Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Acum toate au crescut Şi de spaimă s-au făcut:

Broaştele

Ca ploştele, Şerpii ca grinzile, Năpărci ca buţile…”

(Burada, Dobrogea, 153)

IV. U r e c h e a a c u l u i.

Alături cu asociaţiunea de idei romanică: „acum quaerere”, dificultatea de a face ceva se mai exprimă printr-o imagine ebraică: „a trece prin găurica acului”, pe care Evangeliul a răspândit-o în toate limbile şi care s-a ramificat pretutindeni în mai multe varianturi poporane.

Noul Testament, 1648, Mat. XIX, 24: „mai lesni šaste cămilei preîn uršachea 154 aculuš a tréce, decăt bogatul întru înpărăţiša luš Dumnedzău a întra”.

A C

Coresi, Omiliar, 1580: „prea bunâ amu şi minunatâ šaste pilda aasta: cumŠ nu poate încăpea cămila preîn urechile acului dereptŠ multâ strimturâ şi pentru multa grosimé a cămileei, aşa şi calea céša ce duce în viaţâ nu poate încăpea pre bogatulŠ pentru strimtura ei şi pentru multa grăsime a bogatului…”

Spanioleşte se zice „o c h i u l acului”: „por el o j o de una aguja”; româneşte: u r e c h e, mai ades la plural u r e c h i l e, deşi se vorbeşte despre un singur ac; mai rar: gaură sau bortă.

Varianturile poporane ale pildei evangelice: „Boala întră cu caru şi iese prin urechile acului” (M. Ştefănescu, Teleorman, com. Traian).

„Rău întră-n trupu omului ca pân urechili acului, şi nu-l încape nici caru, când te urmăreşti să-l scoţi” (Jipescu, Prahova, Vălenii de-Munte).

„Şiretul se străcoară ca prin urechile acului” (P. Ispirescu).

„Aşteaptă să vină luna lui Fluieraru, care bagă omătul pe boarta acului în casă…” (I. Verdeanu, Neamţ, com. Carligii).

Pann, Prov. III, 130: „Lesne a băga în urechile acului când vezi…” V. Ac = î m p u n g ă t o r.

Ca instrument ascuţit, ac a produs o altă locuţiune metaforică. Deja la vechii romani, „a c u tangere”, „a atinge cu acul”, însemna: „a lovi tocmai unde doare”.

— Mendicus es?

— Tetigisti a c u.

— Videtur digna forma…” (Plaut, Rud. V, 2).

Româneşte, când cineva se poartă rău sau ne supără, noi îl ameninţăm cu pedeapsa: „Asta e boală cu leac, Am eu de cojocul tău ac…”

(Pann, Prov. III, 128; cfr. I, 68) sau: „Am eu ac şi aţă de cojocul tău” ( Col. Golescu).

Ca simbol de respingere, acul figurează în următorul obicei: „La noi întâlnirea cu popa este privită de popor ca piază rea; femeile aruncă ace cu gămălii pe jos, ca să scape de piezu” (I. Poppescu, Dolj, com. Băileşti).

Tot aci vine un alt obicei, în care simbolismul e şi mai pronunţat: „În Bucureşti femeile lehuze se feresc a se întâlni una cu alta, fiindcă nu este a bine. Dacă cumva se întâlnesc, iute îşi trimite una alteia câte un ac. Ceea ce are băiat trimite un ac c u g ă m ă l i e iară ceea ce are fată trimite un ac c u u r e c h i „ (P. Ispirescu).

VI. Acul a l b i n e i.

Prin proprietatea de a î m p u n g e, se numeşte ac boldul unor insecte, mai ales al albinei, latineşte: aculeus (fr. aiguillon = it. aguglione = sp. aguijon).

„Albina în gură ţine mierea cea mai dulce, şi în coadă acul cel mai otrăvitor” ( Col. Golescu).

Pann, Prov. II, 112:

A C

„Viespea, miere după ce nu face, Sare şi te împunge cu ace…”

O legendă poporană: „Când a făcut D-zeu toate vietăţile, a întrebat pre fiecare că ce putere voieşte să aibă. Albina a răspuns:

— Pre cine voi împunge cu acul meu, să şi moară. Atunci D-zeu a zis: Mai bine să mori tu! Şi aşa se vede până în zioa de astăzi că îndată ce înghimpă cu acul său albina pre cineva, moare ea însăşi” (G. Dobrin, Transilvania, Făgăraş, com. Voila).

Românul a observat însă că „matca”, stăpâna albinelor, n-are ac, ci numai albinele cele de rând (Preut V. Florescu, Suceava, com. Ruginoasa), de unde îi place a trage că: „cine e mare şi tare, de D-zeu nu-i este dat să împungă”.

La figurat:

Ion din Vinţi, 1689, f. 150: „pre însăşi neascultarša morţiš şi aculŠ î n ş e l ă c i u n i š şi legăturile šaduluš în IordanŠ afundăndu-le…”

Ibid., f. 177: „aš veselit cu nădéjdea învieriš pre ceš vătămaţi cu aculŠ morţiš…” Tot aşa: acul pizmei, acul răzbunării etc.

După Bobb (I,3), se mai zice ac şi [la] vârful spicului de grâu.

VII. D e r i v a ţ i u n e a l e x i c ă.

Lătineşte sunt acus (gen. acus) feminin, şi acus (gen. aceris) neutru. La români şi la italieni ambele forme s-au contopit, căpătându-se la plural: româneşte ace, lângă acuri (v. Gruber, Studii asupra genului, Iaşi, 1884, p. 32); italieneşte: aghi, alături cu vechiul agora. Forma plurală „acora” cată să fi existat deja în latina rustică. Celelalte graiuri neolatine: fr. aiguille = prov. agulha = span. aguja = reto-rom.

aguaiglia etc., ca şi ital. aguglia şi agocchia, şi-au format cuvântul dintr-un tip latin deminutiv: acucula = acicula.

v. Aţă. – 1 Hac.

— ÀC (-àcă); suffixe s’attachant aux substantifs et aux adjectifs. Sufixul nominal

— ac, primar sau secundar şi totdauna tonic în limba română, este una din ramificările sufixului – c (- ka, – k°), diferenţiat în: – ac, – ic, – ec, – oc, – uc etc., prin asociare cu diverse vocale, lungi sau scurte, prin cari se leagă cu rădăcina sau cu tulpina cuvântului.

Acest sufix există deopotrivă în toate limbile ario-europee şi-n toate limbile turanice, astfel că într-un caz concret proveninţa lui poate să fie cu totul de o altă natură decât în cazul concret cutare sau cutare. Aşa la români el este: a) ario-europeu în: b) turanic în: bui-ac = sl. bušakŠ bărd-ac = turc. bardâq ciorp-ac = sl. šrpakŠ cap-ac = „ qapâq cos-ac = sl. kosakŠ cerd-ac = „ ârdâq har-ac = gr. c£rax con-ac = „ qonâk bumb-ac = gr. bamb£kion etc.; iat-ac = „ ïatâq etc.

— A C

Latineşte, acest sufix (- °c, – °co) ne apare în: mer-acu-s, halven-ac-us, lingul-aca etc.; mai ales însă sub forma – ax = ac-s: ed-ax, loqu-ax, aud-ax, fug-ax, ten-ax, rap-ax, fer-ax, sag-ax, lim-ax (= it. lum-aca) etc.; apoi adaos cu alte sufixe, ca în: halven-ac-iu-s, horde-ac-eu-s, ciner-ac-eu-s, gallin-ac-eu-s, dur-ac-inu-s, tili-ac-in-eu-s etc. (Corssen, Ausspr.2, t. 2, p. 195). Din cauza acestei sufixaţiuni suplementare şi din cauza trecerii flexionare a lui – ax în – ace- se poate zice că-n latina literară sufixul propriu – ac devenise foarte rar, deşi trebui să se fi păstrat mai bine în latinitatea rustică. (Cfr. Budenz, Das Suffix kÒj (ikÒj, akÒj, ukÒj), Götting., 1858; G. Mueller, De linguae lat. deminutivis, Lips., 1865).

La daci şi la traci în genere, sufixul – ac pare a fi suferit, pe de o parte, o scădere consonantică la – ag, ca în Susag, numele unui dac, despre care vorbeşte Pliniu cel Tânăr într-o scrisoare cătră Traian, pe de alta, o scădere vocalică la – oc: Amad-oc, Bith-oc, Sad-oc, Spara-doc, Spart-oc lângă Spart-ac etc. (Tocilescu, Dacia, 605).

Cu toate astea, Eustathiu în scholiile la Homer ne transmite vorba tracică mand£khj „desmÒj cÒrtou” „legătură de fân” (De Lagarde, Gesamm. Abhandlungen, 280), în care sufixul – ac s-a păstrat intact şi pe care au moştenit-o românii în cuvântul măldac „petit tas de foin” (Cihac, II; 672). În maioritatea cazurilor, sufixul – ac pare a se fi acăţat în dialectele tracice la tulpine nominale cu finalul t sau d.

În „măldac” = mand£khj se învederează pe deplin caracterul deminutival al sufixului – ac la traci, pe când în latina literară acest caracter se perduse aproape cu desăvârşire, după cum ne întimpină prea puţin şi-n cuvintele slavice, grece şi turce, întroduse în limba română.

Ori de unde ar veni, de la daci sau din latina rustică, e foarte interesantă întrebuinţarea curat deminutivală a sufixului – ac de cătră ţăranii noştri într-o mulţime de vorbe plăsmuite de dânşii şi pe cari nu le cunoaşte sau le nesocoteşte graiul cărturarilor.

Iată, de exemplu, cum vorbeşte un sătean din Prahova: „Dacă uscăţiva, puţinica şi b u d u l a c a mea vorbire cu ande hinu mšeu Moţăilă n-or hi-n placu multor duhuri mari…” (Jipescu, Vălenii-de-Munte).

„Când eşti mic, s c u n d a c, văzut-ai că te hărtăpălesc toţi?” ( Id.).

„… îndrăzneala tinerilor, mintea pururea c r u d a c ă a fetilor…” ( Id.).

În balada Cucul şi turturica (Alex., Poez. pop.2, 8): „Ba, cucule, ba, Nu te-oi asculta, P o r u m b a c u l e, Frumuşelule, Pestrişorule, Drăguşorule…”, unde deminutivalul – ac corespunde deminutivalilor – el = lat. – ellus şi – ior = lat.

— i-lus.

Sufixul român – ac ne-nfăţişează sub raportul formei următoarele:

1. Tinde a scădea consonantic la – ag, de ex. desag sau desagă = gr. dis£kion; 157

— A C

2. Tinde a scădea vocalic la – oc, de ex. gânsoc = gânsac (cfr. Quintescu, De deminutivis, 52–3);

3. Iubeşte tulpinele nominale cu finala dentală, ca în: scundac, măldac, fundac etc.; 4. Se adaugă la un alt sufix, de ex. din: prostan – prostănac = prost-an-ac; 5. Îşi adaugă un alt sufix, perzând atunci accentul, de ex. din: gândàc – gândăcèl

= gând-ac-èl.

v. – ag. – - eac. – - eag. – - ic. – - ig. – - oc. – - og. – - uc. – - ug.

3ÀC-; préfix s’attachant aux pronoms et adjectifs demonstratifs. Deja în latina arhaică, pronumele demonstrativ ecc- ( ecce, ecco) servea a mai întări alte elemente demonstrative, cu cari se aglutina într-un singur corp. La Plaut nu o dată ne întimpină: eccillum „acel” = ecce-illum, eccistam „această” = ecce-istam etc. În limba latină rustică s-a răspândit cu timpul din ce în ce mai mult acest mod de a procede şi, totodată, ştergându-se cu încetul în asemeni compuse individualitatea lui e c c e sau e c c o, iniţialul ea trecut în – a. De aci prefixul ac- pe care-l au românii în: acest = lat. ecc-istum (ital. questo = eccu-istum, questi = eccu-iste, span. aqueste = eccu-iste) alături cu simplul ist = istum; acel = lat. ecc-illum (span. aquel = eccu-illum, ital. quegli = eccu-ille, quello = eccu-illum) alături cu simplul el, ăl = illum; acum sau acmu = lat. eccu-modo (= friul. acumò); aci = lat. ecc-hic (span. aqui = eccu-hic) şi altele.

De observat:

1. acredus la a-: aist = ecc-istum, lângă acest; aşi = eccu-sic, lângă macedo-românul acşi (=sicil. accussì)…

2. acredus la c-: cest = acest; cel = acel; colo = acolo…

3. Latinul ecctrecut în acelaşi cuvânt în trei forme: acătare, cutare, atare = eccu-talem (= ital. cotale)…

4. În adverbul coace = eccu-hacce, dispărutul a reapare numai în construcţiunea într-acoace.

Astfel prefixul român ac- spaniolul aqu- italianul quetc., toate din latinul ecc- ( ecce, ecco), se identifică prin origine cu adverbul nostru iacă = ital. ecco, deşi de secoli s-au despărţit de dânsul prin diversitatea funcţiunilor.

v. Iacă.

4AC, vb.; apporter. O ciudată contracţiune poporană din a d u c, întrebuinţată numai în unele forme ale verbului.

„Tu-l mâi la foc Şi el ţiace busuioc…”

(G. D. Teodorescu, Proverbe, p. 62)

Balada Gelip Costea: „Azi e luni şi mâine marţi, Vine Costea din Galaţi Şace sare

A C A R

La mieoare Şi bolovani, La cârlani…” unde d. G. D. Teodorescu ( Poez. pop., 514) observà: „sincopare în loc de ş i a d u c e, ca în sac ( s-aduc), s-acă ( să aducă)”.

ACADEÀ (plur. acadele), subst. fem.; caramel. „Vorbă turcească, cunoscută numai în România liberă” ( L. M.). Cuvântul ne-a venit prin turci din arabul ’ akâde „sorte de sucrerie” (Şaineanu), dar sună româneşte tot aşa de bine ca şi franţuzeşte „caramel”, care e de asemenea arab, trecut în Francia prin Spania (Littré). Graţie cofetarilor italieni, „caramel” a străbătut prin Germania ( Karmelzucker) până-n Polonia ( karamelek), pe când acadeà nici măcar în România n-a putut să aibă o lungă durată.

v. Alva.

— Alviţă.

1ACÀR, conj.; n’importe (qui, quoi, comment etc.). Dicţionarul româno-latin bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Acar. Sive. Vel.

— Acar-care.

Quicunque, Quivis”. În Lex. Bud., 365: „ acar = macar, batăr, ori, fie, fieşte-”. Bobb, 3: „ acar-că = etsi, acar-ce = quidcunque, acar-cine = quicunque”.

Noul Testament, 1648, f. 219: „unul crede că e slobod acar-ce a mănca, šarâ altul slab măâncă vérze…”

În aparinţă, a c a r se identifică cu m a c a r, având acelaşi sens şi abia diferind prin formă. În realitate însă, ambele cuvinte sunt cu totul străine unul altuia prin origine. Întrebuinţat numai la românii de peste Carpaţi, şi chiar acolo rar, acar este din punct în punct maghiarul akár „n’importe”, în compoziţiune: akár-ki = acar-cine, akár-mi = acar-ce, akár-hól = acar-unde etc., dintr-o rădăcină curat ungurească cu semnificaţiunea de „voire”.

v. Măcar.

— Ori.

— Vare.

2ACÀR (plur. acare), s.n.; étui à aiguilles. Latineşte ar fi: acuarium.

„Uneltele de cusut: ac, aţă, acar, foarfece, degetar, pânză…” (D. Alboteanu, Covurlui, com. Mastacani).

Dicţionarele mai dau pe a c a r „fabricant d’aiguilles”, ba încă a c ă r i e „fabrique d’aiguilles” (Cihac), formaţiuni gramaticeşte corecte, dar nedovedite şi cari nu vor deveni o realitate decât numai după ce se vor înfiinţa mai întâi în România neşte f a b r i c e d e a c e, deocamdată în lipsă.

v. 1 Ac.

— Acarniţă.

— Acăriţă.

— Aconiţă. – 2- ar.

3ACAR (plur. acari), s.m.; fabriquant d’aiguilles.

v. 2 Acar.

4ACAR, s.n.; instrument en fer employé pour séparer les cheveux de la fiancée. De la ac cu sufixul adjectival ar = lat. – arium, ceea ce arată că se presupune înainte un substantiv, probabil „peptene”, adică: (pecten) a c u a r i u m (cfr. – ar).

A C A R

S. F. Marian, Nunta la români, p. 379: „După ce s-au adunat toţi cei ce au avut să se adune, încep druştele şi cu nevestele cele tinere, ca şi-n sara premergătoare, a pieptăna pre mireasă, a-i despărţi părul, adecă a-i face cărare cu un fel de unealtă de fier numită acar, care ne aduce aminte de h a s t a c o e l i b a r i s a romanilor…” Apoi mai jos: „ Acarul este o unealtă de fier ori şi de aramă, lătuţă de un deget, la ambele capete rătunzită şi adunate niţel spre olaltă, având astfel forma unui corn (chiflă) de mâncare. Pe lângă acest acar se construieşte conciul şi peste dânsul se pune mai pe urmă învălitoarea…” v. 1 Ac.

— Conciu.

ACARÈT (plur. acareturi), s. n.; bienfonds. Se aude şi ecaret. Se aplică mai cu seamă la construcţiuni cu dependinţele lor.

Enache Cogălniceanu, Cron., p. 200, vorbind despre Lupul-agă sub Constantin Mavrocordat: „păn’ la cea de pe urmă au scăpat cu vieaţa, dar au eşit din şesezeci pungi de bani şi i-au rămas şi toate acareturile, care nu se pot arăta cu scrisul câtă răsipă şi pagubă au avut…”

Filimon, Ciocoii vechi, p. 105: „Ei bine, stăpâne! Trebuie să facem cercetare pe la toate aceste acareturi, căci poate să fie călcate de vecini…”

Cost. Stamati ( Muza română I, 526) îi dă ca sinonim: h e i u r i.

Venit la români prin turci din arabul ‘ akâret (Şaineanu).

v. Binà.

— Hei.

1,2,3 ACARIU. – v. 1,2,3 Acar.

ACÀRNIŢĂ (plur. acarniţe), s.f.; boâte, sac ou étui à aiguilles. Sinonim cu a c ă – r i ţ ă şi a c o n i ţ ă, despre cari vezi mai jos, şi cu a c a r, din care s-a format prin sufixul slavic -niţă, dar având un înţeles ceva mai întins: „La ciobanii de pe la noi acarniţă se cheamă locul, cutia sau traista, unde ei ţin acele, foarfecile etc.” (V. Lohan, Iaşii, com. Buciumii).

v. 2 Acar. – 2 – niţă.

ACÀRNIŞTE, s. f.; étui à aiguilles. Format din a c a r n i ţ ă, înlocuindu-se finalul

— iţă prin sufixul slavic – işte. Această formă, care rămâne dubioasă, ne întimpină numai la ieromonahul Macarie, Lex. ms. slavo-român, din 1778 (Bibl. Centrală din Bucur.): „Ţava acelor, acaršul, acarniştea, teaca or ţava cea prinsă cu curéle, întru carea se pun acele, undrélele…” v. Acarniţă.

ACÀSĂ, adv.; chez, à la maison. Deşi compus din a = lat. ad şi casă = lat. casam, totuşi a-casă a ajuns a fi un adverb în toată puterea cuvântului, invariabil şi având cele două elemente ale sale constitutive cu atât mai strâns unite, cu cât prepoziţiunea separată a (v. 12 A) a despărut din limbă aproape cu desăvârşire. Precum este adverb: afară = a-fară = lat. ad-foras, în acelaşi mod e adverb a-casă, care foarte bine s-ar 160 putea scrie: acasă.

A C A S Ă

În acasă noţiunea de „edificiu” e accidentală. Poate să fie cineva acasă în pădu-re sau într-o peşteră, dacă acolo îi este şederea. Limba română posedă o mulţime de expresiuni pentru neşte locuinţe, ca: stână, târlă, surlă, cocioabă, bordei, coşmagă, cuşmelie, colibă, bojdeucă, cobârnă, zăvadă, şatră, cort etc., pe cari niciodată nu le numeşte „casă”, şi totuşi cei ce petrec în ele sunt: acasă.

Pentru a arăta că e supărat sau nemulţumit, românul zice: „Nu-mi sunt toţi boii acasă” (Baronzi, Limba română, 43). Totuşi niciodată nu s-ar putea zice: „boii î n c a s ă „.

Ca adverb, acasă uneori îşi perde în grai pe finalul – ă, devenind: a-cas’ sau acas’, după cum se perde în: afar’ = afară.

Într-un cântec poporan din Transilvania: „De nu-i iaz Şi nici pârlaz, Să trec la mândra acas’…”

(Jarnik-Bârsanu, 309), pe când într-un alt cântec tot de acolo: „Ce folos că trag acasă, Că n-am nevastă frumoasă:

Strâng în braţă sloi de gheaţă, Pare că-i o mogândeaţă…”

( Ibid., 183)

În legătură cu pronumele personal sau reflexiv, acasă şi-l asociază sub forma enclitică: acasă-i, acasă-ţi etc.

Moxa, 1620, p. 355: „Dumnezeu i cruţâ, că-i gâsi unŠ porcaršu anume Festul şi féce bine că-i duse acasă-şi…”

Pravila Moldov., 1646, p. 88: „mušarša căndŠ nu să va pleca nice va asculta de beséricâ, căndu-i va dzice să margâ dupâ bărbatu-şŠ, carele o cere şi o chšamâ să vie acasă-ş şi să lăcušascâ înpreunâ…”

N. Muste, Cron., 17: „n-au primit Grigorie-vodă, rugăndu-se vezirului să-l lasă să margă acasă-şi în Ţarigrad…”.

Cost. Negruzzi, Au mai păţit-o şi alţii, 71: „Toţi alergară pe acasă cu părul zburlit, cu grija în suflet, cu groaza în inimă, gândind la scena ce văzuseră şi temându-se să nu găsească asemene privelişti pe acasă-le…”

În proverburi:

Despre fanfaronadă: „Pe uliţă

Chiriţă, Şacasă chisăliţă…” sau: „Umblă pe drum cu alai Şacasă n-are malai…”

(Pann, I, 160)

A C A S Ă

Despre o oaie bună şi o nevastă harnică: „Lânoasă şi lăptoasă şi grasă, Să vie şi devreme acasă…”

( Ib., II, 113)

Despre cei ce călătoresc fără folos: „A lipsit de acasă nouă ani Şi s-a întors cu doi bani…”

( Ib., II, 5)

În fine: „Când eşti poftit la vro masă, Pleacă sătul de acasă…”

( Ib., III, 105) şi atunci acel ce te ospetează va putea să zică: „aşa mai vii de acasă”, un idiotism care însemnează: „aşa-mi place să fii”.

„Draga mea Anicuţă! Ian să te privesc în hainele aiste… Aşa ţărance mai vin de acasă… să ai şepte sate pline!” (Alex., Craiu nou, sc. IX).

„Gaitanis: Iert tot.

Alecu: Aşa mai vii de acasă…” (Alex., Nunta ţărănească, sc. X) În blăstemuri: „Duce-te-ai în sus şi-n jos, şacasă să nu mai vii!” (A. Degan, Transilv., Hunedoara).

În graiul vânătoresc, cel puţin în Ţara Românească, exclamaţiunea „haide acasă!” însemnează că vânatul e prins.

Aşa în Teleorman: „Pe la noi vânătorii, după ce şi-au ales timpul, se întrunesc de la trei până la şease, având fiecare câini de vânat, şi pleacă înşiraţi astfel din distanţă în distanţă încât să se poată vedea unul pe altul. Îndată apoi ce unul din ei a zărit vânatul, strigă: ocol, aidi acasă! şi la acest semnal toţi ceilalţi, precum şi cânii, aleargă spre locul arătat…” (I. Panaitescu, com. Bălţaţii).

„Când vânătorul, urmat de ogar, găseşte vânatul, el strigă mereu: ocol, aidi acasă!

ocol, aidi acasă! până ce-l prinde…” (I. Ionescu, Râioasa).

În Dolj: „Când vânătorul este însoţit de ogar şi vede iepurele, vulpea sau alt animal, strigă: tut puiu! şi: ocol, aideţi acasă!” (M. Ciocălteu, Dolj, c. Pleniţa).

Tot aşa în Ialomiţa (C. Ionescu, com. Borâneşti).

Acest strigăt cu „acasă” e un fel de conjuraţiune: „La vederea vânatului, zberetul vânătorului este: ocol, aid’ acas! crezând că atunci iepurele sau vulpea sau alt ce va fi se opreşte pe loc de se poate da cu puşca” (N.

Poppescu, Dolj, c. Piscu).

Poporul e sigur că fiarele şi dobitoacele înţeleg limba omenească şi sunt chiar în stare de a vorbi o dată pe an (v. An-Nou). Auzind dară că omul „se întoarce acasă”, 162 vânatul se amăgeşte, nu se mai mişcă, şi deci e împuşcat.

A C AT I S T

E foarte interesant că strigătul vânătorului se cheamă la olteni z b e r e t, ceea ce nu are a face etimologiceşte cu z b e r a r e = lat. (ex) balare „bêler”, ci este vechiul roman (ex) barritus „cri de guerre”, râcnetul ce izbucnea tocmai atunci când legionarii năvăleau asupra duşmanului: „clamor autem, quem b a r r i t u m vocant, non ante debet attolli quam utraque acies se junxerit” (Veget.).

Vânătorescul: acasă! îşi găseşte şi el, cel puţin ca fond dacă nu şi ca formă, neşte paraleluri romanice, cari ne permit a bănui o veche origine latină: „Au lit! au lit, chiens! exclamations pour faire quêter les chiens, lorsqu’on veut lancer un lièvre (Littré). „Aide acasă!” sau „aide î n p a t!” exprimă aceeaşi noţiune de: „aide la o d i h n ă „ prin care vânătorul crede a înşela pe iepure.

Adverbul acasă, în orice caz, trebui să fie latin rustic: a d – c a s a m pentru clasicul „domi, domum” căci nu numai corespunde italianului şi spaniolului: „a casa”, dar încă francezului „chez”, vechi „à ches” = „ad casam”, de ex. într-un text medieval citat de Littré: „vos voliez venir à nos e à ceaus qui sont à c h e s nos” = „voiaţi a veni la noi şi la cei ce sunt acasă la noi”. Italieneşte, la Macchiavelli: „Il Re, per timore di questa lega, se ne andò per ragunare più forze a c a s a „ (Tommaseo). În dialectul vallon (Grandgagnage, I, 21) în loc de „chez” se zice „amon” =

= „à-mohon” (à-maison), schimbându-se cuvântul principal, dar rămânând aceeaşi construcţiune şi aceeaşi idee ca în acasă.

v. Casă.

— Ocol.

— Zberet.

— Vânat.

ACATASTASÌA, subst. fem.; bouleversement, désordre. Grecul ¢katastasâ, care n-a circulat niciodată în gura poporului român, dar pe care totuşi, aşa fiind moda în epoca fanariotică, cronicarul Zilot (p. 45) îl întrebuinţează vorbind despre Mihai-vodă Suţul: „Unde iese şi cum merge, De e strâmb sau după lege, Nici că prin gând îi trecea!

Care mai de dimineaţă

I se arăta în faţă, Ce-i zicea, aşa făcea!

Aşa acatastasie, Aşa scârnavă domnie!…”

ACÀTIST (plur. acatiste), s. n.; terme ecclésiastique. „ 'Ak£qistoj, propriu: care nu se pune jos, care nu şeade jos; de unde în special, ca termen bisericesc: 1. rugăciunile, cântările, serviciul bisericesc care în seara vinerii din a cincea săptămână din Păresimi se face în onoarea Născătoarei de Dumnezeu, şi în cursul căruia toţi oamenii stau în picioare; 2. de aci, în genere, orice rugăciuni şi cântări cătră Născătoarea de Dumnezeu; 3. ceea ce se dă preutului, care face aceste rugăciuni şi cântări; de ex.: am să dau acatiste pe la toate bisericele ca să te blasteme” ( L. M.).

Cel mai vechi Acatist românesc tipărit este acel moldovenesc al mitropolitului Dosofteiu, ieşit in-4 la Uniow în Galiţia la 1673, în acelaşi timp cu Psaltirea în 163

A C AT I S T versuri. Titlul, pe care nu-l cunoscuse Cipariu ( Principia, 107), este curios prin amestecul limbei paleo-slavice cu româna: Preestnyš AkathistŠ i molebenŠ presv‚tyi Bogorodici, kanonŠ voskresenŠ i proiša spasitelnyša molby kŠ Gospodu naŸemu Iisusu Christu, tălmâcit de pre limbă slovenšască pre limbă rumănšască trudolšu-biemŠ i tŸaniemŠ preosvšaŸennago kyr otca Dosotheša, mitropolity Suavskago i vseša Moldavskia zemlša. V Monastiru UnevskomŠ typom izobrazisša. Rok 1673.

Specimen din text: „Bucură-te că pre filozofš nemăestri š-arătaş, bucură-te că pre ceš meşterš de cuvinte necuvântătorš š-aŠ vădit…”

Cel întâi Acatist românesc cu litere latine este: Acathist sáu cárte cu múlte rugatsúni pentru evláviea fiestequarui crestin, publicat de celebrul Samuil Klain (Micul) la Sibii, 1801, in-16.

1ACÀŢ (plur. acaţi), s.m.; Acacia blanc, Robinia pseudo-acacia. Arbore cunoscut la noi mai mult sub numele de s a l c î m; în Banat: b r a g h i n, b a g r i n, m a g r i n, după localităţi; în Oltenia: d a f i n; în unele locuri: a r c a ţ, prin epenteza lui r ca în a r ţ a r, cu care uneori îl confundă poporul. A se vedea la fiecare din aceste cuvinte. Termenul acaţ (= ung. akátz) se întrebuinţează mai mult în Transilvania.