Hasdeu, Bogdan Petriceicu

2ACÀŢ ( acăţat, acăţare), vb.; daco-roumain: suspendre, accrocher; macédo-roumain: saisir, attraper. Se rosteşte de asemenea, prin scăderea lui c între vocale la g: agaţ, agăţat, agăţare. Se mai zice la prezinte indicativ: acăţ, agăţ, sau: acâţ, agâţ. În Moldova, din contra, în multe locuri se pronunţă: acaţat, acaţare, fără a trece pe netonicul a în ă.

În Dicţionarul româno-latin bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ acăţ = applico; acăţu-mă = applicor; acăţat = applicatus”.

„Cel ce e pe cale de a se îneca, se acaţă de orice-i vine înainte. Neavând ce să-mi împute, se acaţă de forma veşmintelor mele. Românii din Macedonia zic: cătuşa acaţă şoareci = mâţa sau pisica p r i n d e şoareci” ( L. M.).

În balada Corbac, blăstem asupra corbului: „Ori de mine tu-ţi baţi gioc?

Rămâneare-ai fără cioc, Şi ţi-ar cădea unghile

Să nacaţi cu dânsele!…”

În Psaltirea transilvană a lui Corbea, din 1700 (ms., în Acad. Rom.), ps. LXXXVIII: „Şi într-a ta bună vrére Şi cornul nostru putére

Va lua, şi s-o-nălţa

Cât de cer s-o acăţa…”

A C A Ţ

„Gherghino, tată! ado toporaşu să bat un cui colea lângă sobă să-mi agâţ a ghebă să să usuce, că-i plină dă apă…” (T. Teodorescu, Ialomiţa, com. Lupşeanu).

Proverbial: „Se acaţă de om ca scaiul de oaie” (P. Olteanu, Transilv., Haţeg).

„S-a acăţat ca o veveriţă” (R. Simu, Transilv., com. Orlat).

Macedo-româneşte după basmul despre Făt-Frumos (V. Petrescu, Mostre I, passim): „Eu nu escu tatăl a teu acel de dialihia, „Eu nu sunt tatăl tău cel adevărat, ci ci te-am acăţat pe arâu… te-am p r i n s pe râu…

Cum îl văzură ascâpat, zinele se nâiriră

Cum îl văzură scăpat, zinele se ciudiră că nu putură să-l acaţă…” de necaz că nu putură să-l p r i n z ă …”

Apoi idiotismul: acaţă frică = p r i n d e frică.

Precum franţuzeşte „accrocher, s’accrocher” vine de la „croc”, tot aşa româneşte acăţare se trage din prepoziţiunea a = „ad” d-a dreptul din c a ţ ă „croc”, „hou-lette”, băţul cu cârlig în vârf prin care păstorii p r i n d oile acăţându-le de lână sau de picior. Ciobanul nu face un pas fără c a ţ ă, de ar fi cât de avut: „Ciobanii lui Dobrişan, Ei sunt boieri de divan, Şed în c a ţ ă rezemaţi, Cu caftan toţi îmbrăcaţi.

Câte-o peatră nestimată, De plăteşte lumea toată

Sus pe c a ţ ă – i aninată…”

(Burada, Dobrogea, 185)

A prinde oaia cu c a ţ ă, se cheamă ciobăneşte a acăţa. De aci, a înşela pe cineva, a prinde cu vorba, a umbla cu minciuni, se zice: „a umbla cu c a ţ a „.

„Să nu mai umbli cu c a ţ a Şi să-mi amărăşti viaţa…”

(Pann, Prov. II, 46)

Acaţ este în limba română un rest din viaţa pastorală.

Din cei doi sinonimi ai lui: a t î r n şi a n i n, vom vedea mai jos că unul este iarăşi de origine ciobănească.

v. Caţă.

— Atârn.

În dicţionarul lui Bobb (I, 5) reflexivul: acaţu-mă se traduce prin „haesito”, de unde apoi adjectivul a c ă ţ ă c i o s „haesitabundus, haesitans, haesitator”, pe când pentru noţiunea proprie de „nexilis, connexivus” se dă a c ă ţ o s, iar infinitivul substantivat acăţare se aduce o dată ca: „appensio” şi altă dată ca: „haesitatio”. În texturi noi n-am putut constata pentru acăţare această desfăşurare a unui sens secundar de „gângânire, a fi greoi la vorbă sau la hotărâre” din sensul primar de „aninare”. Nu lipsesc însă paraleluri pentru o asemenea asociaţiune de idei. Chiar lătineşte 165

A C A Ţ haesito nu este decât intensivul lui haereo, vechi haeseo „anin”. Româneşte aceeaşi bifurcare de sensuri ne întimpină mai jos în a t î r n.

În dialectul istriano-român se zice acaţ sau acăţ cu sensul de „prind, înhaţ”, ca şi-n macedo-româna; mai adesea însă, cu perderea iniţialului a- rămâne numai caţ.

Mai curioasă este forma istriano-română racăţ, pe care I. Maiorescu ( Itin., p. 111) o explică prin prefixul re- dar care poate să aibă şi alte explicaţiuni. După fonetica istriano-română, pe de o parte iniţialul d trece uneori în r, de ex.: reschid = deschid, rescuţ = desculţ, respart = despart, şi atunci racăţ ar putea fi dacăţ, cu prefixul d; pe de altă parte, un prototip înacăţ, format prin analogie cu: înăcresc, înălbesc, înot, în loc de simpli: acresc, albesc, not etc., ne duce iarăşi la o formă istriano-română racăţ, ca în: rentše = înainte. Explicaţiunea din urmă ni se pare a fi mai probabilă, dar nu sigură.

v. Acaţăr.

— Agăţ.

ACÀŢĂR ( acăţărat, acăţărare), vb.; grimper. Se întrebuinţează mai totdauna reflexiv: a se acăţăra. Pare a exista numai în dialectul daco-român, fiind însă chiar aci mai rar decât simplul a c a ţ, de unde derivă. Mai adesea se zice caţăr, perzându-se iniţialul a- după cum în istriano-româna el s-a perdut în forma c a ţ în loc de a c a ţ (Miklos., Untersuch. I, 18).

Cu a-:

La I. Creangă, în Povestea lui Stan Păţitul: „…. se răped cânii să rupă omul, nu altceva; şi când se uită mai bine, ce să vadă?

vede un băiet că se acăţera pe stâlpul porţii, de frica cânilor…” Şi ceva mai jos: „… cum vine duminică, Ipate şi cu Chirică se ieu şi se duc la horă în sat. Chirică, cum îi treaba băieţilor, se acăţera pe cele garduri şi se hlizea cu ceilalţi băieţi…” ( Conv. lit., 1877, p. 23, 29).

Fără a-:

La Alexandri, în Scara mâţei (sc. III): „Când m-ar vedea înpricinaţii căţerându-mă zi şi noapte pe scară, oare ce ar socoti în gândul lor despre prezidentul din Roman?…” Sau în Critil şi Andronius (Iaşi, 1794, p. 7): „…eš se căţăra cu šuţime asupra acestorŠ stâncš, care era neapropišate pentru mine…”

Strânsa legătură de sensuri între acaţăr şi a c a ţ se învederează mai ales când ambele vorbe ne întimpină alături, bunăoară la C. Stamati, în Ciubăr-vodă (Muza I, 95): ,. La câte buţi s-au dat cep

De mied, vişinap şi vin!

Câţi marţoli s-au rădicat, Înfingându-i în pământ, De a cărora vârf nalt

Năfrămi cu bani s-au legat, Pentru cei ce vor putea

Să se caţere pe ei!

A C Ă R I Ţ Ă

Câţi brazi din munţi s-au adus, Pe carii i-au răsădit

Pe drumuri şi prin oraş, A c ă ţ î n d pe vârful lor

Stegurele fel de fel…”

Cine se acaţără nu face altceva decât a se acăţa mai de multe ori. Explicând pe franc. „grimper”, Littré observă: „on s ‘a c c r o c h e pour g r i m p e r „.

Lungimea materială în acaţ-ăr din a c a ţ, pentru a exprime noţiunea frecuentativă, este de aceeaşi natură morfologică ca în scut-ur din scot = lat. excutio, sau în turb-ur din turb = lat. turbo. Sufixul verbal – ăr reprezintă aci pe – ur = lat. – ulo.

Forma organică e acaţ-ur, de unde apoi, prin acomodaţiune cu i din ţ = ti, urmează trecerea lui u în ă şi chiar în e: acaţ-er.

v. Acaţ.

— Caţă.

— Caţăr. – - ur.

— ÀCĂ. – v. 2- ac.

ACĂ- – v. 3 ac- – Acătare.

ACĂRÌE, s.f.; „quincaillerie, fabrique d’aiguilles, aiguilles en général.” (Cihac).

Format din a c a r „fabricant d’aiguilles”, întocmai ca: abagerie din abager, croitorie din croitor, cizmărie din cizmar etc.

v. 2 Acar.

1ACĂRÌŢĂ (plur. acăriţe), s.f.; étui à aiguilles. Sinonim cu a c a r n i ţ ă, a c a r – n i ş t e, a c o n i ţ ă şi a c a r, despre cari vezi la locul lor.

„Uneltele de cusut sunt: ac (cojocăresc, mare, mic, de fluturi), aţă şi acăriţă” (C.

Negoescu, Râmnic-Sărat, c. Bogza).

„Ciobanii poartă uneltele lor de cusut într-o acăriţă” (Mironescu, Neamţ, c. Taslău).

Ca deminutiv din a c a r, ar trebui să fie a c ă r e l; trecerea la feminin în acăriţă se explică prin analogia altor cuvinte cu un sens apropiat: cutie, lădiţă etc.

v. 2 Acar.

2ACĂRÌŢĂ. (plur. acăriţe), s.f.; t. de zool.; tique des moutons, pediculus ovinus.

Termen întrebuinţat mai cu seamă în Transilvania ca sinonim cu c ă p u ş ă: „ acăriţă, căpuşă, goangă ce se face pre oi cu foale mare” ( Lex. Bud., 3, 97). Iser, Wtb., 4: „ acăriţă, Schaaflaus”.

Cuvântul n-are a face cu ac „aiguille”, ci derivă d-a dreptul din lat. acarus = gr. ¥kari, de unde şi italieneşte: a c a r o dei montogni.

Trecerea la feminin în acăriţă din forma organică „acar” se datorează analogiei sinonimului c ă p u ş ă. De aci apoi prin analogie cu acăriţă, în care – reste orga-167

A C Ă R I Ţ Ă nic, se zice şi m i e l ă r i ţ ă ( L. B.), unde – rnu se putea naşte pe calea curat fonetică, ci numai doară prin aninarea analogică a finalului – ăriţă din acăriţă.

Filiaţiunea morfologică este dară: acar + căpuşă acară acăriţă + miel mielăriţă

E foarte interesant a urmări asemeni cazuri de analogie, cari ar rămânea pentru totdauna enigme din punctul de vedere curat fonetic.

v. Căpuşă.

— Mielăriţă.

ACĂTÀRE, pron. indeterm.; quidam, un certain. Vorbă pe cale de a dispare din grai, dar care nu o dată ne întimpină în vechile texturi.

În Vocabularul bănăţean, m.s. circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 442): „ Acătare.

Q u i d a m „.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 158 b. (Io. V, 4): „îngerulŠ Domnuluš pogorâša în acăta-re asuri în lacŠ şi turbura apa…” = span. descendía en c i e r t o tiempo = portug.

descia em c e r t o tempo”…

Evangeliarul transilvan, 1648, Luc. XI, I: „şi când să ruga elú în acătare locŠ, cumŠ părăsi, zise unulŠ deîn uceniciš luš cătră elŠ” = et factum est, quum esset în q u o d a m loco orans… = ™n tÒpJ tinˆ…

Italieneşte acest pasagiu se poate traduce foarte corect: „in c o t a l e luogo”.

Deja Lexiconul Budan (p. 3) a observat identitatea între românul acătare şi italianul c o t a l e. Ambele însă nu derivă din lat. aequetalem, precum bănuia Diez ( Wtb.2 I, 143), ci din eccu-talem, cu ecdevenit prefix şi trecut în acsau în cân toate limbile romanice: acel – cel, acest – cest, acolo – colo etc.

În locuţiunea proverbială muntenească, pe care ne-o dă Anton Pann ( Prov. III, 129): „eu acătare poamă nu sunt, dar nici fiece pasere nu mă mănâncă”, s-a conservat latinul t a l i s cu sensul de „excellent”, ca în: talis vir, talis dignitas, talis et tantus etc., precum şi la noi în adjectivul t a r e.

Cu acelaşi sens în Transilvania: „La noi mai auzi pe bătrâni zicând despre o persoană sau un lucru: nu-i acătare, adecă: nu e mare treabă de el” (I. Bianu, Târnava).

Cronicarul Neculce, II, 245, descrie în următorul mod pe domnul moldovenesc Duca: „Era om nu prea înalt, şi gros, burduhos şi bătrân; numai îşi cernia barba; pe atâta se cunoştea că nu avea acătare minte sau frica lui Dumnezeu. Şi ce gândia el să facă, şi la ce se ispitia, şi la ce l-au adus păcatul!…” [După comunicarea lui Aureliu Candrea. Forma amplificată acătărilea (=

168 acătare-le-a), cu însemnarea de „bon, excellent, exquis”, mai circulează în Moldova.

A C Ă Ţ AT

Contemporanul V, sem. I, 293: „… somnul ce-l pălea mereu nu-i părea acătărilea…”

Ibid., VII, sem. I, 290: „… după Irina ceea nu-i niciodată borşul acătărilea…” Ibid., 466: „… da ce să nu fie un lucru acătărilea?…”

Ibid., sem. II, 6: „… aşa li se cade, că, de-i femeia acătărilea, o ucid…”]

Din lat. eccu-talem limba română a căpătat un triplet foarte interesant. Alături cu acătare, ne mai întimpină: c u t a r e şi a t a r e. Sub raportul material, între câtetrele este aceeaşi legătură ca între acest, cest şi ast sau aest, derivate dopotrivă din lat. ecc-istum. Genealogia lexică este: eccu-talem

* acotare

* acutare acătare c u t a r e a t a r e

(it. cotale) (span. atal)

Accentul pe a treia silabă, pe de o parte, a provocat perderea uneia din silabele anterioare netonice: (a)cutàre şi a(cu)tàre; iar pe de alta, a redus în forma cea mai completă pe vocala clară la vocală obscură: acotàre – acutare – acătare. O dată tripletul dobândit, s-a operat apoi o mică diferenţiare de sensuri, fără care ar fi fost de prisos şi trebuia să peară două din cele trei forme. Astfel acătare însemnează: „un certain”; c u t a r e: „à savoir tel”; a t a r e: „un pareil”. De ex. „ acătare loc”

= „un certain lieu”; „c u t a r e loc” = „à savoir tel lieu”; „a t a r e loc” = „un pareil lieu”. De aci rezultă că graiul românesc poate să aibă nevoie de câtetrele.

Macedo-româna a păstrat numai o formă: ahtare, născută prin scăderea guturalei din acătare. E curios de a vedea pe unii căutând în macedo-românul ahpe un albanez a k ă – pe când românul acă- = lat. eccum ne apare nu numai în acătare, ci într-o întreagă familie de cuvinte curat romanice: acolo, acel, acest, acum, aci etc. Dar atunci de ce oare să nu se pretinză cu acelaşi drept a fi albanism şi italianul c o t a l e?

v. 3 ac- – Ahtât.

— Atare.

— Atât.

— Cutare.

— Tare…

ACĂŢ A v. Acaţ.

ACÂŢ

ACĂŢÀRE (plur. acăţări), s.f.; infinitif substantivé d’a c a ţ: action d’accrocher.

v. Agăţare.

ACĂŢÀT, – ă; part. passé d’ acaţ. Vocabularul bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 422): „ Acăţat. Applicatus”.

v. Agăţat.

A C Ă Ţ Ă C I O S

ACĂŢĂCIÒS A v. Acaţ.

ACĂŢÒS

ACĂŢĂRÀRE A v. Acaţăr.

ACĂŢĂRÀT

ACĂŢĂRĂTOARE. – v. Căţărătoare.

ACĂŢĂTOARE. – v. Agăţătoare.

ACĂŢĂTÒR. – v. Agăţător.

ACĂŢĂTÙRĂ. – v. Agăţătură.

ACĂŢÈLE, subst. fem. plur.; t. de botan.; vrilles ou mains de vigne. Termen foarte frumos, întrebuinţat mai ales în Transilvania pentru acele fire a c ă ţ o a s e ale viţei, cari mai obicinuit se cheamă cârcei.

Bobb, I, 5: „ acăţele, cârcei la viţa de vie”. Latineşte (Varro, Plin.) se zicea „capreolus”, fiindcă se a c a ţ ă r ă ca o capră.

v. Acaţ.

— Acaţăr.

— Cârcel.

ACĂU (după Iser, plur.: acoae), s.n.; seau, baquet. „ Acău, o măsură de patru vedre” (Pisone). „ Acău, o măsură de 40 de cupe” ( Lex. Bud., 28). Cuvânt aproape necunoscut în România. Vine d-a dreptul din ungur. a k ó „seau, muid” (Cihac).

v. Hârdău.

ACCÈ (art. acceaua, plur. accele), s.f.; monnaie, denier, sou. Acest cuvânt, cu litere cirilice: akce, figurează pe banul moldovenesc din 1573 al lui vodă Ion cel Cumplit:

Răposatul Laurian, într-o notiţă comunicată lui Papiu ( Tes. III, 271), explica legenda de mai sus prin: „b a n cu marca Moldovei”. D. A. Papadopol-Calimah ( Conv. lit., 1884, 104-9) a înlocuit pe b a n prin „a r g i n t „, într-un studiu intitulat: „Despre moneta de a r g i n t accé a domnului Moldovei Ion-vodă…” Această eroare a împins apoi pe d. Şaineanu ( Elemente turceşti, p. 7) a zice: „ acceá, literal-170 mente albicios, numele monetei de a r g i n t a lui Ioan-vodă cel Cumplit din anul A – C E

1573”. Faptul este că de la Ion-vodă nu există nici o monetă de argint, ci numai de a r a m ă (Sturdza, Uebersicht d. Münzen, 43). Este întocmai ca un „sou” francez de cinci centime. Deşi dară turceşte aka însemnează „blanchâtre” şi „argent mon-nayé”, (Zenker), totuşi nu de la turci d-a dreptul au putut moldovenii să ia acest cuvânt, ci din vreo altă limbă turanică, în care el să ai bă sensul general de monetă, fie de aur, fie de argint sau de aramă. În adevăr, în dialectul turc al cumanilor, cari stăpâniseră Moldova în curs de veacuri, accé însemna „pecunia”, „ban” (Kuun, Codex Cumanicus, Bud., 1880, p. 91, 151, 248). Este una din vorbele cumanice rămase în limba română până în secolul XVI şi mai încoace.

v. Aslam.

— Sim.

— ÀCE. – v. -aci.

ACÈ. – v. 1Aceea. – 2 Acel.

A-CÈ, adv.; pourquoi? à quoi bon? Necunoscut astăzi, acest frumos adverb de întrebare e foarte des în scrierile mitropolitului Dosofteiu.

În Psaltirea slavo-română, din 1680:

Ps. XLI, 92; XLII, 5: „ Acè măhnit eştú, „Q u a r e tristis es, anima mea et sufletulŠ mšeu, şi acè mă turburedzŠ?…” q u a r e conturbas me?…”

Ps. XLII, 2: „ Acè mâ urniş şi acè trist „Q u a r e me repulisti et q u a r e îmblu?…” tristis incedo?…”

Ps. XLIII, 24: „ Acè faţa ta o întorcš?…” „Q u a r e faciem tuam avertis?…”

Ps. XLVIlI, 6: „ Acè mă tem la dzuâ „C u r timebo în die mala?…” cumplitâ?…”

Ps. LXVII, 17: Acè vă uštaţ munţŠ în- „Ut q u i d suspicamini montes coaguchegaţ?…” latos?…”

În Psaltirea versificată, din 1673:

F. 2 b.

„Şi-š va mustra de ocarâ

Pentru carša-l supărarâ;

Cu mânie le va dzâce:

Acé stăturâ cu price?…”

F. 130 b: „ Acè, Doamne, ne-aš urnit departe, Ne-aš părăsât şi nu ţâi parte?…”

F. 132 a: „ Acè ţ-ântorcš mâna de la arme

De nu-ţ laş direapta să-š destrame?…”

F. 69 a: „ Acè, Doamne sfinte, ţ-ascundzi sfânta faţâ

De noš, ticăloşiš, cu atăta greaţâ,

A – C E

Cât sufletul nostru în prav să sgrăcšaşte Şi vintrele nostru-n pământ să lipšaşte?…”

F. 148 b: „Dumnedzău stătu-n zbor mare

De Dumnedzăš, de Domnš tare, De-š mustrâ pentru gudšaţe

Bănuindu-ş schimbând fšaţe, Şi le grăšaşte cu scrăbâ:

Acè faceţ lšage strâmbâ?…”

F. 75 a: „Când eš să adunâ

Domnul îi detunâ, Şi-š cuprinde fricâ

De nu pot nemicâ, Cât staŠ de să mirâ:

Acè să-nglotirâ?…”

În Paremiarul din 1683, f. 2 a: „ Acè ghremetirâ limbile şi năroadele?…” Alte exemple vezi mai sus la 13 A (p. 69).

Precum franţuzeşte nu se confundă adverbul „pourquoi” cu construcţiunea „pour quoi” sau lătineşte „quare” cu,qua re”, tot aşa vechea limbă română poseda şi ea alături cu adverbul a-ce construcţiunea „a ce”, pe care o găsim chiar la mitropolitul Dosofteiu, de ex. în Sinaxarul din 1683, la 24 novembre: „am întrat în curabie să mărgu la IerusalimŠ, să aflu a ce dorišamŠ să audzŠ…”, unde lătineşte nu se mai poate traduce prin „quare”, ci numai doară prin „qua de re”.

Într-o predică măhăceană din 1619 ( Cuv. d. bătr. II, 121) ne întimpină ceva analog: „Evanghelie dzice: tatălŠ nostru cel ce eşti în ceršure; a ce şi înţelepurea sufletului, şi înirema să înralţi asupră de ceršu, că Domnedzeu elu au faptu ceršulu şi pămăntulu…”

Ca sinonim cu a-ce, mitropolitul Dosofteiu întrebuinţează un alt adverb, de asemenea dispărut din grai, anume „derept-ce” sau „drep-ce”.

Ps. XLI, 10: „ Acè mă uštaşŠ şi „Q u a r e oblitus es mei? Q u a r e d r e p – c e măhnitŠ înblu?…” contristatus incedo?…”

Adverbul a-ce reprezintă pe latinul a d – q u i d. El este mai elegant şi mai energic decât construcţiunile actuale „la ce”, „de ce”,pentru ce”, în cari totodată urechea simte cele două elemente, pe când, în a-ce ele s-au contopit pe deplin. Nemic nu ne-ar împedeca de a-l scrie fără trăsură de unire, dar atunci ar trebui accentat: acè, pentru a se înlătura în lectură posibila confuziune cu pluralul de la a c.

v. Că-ce.

— Derept-ce.

— Drep-ce.

172 ACEÀ. – v. 1Aceea. – 1Acel. – 2Acel.

A C E E A

ACEALA. – v. Acela.

ACEASTA; ça, ceci, „nom général de chose” (Littré). E învederat că în fraza: „ai jucat prea mult, aceasta să n-o mai faci” nu este un pronume demonstrativ feminin ca în: „femeia a c e a s t a joacă prea mult”, ci o locuţiune neutră, invariabilă, având o funcţiune intermediară între pronume şi adverb. Corelativ neutrului a c e e a, aceasta e ceva mai demonstrativ, ca unul ce servă a exprime o situaţiune mai apropiată, fie apropiarea în faptă sau numai în cugetare.

Pravila Moldov., 1646, f. 57: „… cela ce va dzice gšupănu-său, să are fi ce bošarin, să nu-i vorovascâ cu mušarša, şi el tot va vorovi, de va face aasta de doâ, de trei ori, poate să-lŠ ucigâ fără nice de o certare…”

Ibid., f. 24: „… de va fi făcut una ca aasta şi se va adevăra cu mărturie oameni de cinste şi credincšoşŠ, certarša lui să fie moartša…”

Ib., f. 49: „… cela ce va ucide pre altulŠ -au fost tiindŠ moşiile cuiva, cu acesta scoposŠ cumŠ să cadzâ pre măna lui, de vréme ce să va arăta lucrul c-au făcutŠ una ca aasta, nice el, nice feorii lui nu vor încăpša să moşnenească acéle ocine…” Dosofteiu, 1673, f. 2 a: „Ce poate fi de povšaste

Ca aceasta şi de všaste

De să zborârâ păgâniš, Gloate, tinerš şi bătrâniš?…”

Ib., f. 5 b: „Iară spre noi, Doamne Sfinte, Ţ-aš însămnat de mainte

Strălucoarša sfinteš fšaţe, De ne-ntoarce la blândšaţe;

Deaasta-m daš bucurie

Inemiš şi veselie…”

Dosofteiu, 1680, f. 82 a:

Ps. LXVII, 29: „Poruncšaşte, Dumne- „Manda, Deus, virtuti tuae: confirma dzăule, cu putšarea ta; întaršaşte, Dumneh o c, Deus, quod perfecisti în nobis…” dzăule, aasta caré o lucraş întru noš…”

În viul grai, aceasta se întrebuinţează foarte rar, fiind înlocuit mai mult prin a s t a, i a s t a, a i a s t a, cari însă şi ele circulează mai puţin decât a c e e a cu varianturile lui.

v. Aceea.

— Aiasta.

— Asta.

— Iasta…

ACÈEA; ça, cela, „nom général de chose” (Littré). Etimologiceşte, aceea în propoziţiunea: „fiindcă am umblat mult, de aceea sunt obosit” nu diferă de a c e e a în fraza: „femeia a c e e a oboseşte, când umblă mult”; în primul caz însă noi avem a face cu un element neutru invariabil, întocmai ca ital. ciò, pe când în cazul al 173

A C E E A doilea este un pronume demonstrativ cu flexiune şi cu moţiune. Neutrul aceea, ca şi alte numeroase formaţiuni analoage în limba română, în cari printr-o formă feminină se exprimă o funcţiune neutrală, şovăieşte între adverb şi pronume, plecându-se mai mult în partea celui dentâi.

Într-un act moldovenesc din 1639 ( A. I. R. I, 87): „… şi să ša şi acea păine să o dea călugărilor, şi locul să-ş ţie călugării pre unde le spun dirésele şi pre unde le-au hotărăt hotarnicii şi le-au pus stălpi, direptu aceša nime să nu cutéze a ţinea sau a opri…” Într-un act muntenesc din 1649 ( A. I. R. I, 107): „… ni o răutate niménile de la ei n-au văzut, ce-ş păzescŠ lucrul şi biserica cumsecade, šară acum ei nu se pot răpoosa de voi, derept acéša etă că vă scriŠ…”

Într-o mărturie scrisă în Cotnar la 1618 ( A. I. R. III, 214): „…š-aŠ fostu făcut zapis pe sine pré ace dătorie, după aceša s-au tocmit cu • upănesa Lenţoe – întraceša ei ş-au cules viša şi o au dat în măna gšupăneséi Vrănceneséi…”

Într-un document moldovenesc din 1708 ( A. I. R. III, 271): „datam carté domnii méle – spre acéša ca să fie volnici cu cartša domnii méle a chema şi a strănge oameni streini…”

Cost. Negruzzi, Scrisoarea XII: „… De aceea, luat-aţi seama când e ger iarna şi vântul vâjie, că, dacă vă puneţi la vatră dinaintea focului, auziţi unele lemne ţipând şi videţi strecurându-se din ele o apă ferbinte?…”

Nu o dată în loc de aceia vechile texturi ne dau: acé, adecă fără emfaticul – a (v.5 A). De exemplu, în Psaltirea Şcheiană, din secolul XVI (ms. Acad. Rom.): Ps. IX, 39: „se nu adaugă-se după acé se „…non apponat ultro magnificare se mărească-se omul…” homo…”

Ps. XXX, 23: „dereptu ae audzit-ai „…ideo exaudisti vocem orationis glasul rugăciriei méle…” meae…”

Un act moldovenesc de pe la 1650 ( A. I. R. I, 108): „… am înblatu tinderele de-am însămnat ş-am stălpit cum au fost învăţătura măriei-sale lui vodă; întracé s-au aflat avăndu şi mănăstirea Păngăraţul o bucată de hotar…”

În toate locuţiunile de mai sus, aceea are o funcţiune curat adverbială: drept aceea = ideo, spre aceea = adeo, după aceea = postea, întraceea = interea, de aceea = propterea… Rolul pronominal dispare aproape cu desăvârşire.

În vechile texturi e mai cu seamă des: „drept aceia”.

Astfel, în Călătoria la iad a Maicei Domnului, scrisă circa 1550: „… aceşte săntu ceša ce n-au crezut în tatâl şi în fišulŠ şi în duhul sfăntŠ, d e – r e p t u aceša se muncescu aşa… ( Cuv. d. bătr. II, 316).

„… aceşte sintu carii n-aŠ ascultatŠ de tată-seu şi de mumâ-sa, ce-u priimitu blăstemul părinţiloru, d e r e p t u aceâ se muncescu aşa…” ( Ibid., 324).

„… aceša rău au grâitu cum voru curvi şi au făcut curvie, d e r e p t u ace se muncescu…” ( Ibid.).

„ aceša mănăâncă carne de om d e r e p t u ace se muncescu…” ( Ib., 326).

„…îngerii tremurâ înaite cruciei, arâ omenii o ţinu a-mână şi • urâ pré ša străm-174 bu, d e r e p t u ace să muncescu…” ( Ib., 326).

A C E I EZ Şi altele vro douăzeci de pasage, în cari aceea e scris: acaà, aceà, aceä şi mai ales: ace.

Prin deasă circulaţiune „drept aceea” ajunsese a deveni un singur cuvânt, primul element perzându-şi individualitatea prin tocirea consoanei finale. Aşa, într-un document moldovenesc din 1610 ( A. I. R. I, 22): „d e r e p – acé să are ei şi aduce nescare urice sau alte ispisoace, măriša-ta să nu le crezi…”