Hasdeu, Bogdan Petriceicu

A D I N S Şi mai jos, în construcţiune cu p r e şi perzând pe iniţialul a-: „…învăţăndu-vâ şi dojenindu-vâ înşivâ „…docentes et commonentes vosmet p r e dìnsu voişi întru psalomi şi în căni p s o s psalmis, hymnis et canticis…” tări…”

Să se observe că acesta e unicul pasagiu în care adins „entre soi” se construieşte cu o prepoziţiune, şi tocmai cu prepoziţiunea p e, cu care nu se asociază niciodată a d i n s „exprès”. În norma generală, adins „entre soi” funcţionează totdauna singur, iar a d i n s „exprès” se întrebuinţează numai preces de elemente prepoziţionale: de, cu, în, din.

Păşim mai departe la examinarea texturilor.

Radu din Măniceşti, 1574 ( Ms. Harl. 6311 B., British Museum), Mat. XVIII, 15: „…e să greşire ţie fratele tău, pasă şi „…si autem peccaverit în te frater tuus, oblicéşte elŠ adinsere şi acela singurŠ…” vade et corripe cum i n t e r t e et ipsum solum…”

Întocmai aşa în cel mai vechi Evangeliar românesc tipărit, publicat de Cipar sub nr. 1 ( Analecte, p. 5).

Apoi în Legenda Duminicei, 1600 ( Cuv. d. bătr. II, 49): „şi vošu întoarce lumina soarelui de cătră voi de va fi întuânrérecu, de vă veţi gšuânghea adeân (adæ÷) voi…” În fine, în graiul poporan din munţii Moldovei s-a conservat până astăzi aden, redus la ade, cu sensul de „singur”, funcţionând ca adverb. „La noi în plasa Muntelui ţăranii zic: m-am dus ade, în loc de: m-am dus s i n g u r „ (G. Gavriliţanu, distr.

Neamţ, com. Galu).

Contextul latin al celor mai multe pasage de mai sus: „ipsis”, „in ipsis”, „ipsos”, „inter ipsos” pune afară de orice îndoială derivaţiunea cuvântului din a d – i p s u m, nazalizat: a d – i m p s u m, adecă tot de acolo de unde vine şi cellalt adverb a d i n s „exprès”, deşi între ambii deosebirea de sensuri nu poate a nu fi mare, deoarăce unul este „a d – i p s u m (negotium)”, pe când cellalt „a d – i p s u m (hominem)” sau „adi p s o s (homines)”.

Filiaţiunea varianturilor: ade „entre soi: seul, seulement” = a d – i p s u m; aden, adins „entre soi: l’un l’autre” = a d – i p s o s; adinsere, formaţiune analogică după norma adverbilor: altmintere, aşijdere etc.

Acelaşi preţios text piemontez din secolul XII, în care noi am găsit mai sus pe a d i n s „exprès”, ne dă şi pe adins „entre soi”, şi anume: „…episcopi e presbiteri qui tuto di sonent le tube per predicaciun, quar a d e s nos prediquen e castien e nos mostren la via de deu, a d e s nos cornen…” (Böhmer, Rom. Stud. IV, 17).

„…Deus superbis resistit, humilibus dat gratiam. Deus, zo dis, contrasta a d e s ail orgoillos, e ail humel dona la soa gratia…” ( Ibid., 31).

În primul pasagiu: „a d e s nos prediquen, a d e s nos cornen” însemnează: „între noi predică, î n t r e noi buciumă”, adecă paralel cu „ adinsu eişi” la Moxa sau „ adinsu voişi”, „ aden voi” în texturile din 1600 şi 1648.

A D I N S

În al doilea pasagiu „contrasta a d e s ail orgoillos” însemnează: „respinge n u m a i pe cei mândri” sau: „pe cei mândri s i n g u r i „, adecă paralel cu graiul ţărănesc din Moldova: „m-am dus ade…” v. 1 Adins.

ADÌNT ( adintat, adintare), vb.; être attentif, prêter attention. Arhaism a cărui dispariţiune e de regretat, căci nu-l putem înlocui decât prin perifrasticul: b a g s e a m ă; i a u a m i n t e etc:

Dosofteiu, Paremiar, 1683, f. 134 b, arhangelul cătră Maica Domnului: „Stri-gu-ţŠ, bucurându-mâ: plšacă-ţŠ uršachša şi-mi adintâ a Domnuluš spuindu-ţŠ culcuşŠ nesămănatŠ, c-aš aflatu-ţŠ darŠ denaintša Domnuluš, ce n-au mai aflatŠ cândva alta…”

Reproducând acest pasagiu, răposatul G. Seulescu ( Buciumul român, 1876, p.

253) zice: „ adintă sau a t i n t ă „, crezând că forma română ar deriva din latinul a t t e n d o, deoarăce, în adevăr, zicerea „şi-mi adintă” nu poate însemna decât „et a t t e n d e mihi”.

Ecuaţiunea adint = a t i n d ar prezinta o metateză între d şi t fără exemplu în fonetica română. Admiterea ei e cu atât mai de prisos, cu cât etimologia lui adint este una din cele mai limpezi.

Din Dosofteiu cuvântul a trecut în Dicţionarul româno-german al lui Budai-Deleanu (ms. în Muz. istoric din Bucur., II, p. 6), care însă – neştiind cum să-l traducă

— bănuieşte numai: „v i e l l e i c h t winken, mahnen”. Este învederat că traducerea e greşită. În textul din Dosofteiu, singurul în care ne întimpină adint, această vorbă nu însemnează „winken”, „faire signe”, dar nici „mahnen”, „faire souvenir”, ci numai: „auf etwas spannen, aufmerken, mit Aufmerksamkeit hören”, „écouter avec attention”, „attendere”, după cum înţelesese foarte bine Seulescu. „Pleacă-ţi urechea şi-mi adintă a Domnului spuindu-ţi culcuş…” se traduce prin „prête ton oreille et sois a t t e n t i v e à ce que je te dirai de l’accouchement divin…” E sigur că-n textul slavic, după care lucra Dosofteiu, lui adint îi corespunde „ vŠnimaš• , a t – t e n d o „.

De aci însă nu urmează derivaţiunea cuvântului din latinul „attendo”, pe cât timp sare în ochi identitatea lui cu a d i n t u o ( intuor, intueor) din i n t u o cu prepoziţiunea a d, care funcţionează ca şi-n: adincresco, adinflo, adinvenio, adin-vicem, adinstar etc., adecă numai ca un mijloc poporan de a da şi mai multă am-plitudine unei vorbe compuse deja cu „in”. Prin sens, i n t u o este sinonim cu „attendo”,de ex.: i n t u e r i veritatem (Cic.), i n t u e r i causam (Liv.), i n t u e n d u m quid affectet quisque (Quinct.) etc. „I n t u e r i implique l’idée d’attention et d’activité d’esprit dans la personne qui regarde” (Barrault). Din a d i n t u o, trecând în prima conjugaţiune, vine românul adint fără nici o modificare fonetică sau logică. N-am avea trebuinţă de a dăuga că latinul – tuu şi – tuo se reduc totdauna româneşte la – t: mor-tuus = mort, in-pro-mutuo = împrumut, batuo

= bat etc.

v. 2 Uit.

A D Î N C

ADINTÀRE A v. Adint.

ADINTÀT

1ADÂNC, -Ă, adj.; profond, épais, enfoncé. Pe când sinonimul a f u n d se rapoartă numai la extremitatea inferioară, adânc exprimă întregul volum al unei deschizături de sus până jos, astfel că se poate confunda cu n a l t, de exemplu în locuţiunea: apele sunt adânci = les eaux sont h a u t e s. Fiind însă că adânc se consideră de sus în jos, iar n a l t de jos în sus, între ambii termeni e contrast. Aşa, într-o colindă din Transilvania (I. G. Bibicescu, col. ms.,) sfinţii găsesc pe Dumnezeu: „’Ntr-o chilie

De tămâie

Cu uşa de alămâie, Îmi şedea Şi-mi socotea Şi cetea

Vanghelia, Cum să facă munţi înalţi, Munţi î n a l ţ i şi văi adânci…”

Latineşte a d u n c u s e sinonim cu „curvus”; „curvus” însă sau „curvatus” este ceva încovăiat în genere, fie mult sau puţin, pe când a d u n c u s se cheamă în specie o mare încovăitură foarte întrată în întru, în opoziţiune cu „pandus”, care însemnează o linie abia strâmbată. Aşa „cornua a d u n c a „ se zicea la neşte coarne formând ambele împreună mai mult decât un semicerc, după cum sunt, bunăoară, la zâmbrul de pe vechile monete moldoveneşti.

Acum se înţelege de la sine desfăşurarea logică a românului adânc „profond” din latinul a d u n c u s „recourbé en dedans”. În loc de coarne, n-are cineva decât să-şi închipuiască munţi sau maluri: deschizătura de la mijloc este adânc.

„Dacă aşa cuvânta Şi începe a cânta, Munţi nalţi se cutremura, V ă i adânci îmi răsuna…”

(A. Pann, Moş-Albu II, 68)

Ghicitoarea poporană: „Într-o vale adâncă

Zace-un popă de brâncă.

— Mamaliga”.

(Ispir., Pilde, 34)

Dosofteiu, 1673, f. 109 b: „Şi să scap de cine mi-s cu greaţâ Şi de g e n u n š adâncš, line-n faţâ;

A D Î N C

Vivorul apeš să nu mâ tragâ

Să mă-nghiţâ genunša cea largâ;

Nice smârcul budza să-ş deşchšae, Să mă soarbâ şi să să închšae…”

Cantemir, Ist. ierogl. (ms., Acad. Rom., p. 35): „nici adânc fundul mărei, nici nestrăbătută a pământului grosime…”

Sensul latinului „aduncus” pare a se fi păstrat mai cu deosebire în idiotismul românesc: „ adânci bătrâneţe”, care nu este altceva decât „vrâstă î n c o v ă i a t ă „.

Latineşte se zicea „curva senecta”: „Et nondum cani nigros laesere capillos, Nec venit tardo c u r v a s e n e c t a pede…”

( Tibul. III, 5 v. 16)

Un om gârbovit de ani era „toto c u r v a t u s corpore” (Stat., Theb. VI, 649).

Tot aşa, ca un grad şi mai înaintat de încovăiare bătrânească, se putea zice: a d u n c a senecta, toto a d u n c u s corpore, a d u n c a t u s corpore. O altfel de desfăşurare logică are la germani: „er ist schon t i e f în die Jahre”, alături cu: „er ist schon h o c h în die Jahre”, unde bătrâneţele se consideră ca o extremitate de sus sau de jos a unei linii: se urcă prin ani şi se pogoară din putere. O a treia dezvoltare independinte are slavicul „glăboka starostš”, cum ar fi lătineşte g l u b a t a senecta (cfr. Miklos., Lex., 130, 131). În scurt, sinonimul german însemnează „âge descendu tout bas”, sinonimul slavic „âge creusé”, sinonimul românesc „âge recourbé”.

v. Bătrâneţe.

— Crescut.

Inventariul M-rii Cotroceni, 1681 (ms., Arh. Stat.), f. 15: „jupăneasa Despa ajungăndu la adănci bătrănéţe…”

Enache Cogălniceanu, Letop. III, 254: „…i-au sărutat măna, zicăndu-i să-i fie într-un ceas bun, să trăească pănă la adănci bătrăneţe în luminat scaunul măriei-sale…”

Dosofteiu, Synaxar, 1683, la 19 ghen.: „aşša s-aŠ nevoit, şi la adânce bătrânšaţe sosând, la Dumnedz㊠s-aŠ mutat…”

De la sensul general de o mare deschizătură, considerată de sus în jos şi în totalitatea sa, cuvântul trece, pe de o parte, la orice se pleacă prea jos, de ex.: „Apoi vesel se-nturna

La Sultan de se-nchina

Cu adâncă temena…”

(Balada Sârb-sărac) pe de alta, la orice se ascunde într-o înfundătură, orice ni se înfăţişează ca o grămadă care se întinde departe nestrăbătută de văz, orice e foarte anevoie de pătruns, fie materialmente, fie într-un mod figurat.

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom., p. 112), traduce pe „abis, ¥bussoj” prin „cel adăncu” şi apoi comentează pe acesta cu: „cel 308 fărâ de fundŠ, celŠ neştiutŠ şi negănditŠ, celŠ neagšunsŠ de mente de omŠ”.

A D Î N C

Aşa sunt:

1. adânc „enfoncé”.

a) l ă c a ş adânc: „Acolo au odihna, locaş adânc, tăcut, Eroi ce mai-nainte mult zgomot au făcut.”

(Gr. Alexandrescu, M-rea Dealul) b) l a t u r e adâncă:

Dosofteiu, 1673, f. 68 a: „Căt le prisosšaşte de nu ne mănâncâ, Ne mânâ ca turma-n lature adâncă…”

2. adânc „épais”.

a) î n t u n e c i m e adâncă:

A. Pann, Moş-Albu I, 3: „Mergând astfel puţin încă, nişte ceaţă s-a întins, Ş-o-ntunecime adâncă din patru părţi m-a coprins…” b) c e a ţ ă, n e g u r ă, p î c l ă adâncă:

Dosofteiu, 1673, f. 108 b: „O, Dumnedz㊠sfinte! tu mă scoate

De poghošu de ape, tošu de gloate

Ce-m vine la suflet, şi de glodurš

Cu pâcle adânce fără podurš…” c) u m b r ă adâncă:

Balada Erculean: „Soţie de vrei, De vrei să mă iei, Mă scoate din stâncă, Din umbră adâncă…” d) o a s t e, c e a t ă adâncă: „Iar a noastră ceată încă

Vine înapoi adâncă, Tot cu puşti şi cu pistoale, Mai mulţi cu mânile goale…”

(G. D. Teodorescu, Poez. pop., 178)

Tot aici: e) r u ş i n e adâncă, adecă groasă, îndesată în Cuvântul Sf. Ion Crisostom, text din sec. XVII ( Ms. miscel. al Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 538): „o, ruşinea adăncâ!

o, răutatea avuţiei! o, amara šubirea argintului! o, nesătululŠ pântece!…”

A D Î N C

În acelaşi mod se poate zice: neştiinţă adâncă, p r o s t i e adâncă etc.

3. adânc „impénétrable = très fin”.

a) î n ţ e l e p c i u n e adâncă:

Dosofteiu, 1673, f. 167 a: „ Adânca ta-nţălepcšune

Nime nu va putša spune, Omul fără minte-ntreagâ

Nu va putša să-nţăleagâ…” b) m i n t e, s o c o t e a l ă adâncă:

Moxa, 1620, p. 392: „celŠ cu minte adăncâ RomanŠ, deaca se văzu înălţatŠ în ScaunŠ…”

Beldiman, Tragod., v. 293: „Grecii aceşti mult cu minte, aceşti adânci şi isteţi, Urmări, fapte de aceste, puteai de la ei s-aştepţi?…”

Zilot, Cron., p. 45, despre Alexandru Muruz: „Această nedomirire avându-o şi eu, am făcut cercetare întrebând pe oameni înţelepţi, şi m-am înştiinţat într-acestaşi chip, care şi adevăr seamănă a fi, cum că el fireşte nu au fost atâta supţire la minte şi adânc la socoteală, ci încă încovoia şi spre oareşicare prostime, dar avea darul bunătăţii şi al blândeţelor…” c) g î n d adânc:

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 ( Ms. Sturdzan, în Acad. Rom., p. 213): „se mărirâ lucrurele tale, Doamne, şi foarte-s adânci găndurile tale…”

Balada Fata Cadiului: „Nici nu bei, nici nu mănânci;

Ce stai pe gânduri adânci?…”

Marian, Bucovina I, 144: „Nici nu beu, nici nu mănânc, Că mă bate-un gând adânc…” d) v o r b ă adâncă:

Pann, Prov. III, 8: „N-a dezlegat sacul încă, Dar să vezi vorbă adâncă…”

Tot aşa: ş t i i n ţ ă adâncă, î n v ă ţ ă t u r ă adâncă şi altele.

4. adânc „impénétrable = très intime”.

a) d u r e r e adâncă:

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 120: „Şi nici bea şi nici mănâncă

De durerea cea adâncă…”

A D Î N C b) a m ă r ă c i u n e adâncă:

Zilot, Cron., p. 70: „Şi cum să nu fim toţi ladânc-amărăciune?…” c) j a l e adâncă:

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 222: „Mă dusei cu coasa-n deal, Cosii iarbă şi amar;

Mă dusei cu coasa-n luncă, Şi cosii jale adâncă!”

La italieni „adunco” sau „adonco” a păstrat sensul material cel restrâns al latinului „aduncus” = „curvatus”, de unde însă, prin noţiunea intermediară de „ungues adunci” (Cicer.), „dentes adunci” (Ovid.) etc., în cari „aduncus” coincidă cu „acutus”, s-a dezvoltat şi la dânşii expresiunea: m e n t e a d u n c a „minte ascuţită”, ceva cu totul independinte sub raportul genezei logice de românul „minte adâncă”. Aşa la Salvini, în clasica traducere a Iliadei (1723): „Uno comandi ed uno il rege sia, A cui donò il figliuolo di Saturno, Che profonda ed a d u n c a ha la sua mente…” v. 2, 3, 4 Adânc. – 1 Afund.

2ADÂNC (plur. adâncuri, vechi adâncure, excepţional: adânce), s.n.; abâme, profondeur, fond. Ambele pluraluri: adâncuri şi adânce la Dosofteiu, 1680, în acelaşi psalm LXVIII: „venišu întradăncurile măriš şi volbura potopitu-m-au…” şi apoi: „izbăvšaşte-mâ de carii nu mă pot vedša şi de adâncile apelor, să nu mâ înnšace volbura apeš nice să mă soarbâ adâncul…”

Întrebuinţarea cea mai deasă a cuvântului este cu sensul general de „abis”, mai totdauna în legătură cu noţiunea de „apă”.

Ioan din Vinţi, 1689, f. 5 b: „vihorulŠ şi văntulŠ, de a căruša căutare sacâ adâncurile, şi groaza lui topéşte măgurile…”

Arsenie de la Bisericani (ms., Acad. Rom., p. 179): „şi se spămăntarâ adăncurele de mulţimea sunetului apelor…”

Dosofteiu, 1680, f. 190 a: „cu luciul acoperi pre înşiš, să afundarâ întradâncŠ ca pšatra…”

Cantemir, Ist. ieroglif. (ms., Acad. Rom., p. 36): „…de lăcaşul stătător despre uscat s-au părăsit şi prin adâncurile apelor orbăcănd…”

Moxa, 1620, p. 386: „căzu o datâ o šarnâ prea geroasâ de îngheţâ marea pănâ întradăncŠ…”

Cu sensul de „ocean”, în glosarele din sec. XVII ( Cuv. d. bătr. I, 295): „luciul mării, adăncul, nošanul…”

În balada despre Napoleon cel Mare, aşa cum se cântă în Ardeal (Retegan, Poez.

pop., 33):

A D Î N C

„Amărâtul Bunăparte

Stând în adânc de departe…”

Fără noţiunea de „apă”;

Critil şi Andronius (Iaşi, 1794), pag. 41: „m-amŠ văzutŠ aşa de • osŠ afundatŠ într-adâncimele adâncurilorŠ, câtŠ am avutŠ frică că n-ošu mai eşi de acolo…” Cugetări în oara morţii, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 454): „toţi voru înviša din morte diân toate adăncurilša pămăntului…”

Legenda Ap. Petru şi Paul ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. Braşov, p. 650): „aceştea petrecurâ adăncul a toatâ lumea şi ca cu plugul semănarâ credinţa…” De aci figurat: a) sub raportul intelectual, a d î n c u l învăţăturei şi a tot ce se trage din ea: Moxa, 1620, p. 399: „cum nu poţi ajunge naltul ceršului, nice adâncul pământului, nice marginea lumiei, şi cum nu se potŠ număra stélele ceršului, nice nâsipul măriei, aşa nu se poate afla adăncul scripturilorŠ…”

Ibid., p.380: „ştiša filosofiša toatâ şi adăncul scripturilor elineşti…” Eustratie logofătul, 1632 (Bianu, în Col. l. Tr., 1882, p. 26): „…au fostŠ dascali desăvrăşitŠ, carii au scos ş-au arătatŠ toate adăncurile cărţilor şi svaturile direpţilorŠ den limba cša mai supţire şi mai ascuţitâ de toate limbile, ce să dzice elenească…” b) sub raportul moral, adâncul inimei şi al mişcărilor ei:

Pravila Moldov., 1646, f. 133: „dentru adănculŠ inimii lui aratâ cumŠ să aibâ prieteşugŠ…”

Moxa, 1620, p. 392: „dentru adăncul inimiei elŠ bătea să fie înpăratŠ…” Ibid., p. 403: „deaca auzirâ grecii, numai ce suspina cătrâ Dumnezeu dentru adănculŠ inimiei lorŠ…”

A. Pann, Prov. II, 38: „Gândul omului e iad Şi un adânc fără vad…”

Samuil Clain, Învăţături, Blaj, 1784, p. 39: „…boiari şi vitéji, carii la culmea fericirii lumeşti ajunsése, şi mai pre urmă au căzut întru adâncul necazurilor…” În fine, în loc de „a d î n c i bătrâneţe”, care este construcţiunea cea mai răspândită, se poate zice: adâncul bătrâneţelor:

Coresi, Omiliar, 1580, quatern. XVI, p. 5: „însuşŠ acesta AvraamŠ, întru adănculŠ bătrânéţelor, deîn păntece fărâ plodŠ născu pre IsaacŠ…”

Legenda Sf. Nicolae, text din sec. XVII ( Cod. ms. miscel. al Bis. Sf. Nic. din Braşov, p. 172): „şi mulţi elini fapt-au creştini, vieţui sfăntul lui D-dzău anii cu dulce cinste şi ajunse întru adăncul bătrănéţelorŠ şi fu plin de zile…” v. 1 Adânc.

— Adâncime.

3ADÂNC, adv.; profondément, bien avant, complètement. Reprezintă ca adverb toate sensurile adjectivului a d î n c.

Proverb: „Cine ţi-a scos ochii?

— Frate-meu.

— D-aceea ţi-a scos aşa adânc” 312 (A. Pann, III, 28).

A D Î N C

Zilot, Cron., p. 45: „însuşi văzându-şi puterea minţii că nu lucra adânc, se sfătuia cu din miniştrii săi…”

Neculcea, Letop. II, 257, descriind pe nemuritorul mitropolit Dosofteiu: „nu era om prost de felul lui, era neam de mazil, prea învăţat; multe limbi ştiea: elineşte, lătineşte, slovineşte şi alte; adânc din cărţi ştiea şi deplin călugăr…” Fără nici o schimbare materială, aceeaşi asociaţiune de idei poate fi expresă româneşte prin adânc: ca adverb „profondément”, ca substantiv „profondeur” şi ca adjectiv „profond”; de ex.: a) ca adverb: „o f t e z adânc”.

Pompiliu, Sibiiu, 80: „Mândruţa se geluia, Din suflet adânc o f t a Şi din grai aşa grăia…” b) ca substantiv: „o f t e z dintradânc”.

Alecu Văcărescu, p. 46: „Suflet hain, nu-i păcat

Să mă vezi tot înfocat Şi dintradânc o f t î n d, În chinuiri petrecând?…” c) ca adjectiv: „un adânc o f t a t „.

Beldiman, Tragod., v. 17: „Toţi aleargă, cer scăpare, în pustiuri năvălesc, Căci viaţa, starea toată, în primejdie-o privesc, Mânile la ceriu rădică, înalţă adânci o f t ă r i, Plâng cu tânguire mare, privind jalnicele stări…” v. 1, 2Adânc. – 2 Afund.

4ADÂNC ( adâncat, adâncare), vb.; creuser, approfondir, enfoncer. Mai vechi decât sinonimul a d î n c e s c şi contimpuran adjectivului a d î n c = lat. aduncum, verbul adâncare vine d-a dreptul din lat. adunco (- atus, – are): „a d u n c a n t u r quae ex diverso coacta faciunt anguli formam” (Paul. Diac.).

Coresi, 1577:

Dosofteiu, 1680: „…că mârirâ-se faptele tale, Doamne, „…precum să mărirâ lucrurile tale, foarte adăncarâ-se cugetele tale…”

Doamne, foarte sadâncarâ gândurile tale…” în contextul grec: sfÒdra ™baqÚnqhsan…

Legenda S-tei Vineri, text din sec. XVI ( Cod. ms. misc., Bis. Sf. Nicolae din Braşov, p. 75): „aceša abăturâ şi, groapa adăâncăndŠ, săparâ…”

Barac, Risipirea Ierusalimului, p. 108:

A D Î N C

„Le răstoarnă corabiia Şi îi tae cu sabiia;

Care-l văd ei că din apă

Cu notul că mai să scapă, Cu sabiia îl adâncă

Mort în marea cea a d î n c ă …”

Lexiconul Budan (p. 6): „ adănc, – are, – cat, vb. act.: 1) covăi în lăuntru: adunco, inflecto, sinuo, incurvo: einwärts biegen, krümmen. 2) m ă adănc: me attollo, erigo: sich bäumen”. În ambele sensuri, adânc corespunde pe deplin prototipului latin. E mai cu seamă interesant reflexivul a s e adânca „se cabrer”, pentru care limba română nu posedă decât pe perifrasticul: a se rădica în două picioare.

Infinitivul funcţionând ca substantiv:

Pravila Muntenească, 1640, f. 114 b: „şi se ispiteascâ sfintele cărţi, ca să aleagâ partša păcatelorŠ dentru adăâncarša valurilorŠ şi să nu petreacâ întru grija ceştii lumi…”

Mai în circulaţiune este participiul adâncat, întrebuinţat ca adjectiv sau chiar ca substantiv şi perpetuat mai ales în nomenclatura topografică.

v. 1,2,3 Adânc. – 1,2 Adâncat.

— Adâncata.

— Adâncitură.

ADÂNCA, n. pr. de quelques localités. După Frunzescu ( Dicţ. top., 1) se cheamă Adânca o pădure şi un sat în Dâmboviţa. Ca nume propriu topic, e mult mai răspândită forma A d î n c a t a.

v. Adâncata.

ADÂNCÀRE (plur. adâncări), s. f. – v. 4 Adânc.

1ADÂNCÀT, -Ă; part. passé d’ a d î n c: creusé, approfondi, enfoncé.

În cele mai multe cazuri, adâncat exprimă noţiunea de „înfundat”, fie înfundătura mare, ca la Barac, Risipirea Ierusalimului, p. 77: „Era o cetate tare

Iotapata, foarte mare, Supt un munte aşezată Şi de munţi încun• urată, Cu văi foarte adâncate…” sau ib., p. 122: „Stârvurile aruncate

În nişte văi adâncate…”; fie înfundătura oricât de mică, de exemplu la Dosofteiu, Synax., 1683, ghen. 1, despre St. Vasilie cel Mare: „lungăreţŠ la mšarele obrazuluš, tâmplele adâncate, puţintel tunsŠ…”

În graiul ţăranului din Prahova: „…gândurili fămei[i] şi marea n-au sfârşit, n-au 314 început, atât sunt dă adâncate…” (Jipescu, Opinc., 133).

A D Î N C Ă T U R Ă

Aci, de la sensul de „înfundătură mare”, adâncat trece deja la acela de „fără fund”.

Arsenie de la Bisericani, circa 1650 (ms., Acad. Rom., p. 88): „cela ce adunâ ca-n neşte foi apele mării şi le-au pus întru vistšare adăncate = f ă r î d e f u n d Š …” Id., p. 182: „şi-i adăpâ pri-nşi ca în neşte ape multe adăncate = ape multe f ă r ă d e f u n d Š …”

Cuvântul e des în Psaltirea Şcheiană, circa 1550 (ms., Acad. Rom.), ca şi-n a lui Coresi din 1577, bunăoară în psalmul LXVIII:

1577: „…întinašu-me în tină adăncată şi nu e „…întinai-mâ în tinâ adăncată şi nu e stare…” stare…” „…izbăvéşte-me de uriţii miei şi de ape „…izbăvéşte-mâ de urâţii miei şi de adăâncate…” adăncate ape…”

În aceleaşi texturi e nu mai puţin des substantivul a d î n c a t.

v. 4 Adânc. – 2 Adâncat.

— Adâncata.

— Adâncitură.

— Într-adâncat.

2ADÂNCÀT (plur. adâncate), s.n.; enfoncement, chose très enfoncée.

Se întrebuinţează nu o dată la Coresi, 1577, şi-n Psaltirea Şcheiană, circa 1550

(ms., Acad. Rom.), de exemplu: „turbură adâncatulŠ măriei” (ps. LXIV) sau: „venišu întru adăncatele măriei…”

Zilot, Cron., p. 52: „Ci ei întâi căzură

În mare adâncat;

Ceilalţi iar, cum văzură, Cumpătul îşi perdură Şi toţi ne-am înecat!…” v. 4 Adânc. – 1 Adâncat.

— Adâncata.

— Adâncime.

ADÂNCÀTA, n. pr. de plusieurs localités. O mulţime de localităţi din România poartă acest nume, datorit – fireşte – poziţiunii lor într-o vale sau într-o înfundătură.

Aşa sunt, după dicţionarul topografic al lui Frunzescu (p. 1), satele numite Adâncata: unul în Dâmboviţa, unul în Prahova, câte unul în Dorohoi, în Argeş şi-n Teleorman, două în Dolj.

În Buzău – după B. Iorgulescu ( Dicţ. top., ms.) – un sătuleţ Adâncata şi o pădure Adâncata.

v. 4 Adânc.

— Adânca. – 1,2 Adâncat.

ADÂNCĂTÙRĂ (plur. adâncături), s.f.; creux en général, petit enfoncement.

„Vale numeşte poporul o adâncătură oarecare în pământ, pe care merge un părâu din ploaie sau izvor…” (P. Bădescu, Dolj, c. Filiaş).

„Pe aci vale se cheamă o adâncătură strânsă între două dealuri…” (I. Georgiu, Tutova, c. Corodeştii).

A D Î N C Ă T U R Ă

Până şi orbita ochiului se poate zice adâncătură.