă

Bubă sălbatecă, Bubă de n o u ă – z e c i şi nouă de feluri…

(S. Liuba, com. Maidan)

La un alt capăt al pământului românesc, în Moldova, descântecul sună: „… buba cu săgetătură, buba cu pocitură, buba cu-ntâlnitură, bubă albă, bubă neagră, bubă vânătă, bubă cu n o u ă z e c i ş i n o u ă de junghiuri, bubă arme-nească, bubă jidovască, bubă ţigănească, bubă românească”… (Ap. Tocil. Rev. II, 383).

Ei bine, din acele bube o sută fără una, specificate după fantazia poporană prin culori, prin vietăţi şi prin neamuri, una le întrece pe toate: i se zice adesea b u b ă – r e a, ca şi când celelalte ar fi bune în alăturare cu ea; cei mai mulţi însă abia o indică cu fiori fără a-i da vreun epitet: a -bubă, adecă a c e a – b u b ă, buba ştiută de toţi, buba kat\u8482?xoc¾n. Asemenea teroare românul o resimte numai doară denaintea epilepsiei, pe care de aceea o şi numeşte în acelaşi fel: a – b o a l ă sau a – n e v o i e.

V. 7 A. – 2 A-nevoie.

— Bubă.

— Bubă-neagră.

— Dalac.

A-BÙNĂ (DE-), adv.; à bon présage. Când zicem: nu-ţi e folositor, afirmăm; zicând însă: nu-ţi e a-bună, exprimăm o părere, o presupunere, o bănuială, dar fondul este acelaşi.

Substantivul latin bonum, prin pluralul său bona, a trecut la români din neutru în feminin: b u n ă, fără a se confunda cu adjectivul propriu: bună „bonne” sau cu adjectivul substantivat: bună „grand’mère”. Peste Carpaţi se zice adesea: „a face ceva c u buna”, în înţeles de: „placidis mediis” ( Lex. Bud.). Pasagiul din Sallustiu ( Cat. IX): „jus b o n u m q u e apud eos non legibus magis quam natura valebat” s-ar putea traduce româneşte: „ei trăiau drept şi cu buna, nu de frica legilor, ci din fire”.

În unire cu prepoziţiunea de prevestire a, acest bună devine adverb cu sensul de: „animus praesagit b o n a „, iar după negaţiune: „animus praesagit mala”, ca într-un vers din Staţiu. Întrebuinţarea negativă e cea mai deasă.

„… nu e a-bună copilului că tot plânge; nu-ţi e a-bună că te scoli noaptea şi nu dai pace altora să doarmă; atâta râs să dea Dumnezeu să vă fie a-bună” ( L. M. I, 236).

„…ghisai as-noapte un pustiu dă ghis urât – scuipaţi-vă-n sân şi hie dăparte d-ăst loc! Dân asta, nu mi-e a-bună. Teamă mi-e că m-oi prăpădi…” (Jipescu, Prahova, Vălenii-de-Munte).

Din toate cuvintele cu prepoziţiunea de prevestire a, precum: a bine, a rău, a moarte, a secetă etc., a-bună este singurul care-şi mai asociază uneori într-un mod arbitrar pe d e, căci, din cauza prea rarei întrebuinţări a substantivului separat b u n ă, natura prepoziţională a lui a în a-bună nu se mai simte, fiind tractat întocmai ca a în abia = de-abia, încât foarte corect s-ar putea scrie într-una: abună.

„Aspru cu românu tău şi blând cu lepra! Bine-ţi şade! De ţi-ar hi d-abună numa…

(Jip., Vălenii-de-Munte).

A – B U N Ă

„Bucuria ce avea nu era dabună = nu-i prevestea sfârşit favorabil”. (Costinescu, Vocab., 7).

v. 13 A. – 2 Bună.

1ÀBUR (plur. aburi), subst. masc.; vapeur. Se pronunţă de asemenea abor, apoi abure şi abore; articulat însă poporul zice numai aborul sau aburul, niciodată aburele sau aborele.

„… aburi ies din apa ce începe a da în fiert; căldura soarelui scoate aburi din lacuri, râuri, mare: ceaţa şi negura nu sunt decât deşi aburi; nuorii încă se formează din aburii scoşi prin căldura soarelui din apele pământului, ploaia şi roua se nasc tot din aburii scoşi din sânul pământului, cari răciţi se fac iarăşi apă; prin căldură mare nu numai apa, ci şi cele mai solide corpuri, cum metalele de exemplu, se pot preface în abur” ( L. M. ).

În enumeraţiunea de mai sus lipseşte aburul v i n u l u i: „…. şi apoi când aburii vinului şi ochii crâşmăresei au produs efectul lor, încep horele, râsurile, tropotele…” (C. Negruzzi, Scrisoarea XXVIII).

Mai lipseşte aburul c a l u l u i: „… calul era numai spumă; muşchii i se întinseseră ca coarda unui arc, şi aburi groşi ieşeau din el…” ( Id., Alergare, 39).

Apoi r ă s u f l a r e a se cheamă de asemenea abur (Polysu).