Hasdeu, Bogdan Petriceicu

5 candele de acioae…”

În glosarul slavo-român, circa 1620 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom., p. 83): „… idol vărsat de argint sau de altă oarece cioae, cum era în zilele vechš”; apoi mai jos, la p. 84: „ilectron, cioae”.

În redacţiunea circa 1670 a aceluiaşi material glosografic slavo-român (ms. în Bibl. Societăţii arheologice din Moscva), f. 81 b: „ilectron, auoae (acuwaæ)…” Silvestru, 1651, ps. CVI: „…c-au zdrobit porţile céle de cioae şi „…quia contrivit portas a e r e a s et rătédzele de fier frămtu-le-au…” vectes ferreos confregit…”

Într-o predică transilvană, circa 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 230): „…arzându-i cu cărbuni vii de focŠ nestinşi, mestecându-i în râşinâ cu pišatrâ puoasâ şi topindu-i în argint şi în aurŠ şi în cšuai (cüai)…”

În graiul de astăzi:

Balada Mihnea-vodă, aşa cum se cântă în Dobrogea (Burada, Călăt., 205): „Este-un cort mare rotat,

Cu creştetul naramzat, A C I O A L Ă

Cu sforile de matasă

Împletite toate-n şease, Cu ţăruşii de argint

Cum n-a fost nici că mai sunt, Cu maiugi de acioi

Cum nu s-află pe la noi…”

Basmul Cotoşman năzdrăvan (Ispirescu, Legende, 294): „Când întrară în palat, ce să vezi dumneata? Bogăţia de pe lume era acolo. Păreţii numai în aur poleiţi.

Pardoseala era de cleştar, iară învălitoarea era de acioaie şi de plumb…” „Bronzul sau amestecătura de aramă şi de cositor se cheamă la noi acioaie…” (A. Iliescu, Dâmboviţa, com. Sărdanu).

Jipescu, Opincaru, 154: „… Mai trecu ce trecu şi-apăi auzi bălăncănindă un clopot dă acioaie…”

După metal, însuşi clopotul a început pe alocuri a fi numit acioaie sau cioaie: „Clopotul la caii înhămaţi la trăsură sau în herghelie se zice cihoaie…” (D. Arghirescu, Covurlui, c. Moscu).

Dar de unde vine cuvântul?

Derivaţiunea din latinul c i b u m „mâncare”, argumentată prin aceea că numele german al aceluiaşi metal: „Glocken s p e i s e „ însemnează literalmente „mâncare de clopot” (Cihac, II, 356), s-ar putea discuta numai doară atunci când germanii sau un alt popor orişicare ar numi vreun fel de metal S p e i s e „mâncare”, fără a mai adăuga determinaţiunea cea esenţială: G l o c k e „clopot”.

Latinul vulgar a c i a r i u m, la plural a c i a r i a, însemna în genere „orice ferărie”, adecă „oarece cioae”, după expresiunea lexicografului slavo-român circa 1620, care numeşte aşa până şi pe ½lektron, o compoziţiune din aur şi argint, pe când Psaltirea din 1651 dă acelaşi nume aramei. Oricine „haberet în fusina sua aliquod ferrum, arainum, vel cuprum ad coquendum”, era a c i e r e r i u s (Du Cange, ad voc.). Din lat. a c i a r i u m se trage ital. a c c i a i o „oţel”, a c c i a r o „sabie, secure, armă de metal, a c c i a i n o „amnar” etc.

Cuvântul acioaie nu ne vine d-a dreptul din latina, ci prin comerciul italian de pe la finea evului mediu, din epoca numeroaselor colonii genoveze pe tot litoralul Mării Negre. Tot de acolo avem şi a l a m ă.

v. Alamă.

— Cioaie.

— Spijă.

ACIOÀLĂ (plur. acioale), s. f.; abri, chalet. Sinonim cu a d ă p o s t, dar numai atunci când e acoperit.

„Locuinţa la ciobani se cheamă: colibă, perdea, acioală…” (S. Alexandrescu, Prahova, c. Baicoi).

„ Acioală este o şatră, un adăpost pentru vite, cu acoperişul alipit de păretele casei sau al unui coşar, fără ca acioala să aibă păreţi…” (G. Bobocescu, Dâmboviţa, pl. Dealu).

În literatură, numai De la Vrancea (B. Ştefănescu) a ştiut să utilizeze această frumoasă vorbă ciobănească, în Sultănica, p. 59: „Părăsind vatra părintească, 203

A C I O A L Ă pustie dă farmecile d-odinioară, despreţuind răsplata viitoare, ce i să înfăţişa ca o minciună dăşartă, fugind de orce acioală omenească, căuta drumul muntelui Popău…”

Acioală derivă din a c i š „reposer” prin sufixul deminutival -o a l ă, pe care românii l-au moştenit întreg din latinul – ulla, – olla, ca în: hom-ullu-s, Cat-ullu-s, Apr-ulla, cor-olla, pers-olla etc., deşi lătineşte el era compus, de ex. corolla = co-ronla = coronula. Acelaşi sufix este la noi în: zi-ul-ică, furc-ul-iţă, musc-ul-iţă şi altele (cfr. Schuchardt, în Cuv. d. bătr., Supl., XXXIII).

v. Aciolez.

— Aciuez.

— Buşdulă.

— Hioală. – - oală. – - ulă.

ACIOARE. – v. Aciuez.

ACIÒL. – v. Aciolez.

ACIOLÈZ ( aciolat, aciolare), vb.; abriter, mettre à couvert. Sinonim cu a d ă p o s t e s c, dar numai într-un loc acoperit. La prezinte indicativ se poate zice şi aciòl, aciòli, acioală, precum se zice deopotrivă: „lucru” şi „lucrez”, „lucri” şi „lucrezi”, „lucră” şi „lucrează”. Derivă d-a dreptul din a c i o a l ă „abri”.

„Pe unde se acioală nevăstuica, poporul pune furci cu zgrebeni de cânepă prin toate colţurile coşarelor, zicând că ea fuge de furcă ca dracul de tămâie. M-am servit înadins de verbul „se acioală” sau „se aciolează”, deoarăce la noi e foarte popular şi-l auzi la săteni în toate convorbirile; însemnează: pune la adăpost sub un acoperemânt a unei fiinţe sau a unui lucru în timp de intemperie…” (Preut A. Paraschivescu, Muscel, com. Valea-Mare).

De la Vrancea, Sultănica, 227: „În mahalaua noastră abia se aciolase câţiva săteni de pe la Sohat…”

Cuvântul întră şi-ntr-o locuţiune proverbială, care caracteriză ospitalitatea poporului: „d-aia face omu patru pereţi, ca să se acioleze şi cei străini…” (A. Iliescu, Dâmboviţa, c. Sărdanu).

ACÌR. – v. Acer.

ACIUÈSC. – v. Aciuez.

ACIUÈZ, vb.; reposer, abriter. Cuvântul ni se prezintă sub patru forme, strâns înlănţuite atât în privinţa fonetică precum şi-n acea semasiologică.

I. Acìi ( aciiat, aciiare); reposer. Molnar ( Wal. Sprachl., ed. 1810, p. 229) pune pe „ acii, ruhen, abstehen” în a 2-a [conjugaţiune] după norma lui t a i ( ibid., p. 171). Prin sens şi prin formă, acii ( aciiare) este din punct în punct latinul acquieo ( acqui‘ re) din a d şi q u i e o, q u i ‘ r e, arhaism menţionat de grama-ticul Pompejus, dar înlocuit în latinitatea clasică prin inchoativul „acquiesco, 204 quiesco”.

A C I U E Z

Din acii, prin sufixul -o a l ă = lat. -o l l a, s-a format a c i o a l ă „chalet” şi apoi a c i o l e z „mettre à couvert”, doi termeni cărora noi le-am consacrat mai sus un loc aparte.

v. Acioală.

— Aciolez.

II. Acièz ( acioat, acioare); reposer, abriter. Această formă, foarte răspândită în popor şi prin concurenţa căriia organicul acii = lat. a c q u i e o deveni de tot rar, ne prezintă a doua treaptă din istoria cuvântului. Pe de o parte, aciez lângă acii este ca: lucrez lângă lucru, înfăşez lângă înfăş, curmez lângă curm etc.; pe de alta, acioat şi acioare, în loc de aciiat şi aciiare, se datorează aceluiaşi proces fonetic ca în zioă în loc de zie = latin diem, sau în chiotoare = cheitoare.

„…şoarecii mici se acioază prin locuinţele oamenilor şi împrejurul locuinţelor; cei mai stricători însă sunt şoarecii cei mari cât purcelul de o lună şi cu coada lungă de o palmă, cari distrug totul pe unde se acioază ei…” (I. Tacu, Covurlui, com.

Braniştea).

„…După ce zmeii au fost izgoniţi de Făt-Frumos de pe-n codri, ei se duse în ceriuri, şi acolo se ieu la harţă, bătându-se cu buzduganele şi răcnind din gură; această hărăţeală zmeiască se numeşte tunet şi fulger; ei nu se pot acioà decât după ce Sântilii (= Sfântu Ilie) îi stropeşte cu apă, fiind pus peste ploile din cer…” (Stareţ G.

Theodorescu, Galaţi, Mavromol).

Într-o colindă din Ilfov: „La Mărul rotat

La Câmp-rourat, Unde mi se bat

Doi pui de vulturi, Doi puişori suri

Sus într-un norel

P-un fulg daurel;

Eu că mi-am aflat, Acolo-am plecat Şi m-am acioat

Sub umbră de fag…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 68)

Într-o colindă din Ialomiţa însă acioat poate să nu fie „abrité”, ci o eroare în loc de a c e i a t „paré” (v. Aceiez): „Dar nu-s colpănei, Ci sunt ciobănei, În căţi răzimaţi

În glugi acioaţi…”

( Ibid., 75)

Cantemir, Cron. I, 304: „… de călcăturile şi îmbletele lor (tătarilor) locurile Ţării Moldovei despre Nistru, la câmp şi deschise fiind, mai mult pustie şi de moşnénii 205

A C I U E Z săi de câţiva ani părăsită este, deoseb de slujitori călăraşi, ce stau pre acea margine pe la Orhei, pe la Soroca şi pe la alte trecători, unde să pot aceoa de răutatea lor…” Să observăm că în originalul manuscript, controlat de d. Gr. Tocilescu, nu este: aceoa, ci: acioa (acïwa).

Basarabeanul C. Stamate ( Muza, 526) aduce între cuvinte vechi infinitivul substantivat: acioare, pe care-l explică prin: „hălăduinţă, adăpost, oploşire”.

De asemenea, la Pralea ( Psalt., 1827), f. 88. b: „ acioare, supunere-ascundere”, mai dându-ne şi o formă: acìo, pe care o vom atinge mai jos. Două tendinţe fonetice au concurs a trece pe aciez într-o nouă fază: 1. plecarea lui  de a dezvolta după sine pe paraziticul u, ca în: ciumpoi = cimpoi, ciucoare = cicoare, bucium = bucin, aciuoaie

= acioaie etc., de unde: aciuez = aciez; 2. tendinţa grupului disilabic – iode a scădea la monosilabicul – šu- ca în vechiul zuă = zìoă, iar cu atât mai vârtos când i nu este susţinut prin accent, ca în aciuat = acioàt.

III. Aciuèz ( aciuat, aciuare); abriter. Se întrebuinţează mai totdauna reflexiv, astfel că Dicţionarul ms. bănăţean, circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 442) nici nu ştie altfel decât: „ Aciuedzu-mă, contegor”.

Moxa, Cron., 1620, p. 348: „Noe întrâ în corabie cu feorii şi cu nurorile, şi trimise Dumnezeu de céle de pre pământŠ de toate vitele şi fieri şi paseri de se auarâ cu nus în corabie…”

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XXII, p. 10: „… fišului lu Dumnezeu ce n-au avutŠ unde nice capulŠ să-şŠ auo (acuw), acestuša şi robilor lui răvnitori să fimŠ şi multeei şi nespuseei bogâţiei a lui să jeluimŠ…”

Forma aciuo, în loc de aciue, ne aminteşte prin finalul – o pe acio din Pralea; la Coresi însă trecerea lui e în o se explică prin acomodaţiune regresivă cu – u- pe când la Pralea ea pare a fi numai o imitaţiune rău brodită, căci el cunoştea Omiliarul din 1580.

Cost. Negruzzi, Scrisoarea VI: „când iacă cerul se întărâtă, vântul stânge luminele, şi ploaia vărsându-se cu şiroaie, sileşte pre toţi a-şi căuta aciuare prin chilii…” Idem, Aprodul Purice: „…primăvara omătul cel adunat

Pintre ripi, şi d-a lui Febus calde raze săgetat, Se topeşte şi s-asvârle şiroi iute furios

În pârăul care curge pintre flori în vale jos, Îl turbură, îl măreşte, îl ămflă cu al său val, Şi nu-l lasă păn’ nu-l face de se varsă piste mal:

Câmpiile se îneacă, iar păstorii spăimântaţi

Saciuiază cu-a lor turme în munţii învecinaţi…”

Varlam, 1643, f. 371 a: „…eşti streinŠ pre pâmăntŠ: ca unŠ omŠ nemérnicŠ te auedzš priân lăcaşuri omeneşti…”

Cantemir, Istoria ieroglifică (ms., în Acad. Rom., p. 5): „… de ochiul zavistii 206 supt scutul umilinţei auându-mă…”

A C I U I T

Ibid., p. 94: „Cine dară în lume, o priatinilor! atâta de scămos la minte şi strămţos la cuvinte să va afla, carele să socotiască sau să grăiască că cel înpotrivă de supt braţul leului va putea scăpa, sau cel supt aripile vulturului auat că în primejdie va întra?…”

Cantemir, Divanul lumii, 1698, f. 114 a: „… nice o pricină de price le va folosi, nici o şuvăire, nici o aiuare sau suptŠ pământŠ fugire…”

Cantemir dară întrebuinţează totdauna pe aciuare în construcţiune cu s u b: „supt scut”, „supt aripe”, „supt pământ”, adecă: „abriter” în înţelesul strict al cuvântului; pe când pentru noţiunea de „reposer” el pune pe acioare: „a se acioa de cineva”.

În fine, după cum „adevărare” a trecut în „adeverire”, „adaugere” în „adăugare” şi „adăugire” etc., tot aşa aciere din a doua conjugaţiune, după ce nemerise în prima prin: aciuare, colindează de aci în a patra prin:

IV. Aciuièsc ( aciuit, aciuire); abriter. Această formă e adusă de Baronzi ( Limba română, p. 125), fără ca să citeze exemple. În grai, aciuiesc este mai mult „abriter quelqu’un”, iar aciuez „s’abriter soi même”. Tot aşa în limba veche (Cipariu, Principia, p. 4) m e s e r e z însemna, tranzitiv, „sărăcesc pe altul”, pe când m e – s e r e s c, intranzitiv, „sărăcesc eu”.

În basmul Şearpele unchiaşului ( Calendarul basmelor, 1882, p.56): „Văzând şi văzând că nu le era cu putinţă ca să vază şi ei în bătătură un copilaş se hotărâră să aciuiască pe lângă casă un dobitoc, un câine, o pisică, ce o fi…”

Iată dară genealogia fonetică, morfologică şi semasiologică a cuvântului: lat. – olla lat. acquiêre „reposer” rom. – oală rom. aciiare „reposer” acioală acioare „chalet” „abriter” aciolare aciuare „mettre à couvert” „abriter”, refléxif.

aciuire „abriter”, transitif.

Formele: aciere, aciuare şi aciuire, având fiecare o altă nuanţă de sens, merită câtetrele de a rămânea în limbă; nu mai puţin a c i o a l ă şi a c i o l a r e, despre cari vezi la locul lor.

ACIUÌRE A v. Aciuez.

ACIUÌT

A C I U O A I E

ACIUOAIE. – v. Acioaie.

ACLÀZ. – v. Atlaz.

ACLÒ

A v. Acolo.

ACLÒCI

ACMÀC, -Ă, adj.; novice, maladroit. Turcul a h m a k „sot, idiot”, de proveninţă arabă (Şaineanu, Elem. turc., 7). Cuvânt aproape necunoscut în popor şi-n literatură.

ACMOACE A v. Acum.

ACMÙ

ACMÙŞI. – v. Amuşi.

ACNÙ, adv.; à présent, de suite. În Banat, pe lângă a c u m, cu scurtatul a c ù, se mai întrebuinţează, cu acelaşi înţeles, acnù.

Cuvântul se vede trecut şi-n Gramatica lui Diaconovici-Loga (Buda, 1822, p. 148), oarecând profesor la Arad: „acù, acùm, acnù, îndată…”

Afară de acnù, se mai aude la bănăţeni: „a c n u m a, a c r ù şi a c r u m a, toate pentru acum, acuma” (S. Liuba, Caransebeş, com. Maidan).

Legile fonetice ale limbei române opresc cu desăvârşire trecerea labialului – mân n sau r, mai ales când m se razimă de vocala tot labială şi chiar întonată ù. Grupul

— mùnu se poate dislabializa, iar cu atât mai vârtos când se află în poziţiune foarte, adecă după o consoană. Aşadară acnù şi a c r ù nu sunt varianturi d-ale lui a c u m

= a c m u, ci neşte forme cu totul independinţi.

Se ştie demult că a c u m este lat. e c c u – m o d o.

Tot latinul „eccum” figurează şi-n celelalte forme, dar într-o compoziţiune diferită: acnù = lat. e c c u – n u n c; a c n u m a = lat. e c c u – n u n c – m o d o, urmat de emfaticul – a (v. 5 A).

Despre a c r ù şi a c r u m a, la locul lor.

v. 3 ac- – Acum.

ACNUMA. – v. Acnu.

ACOACE, adv.; ça, par ici. Nu este „aice”, dar arată direcţiune sau mişcare „spre aice”. Formă organică din latinul e c c – h o c c e = e c o c e, corespunzătoare formelor scurtate c o a c e şi c o a, de ex.: „vino-n c o a c e „ şi „vino-n c o a „, acoace s-a conservat în grai numai în compoziţiune cu „întru”: „vino întracoace”

= „viens de ce côté-ci”.

A C O L E A

Lui acoace e corelativ a c o l o „là, par là” = lat: eccu-illoc (eculloc), atunci când arată şi el direcţiune sau mişcare în sensul opus: „repede-te iute într-a c o l o, dar mai aruncă-ţi ochii şi-ntracoace…”

Numai asociaţi cu î n t r u, adverbii acoace şi a c o l o traduc pe francezul „par-ci par-là, de-ci de-là”, de ex.: „ce tot alergaţi într-a c o l o şi-ntracoace!…” Formele scurtate: „în c o l o şi-n c o a c e „ cuprind aceeaşi noţiune, dar într-un mod mai general, fără a indica anume puncturile între cari se produce mişcarea.

Alexandri, în Iorgu de la Sadagura, sc. VIII: „Dec! se scoală flăcău de la masă şi vine-ntracoaci…”

Id., Scara mâţei, sc. III: „Magdian: Iată-o chiar sub ochi. Acum spune-mi, văzut-ai ceva mai adinioare… întracoace? (arată scara).

Marin: Întracoace?… când te scoborai de sus?… Ba m-a ferit Dumnezeu…” Cuvântul e trisilabic şi disilabic: acoace sau acoaci.

v. 3 ac- – Acolea.

— Acolo.

— Coace.

— Coa.

ACOACI. – v. Acoace.

ACÒI (plur. după Cihac: acoaie, după Polysu: acoiuri), s. n.; grande aiguille à passer, aiguille d’emballage. Un ac mare, fabricat chiar la ţară de ferari şi cu care se coase saci, traiste etc. Forma aconšu s-a conservat până astăzi în Banat şi-n Hunedoara.

În Dicţionarul româno-latin ms., circa 1670 ( Col. l. Tr., 1883, p. 423): „ Acony.

Acus magna”. Este o formaţiune românească din a c prin sufixul augmentativ -o i =

—o n š u. Un sufix înrudit, dar nu acelaşi, ne întimpină în sinonimul italian, „agone” = * aconem, pe când vorba română ar presupune un prototip * aconium, dacă n-ar fi mai probabil că românii şi-au format cuvântul deja în epoca post-latină.

v. 1 Ac. – - oi.

ACOLÈ. – v. Acolea.

ACOLEÀ, adv.; là, de ce côté. Arată o poziţiune mai aproape decât a c o l o, dar mai departe decât a i c e, adecă ceva mijlociu între ambele.

În Moldova se aude mai ales acolè, fără – a, ceea ce însă întră în sfera sistematică a scăderii finalului – eà la – è în graiul moldovenesc: vedè = vedeà, acè = aceà etc.

Peste tot, cu mult mai răspândit este emfaticul acolea (v. 5 A), căruia-i corespunde forma scurtată c o l e a, mijlocie şi ea prin sens între scurtatele c o l o şi i c i: Acolè nu poate fi latinul eccu-illac (Cihac), de unde ar ieşi „acolà”, niciodată acolè; ea vine din eccu-i l l i c = e c u – l l i c.

Prin analogie cu acolea, în care – leeste organic, din a c i s-a format a c i l e a, prin care se exprimă ceva mai apropiat, sau cel puţin mai intim decât a i c e a, astfel că gradaţiunea între cei patru adverbi, considerându-se vorbitorul în centru, s-ar putea figura astfel:

A C O L E A

Alexandru-vodă Radu, 1627 ( A. I. R. I, 105): „…nemic de vinure, căte se vor vende acoleá în sat şi în Ţigănie, să nu dea, ni să meargă păharnicii a c o l o, pentru că am ertat domnia mea…”

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 231: „… a doua zi cu mare cinste şi jale au rădicat boierii cei mari oasele (doamnei Soltana) cu mare adunare de vlădici, egumeni şi preoţi făr’ de număr, mergănd şi domnul cu toate gloatele pe gios păn la mănăstirea Goliei, făcănd mare obidnuire domnul pentru doamna, la care cetind oasele cu mari căntări şi împărţiri de bani la săraci şi la tot norodul ce se afla a c o – l o, au îngropat-o acole denaintea Precistei; de acole au luat boierii cu toţi pe domnul şi l-au dus la curte…”

Evangeliar transilvan, 1648, Marc. VI, 10: „vare-unde veţ întra în casâ, acolea rămăneţ pânâ veţŠ eşi de a c o l o …”

Ureche, Letop. I, 179: „… s-au gătit de isnoavă (Despot-vodă) asupra lui Alexandru-vodă, şi au pogorit la Iaşi, apoi la Huşi, să poată apuca pre Alexandru-vodă acolea; ce Alexandru-vodă, văzănd şi auzănd că este golit de tot agiutorul, s-au pogorit la Chilia şi de a c o l o s-au dus la Împărăţie, ca să se ajutorească de a c o l o …”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 171: „Mă făcui o păsărea Şi zburai la maică-mea;

Fulg de pasăre măiastră, Zburai la maica-n fereastră.

Maica-n casă mătura: «Hâş! pasăre deacolea, Că doar nu eşti fica mea!»…”

Ibid., 400:

— Frunză verde foi de nalbă, Ce duci, mândră, pe sub salbă

C o l e a -n iişoara albă?

— Da doi pui de turturea.

A C O L I S E S C

— Dă-mi-i mie, draga mea!

— Bibi, bade, deacolea, Că nu-s pentru dumneata…”

Cost. Negruzzi, ed. 1857, p. 140: „ – Şi ce fac acum leşii la Iaşi?

— Este o săptămână de când s-au dus, după ce au văzut că nu mai au merinde pentru oşti, şi au purces pe Bahlui în sus, gândind c-or găsi de toate; dar acolea să videţi! Vodă din lagărul turcilor, cum au auzit de aceasta, au şi pornit după dânşii…”

Exclamaţiunea: „să vezi acolea!” corespunde până la un punct francezului: „et v o i l à!”, compus de asemenea din: „vezi” (vois) + „ acolea” (là); iar de francezul „que v o i l à!” se apropie acolea în:

— Pasă-mi-te nu pricepeai că te chiamă să-ţi dea mere dulci din sân?

— Dă unde, creştinu lui Dumnezeu? Nu-ţi spusei că ieram o fâţă, un nod acolea? Ce să cunosc eu ce-i plesnia muieri[i]-n cap!…” (Jipescu, Opinc., 42).

v. Acilea.

— Acolo.

— Aice.

— Colea.

— Colo…

ACOLISÈSC ( acolisit, acolisire), vb. reflex.: a s e acolisi; s’accrocher à quelqu’un ou à quelque chose, ne pas laisser tranquille. Sinonim cu a s e l e g a de cineva sau de ceva, însă într-un mod mai stăruitor şi cu gând rău. Un copil s e l e a g ă de alţi; un şiret se acoliseşte.

Pravila Moldov., 1646, f. 66: „…Căndu să va acolisi unŠ omŠ de altulŠ, nefiin-du-i cela nice cu o dealâ, aşša numai într-o pizmâ va vrša să-l ucigâ, cela încâ nu să va da…”

Un act moldovenesc din 1631 ( A. I. R. I, 106): „… au venit la mene Gheorghie Păngaraanul şi cu carte de la egumenul Nil şi de la tot soborul, şi au adus un uric peatluit şi nescris, şi s-au acolisit de mene se-l scriu…”

Mitropolitul Dosofteiu, Synaxar, 1683, martie 14 (f. 35 a): „draciš, nu prin vi-surš, ce avidomâ i se arăta să-l îngrozascâ de-š audzâša şi alţâš strigând benedicte, benedicte, şi nerăspundzându-le, întorsărâ de-l blăstăma dzâcândŠ: maledicte, ce te acoliseştš de noš?… „

N. Muste, Letop. III, 60: „Eată ce agoniseşte zavistia, cum află vreme neprietenul de-şi isprăveşte trebile lui; că aceste toate, de nu s-ar fi acolisit Constantin-vodă Brăncovanul domnul muntenesc de Mihaiu-vodă, nu s-ar fi făcut…”

Miron Costin, Letop. I, 233: „Eară cine era vizir la Împărăţie, era prieten Tomşii-vodă, şi au zis vizirul, pricepând lucrul: Ce se acoliseşte Radul-vodă de acel sărac?…”

Un act moldovenesc din 1765 (Codrescu, Uricar V, 391): „după a noastră cunoştinţă şi cercetare ce am făcut pe scrisori şi dovezi ce ne-au arătat Bosieasa prin vechilul său pe această moşie Berbeştii, şi după stăpănirea veche ce-au trecut atăţia ani, aşa am socotit, că numitul egumen de Hangu rău se acoliseşte de moşia Berbeştii…”

Cuvântul acolisesc e de origine greacă, dar cu mult mai vechi în România decât epoca fanarioţilor. Cihac (II, 632): „kollî, aor. ™kÒllhsa, coller, s’attacher, se communiquer; ™kÒllhsa tÕ kakÕn, j’ai pris le mal”. Având o accepţiune juridică, 211

A C O L I S E S C acolisesc pare a fi o rămăşiţă din influinţa dreptului bizantin, în Moldova mai cu deosebire (cfr. Cantemir, Descriptio Moldaviae, p. 100).

Este curios că graiul prefăcea pe acolisesc în ocolisesc printr-o etimologie poporană de la o c o l e s c, adecă a se lega de cineva nu d-a-dreptul, ci pe încungiu-rate. Aşa, într-un crisov de la Duca-vodă din 1681 (Melchisedec, Chron. Roman. I, 309): „s-au fost ocolisind Bazga şi Apostol Beţivul de locul svintei episcopii fără ispravă şi cu mare napaste…” v. Acolisitor.

— Acolisitură.

— Agonisesc…

ACOLISÌRE A v. Acolisesc.

ACOLISÌT

ACOLISITÒR, -OARE, adj.; pernicieux.

Beldiman, Tragod., v. 2777: „Din turci peste patru sute, puţin oreşice mai mulţi, Şi şeasesprezece tocma volintiri şi arnăuţi, Bez călugării ce vremea afară i-au apucat, Care fără nici o vină în sabie au picat, De care au să dea seamă grecii acolisitori Şi d-un sfânt lăcaş mult vrednic făr cuvânt supărători…” v. Acolisesc.

— Acolisitură.

ACOLISITÙRĂ (pl. acolisiture), s.f.; effronterie, importunité.

Noul Testament, 1648, Luc. XI, 8: „…săvaš nu s-arâ scula să-š dea luš „…e„ kaôÙ dèsei aÙtù ¢nast¦j di¦ pentru ce e prišatin luš, iarâ pentru acolisitÕ enai f…lon aÙtoà, di£ ge t¾n ¢natura luš scula-să-va şi-š va da…

…deian aÙtoà ™gerqeˆj dèsei aÙtù…” v. Acolisesc.

ACOLÒ, adv.; là, là-bas. „ Acolo, în acel loc unde nu sunt nici eu, nici tu; p e acolo, d e acolo, î n t r -acolo” ( L. M.).

În marea bogăţie de colorit a adverbilor româneşti de loc, acolo arată ceva mai departe decât a c o l e a, care iarăşi e mai departe decât a i c e a, care şi el e mai departe decât a c i l e a. Fiecare din aceştiia mai are câte una-două nuanţe: lângă a c i l e a – a c i şi a c i a cu vechiul c i a; lângă a i c e a – a i c e (a i c i ) şi i c e a (i c e, i c i ), afară de vechiul a c i c e a (a c i c e, c i c e a, c i c e ); lângă a c o l e a – a c o l e – c o l e a (c o l e ); lângă acolo–c o l o.

Între acolo şi c o l o este o umbră de deosebire logică. Când noi zicem: „el stă acolo sus”, indicăm în depărtare un punct unde se află cutarele; când zicem: „el stă c o l o sus”, înţelegem acea depărtare în genere, fără un punct anume.