Hasdeu, Bogdan Petriceicu

A

În vorbire, fiecărui sens şi fiecării adumbriri de sens corespunde o altă intonaţiune şi o altă durată.

Interjecţiunea de uimire a! nu trebuie confundată cu interjecţiunea de durere ah! după cum le confundă latineşte editorii lui Plaut şi ai lui Terenţiu, deşi în manuscripte figurează ambele exclamaţiuni. Dinarchus când sărută pe Phronesium: „ ah! hoc est mel melle dulci dulcius!…” ar fi mai corect de a citi: „ a! hoc est mel…”

A pune aci ah! în loc de a! este ca şi când am face pe Arvinte, când bea şi-i place vinul, să zică: „ ah! … bun îi…” Între a! şi ah! fie latineşte sau româneşte, este o mare deosebire psicologică. Ambele însă nu sunt nici latine, nici române în parte, ci comune tuturor popoarelor. Cât pentru cea dentâi din ele, deschiderea gurei şi ieşirea din gâtlej a sonului a la vederea unui lucru surprinzător este un fel de gest vocal firesc al copilului şi al sălbatecului.

v. Aa!

— Ah!

— Ahi!

— Aho!

— Ama!

— Aos!

— Au!

3A pentru va, verb auxiliar la formarea viitorului singular de a 3-a persoană.

E des în cântecele poporane, mai ales când forma întreagă va ar cere două silabe, de ex. se va…, îmi va…, îţi va etc., acolo unde metrul permite numai una: s-a…, mi-a, ţi-a…

Balada Codreanul: „Pe Codreanul nu-l ierta, Că el capul ţia mânca Şi foc târgului ţia da Şi pe doamna ţia fura…”

Balada Inelul şi năframa: „Aurul când sa topi, Să ştii, frate, c-oi muri…”

Balada Mioriţa: „Fluieraş de os, Mult zice duios!

Fluieraş de soc, Mult zice cu foc!

Vântul când a bate, Prin elea răzbate…”

Într-o comedie de Alexandri, o voroavă între doi ţărani: „Gheorghe: Îi privighetor măi, îi subprefect d-nu Răsvrătescu!… are putere, frate.

A

Veveriţă: Las’, cumătri, că de-al de Răsvrătescu se schimbă pe toate lunile. Ca mâni a vini altu şi nea zice alte poveşti…”

În conjugaţiunea română existând un viitor propriu-zis sau afirmativ şi un viitor dubitativ cu funcţiunea de prezinte optativ, la cei vechi ne întâmpină uneori o frumoasă diferenţiare de sens între a şi va:

Neculce, Cron. II, 310; „de a hi aşa, va da samă lui Dumnezeu…” În acest pasagiu, a este dubitativ, va e afirmativ.

Cu sens dubitativ e şi mai obicinuită în popor contracţiunea lui va în o: „dacă no putea, no veni, şi so alege cu atât” ( L. M. ), prin care auxiliarul v o i r e se confundă foneticeşte cu auxiliarul a v e r e la preteritul de a treia persoană: „ o făcut” pentru „ a făcut”.

v. O.

— Au.

— Voi.

4A, verb auxiliar la formarea preteritului compus singular de a 3-a persoană: „ a venit, a fugit” ( L. M. ) în opoziţiune cu pluralul: „ a u venit, a u fugit”.

Formă literară modernă, deja foarte înrădăcinată şi destul de nemerită, dar care e aproape necunoscută poporului şi vechilor texturi, unde ne întâmpină „ a u venit, a u fugit” sau „venit-a u, fugit-a u „ la singular şi la plural deopotrivă.

În părţile Ţărei Româneşti pe unde se aude în grai a în loc de a u, el se întrebuinţează şi la plural, de ex.: „as-noapte a întrat luchi[i]-n zăvadă şa mâncat vo trei oi…” (T. Theodorescu, Ialomiţa, c. Lupşeanu).

Tot aşa în dialectul istriano-român se zice „ a venit, a fugit”, dar nici acolo nu se face deosebire între ambele numere, ci a se aplică la plural ca şi la singular: „o votă foşta trei fraţ, doi orb şi ur na văjut…” (Miklosich, Rum. Untersuch. I, 78).

Am spus că diferenţiarea „ a venit el – a u venit ei”, admisă în limba actuală literară, e frumoasă şi va rămânea; dar vreo raţiune etimologică ea nu are. Din latinul singular habet, poporan avet, s-a născut românul a u = av( et), şi tot a u = av( ent) trebuia să se nască din pluralul latin habent. În scurt, a u la singular, ca şi la plural, este unica formă română organică. Tocindu-se finalul u în grai, s-a tocit deopotrivă la ambele numere. Dacă n-ar fi a u la singular, poporul n-ar putea să aibă forma contrasă o, foarte răspândită: „el o venit, o fugit”, căci monosilaba a nu scade la o decât prin contact cu o consoană sau o vocală labială. – v. Au.

— O.

Macedo-românii, în adevăr, întrebuinţează pe a u numai la plural; însă nici pentru singular ei nu cunosc pe a, ajutându-se în locu-i cu „are” şi mai ales cu „easte”: „easte fugitu”, „easte venitu”: „Eu din cor nu-mi mă despartu, Că-mi easte venit bărbatlu…”

(V. Petrescu, Mostre II, 70)

5A, partic. enclit. O vocală emfatică, care se acaţă: 1. la ăst, cest, acest, ăl, cel, acel, în cazurile direct şi oblic din ambele numere la masculin şi feminin: ăst-a, ăstui-a, 88 ăşti-a, ast-a, astei-a, aste-a, ăstor-a…; 2. la un, alt, atât, cât, în cazul oblic din A ambele numere şi genuri: unui-a, unei-a, unor-a…; 3. la mult, tot, amândoi, în cazul oblic plural masculin şi feminin: multor-a, tuturor-a, amânduror-a; 4. la nimene, în ambele cazuri ale singularului: nimene-a, nimenui-a; 5. la ordinalul masculin: al doile-a, al treile-a, al patrule-a…; 6. în fine, la mai mulţi adverbi: aici-a, aieve-a, alăture-a, purure-a, acum-a, atunci-a, pretutindene-a, asemene-a, aimintere-a, aşijdere-a, aiuri-a, nicăiri-a etc.

În toate aceste cazuri emfaticul – a este netonic, întărind cuvântul fără a atrage accentul asupră-şi. Altfel e în aşa = aşia din aşì şi în abia din abì, unde nu e decât diftongirea vocalei scurte accentate, fenomen fonetic cunoscut limbilor neolatine, iar nu o particularitate morfologică proprie graiului român. De aceea vedem, de exemplu, că a s c h a lângă a s c h i există şi la reto-romani, pe când nicăiri în Occidinte nu găsim o paralelă pentru ăst-a lângă ăst sau pentru atunci-a lângă atunci.

Tot astfel de o altă natură este iniţialul a în aşa, abia, atuncia, acesta, acela etc., adecă generalmente sau prepoziţiunea ad, sau acdin ecce ori eccum, sau vreun alt ingredient analog de asemenea romanic, pe care-l regăsim în dialectele neolatine occidentale: aquest, aquel, adunque, asi, abes…, unde însă – încă o dată – nu ne întâmpină nicăiri emfaticul – a, una din trăsurile cele mai caracteristice ale graiului românesc între limbile surori, nu numai în daco-româna, dar şi-n macedo-româna: atunci-a, aist-a, acest-a, aci-a, acel-a, alšur-a, a doile-a, a treile-a etc., şi chiar în dialectul istrian, atât de puţin studiat şi deja aproape dispărut: acmoce-a lângă acmoce, aiure-a lângă aiure, anci-a lângă anci, cel-a lângă cel, cest-a lângă cest şi altele.

Emfaticul – a este pe deplin un element pronominal demonstrativ, un „cuvânt deictic” (deiktisches Wort), după expresiunea lui Miklosich ( Lautl. I, 5). El joacă în limba română, pe o scară mult mai întinsă, acelaşi rol pe care-l avusese în vechea atică lungul i în oØtos-… lângă oátoj, touton-… lângă toàton, tout-… lângă toàto, aØth-• , ™keinos-…, ™keinhs-… etc., cu acea deosebire că acesta din urmă îşi atrage accentul, pe când celalalt întăreşte demonstraţiunea fără a zgudui tonul. Chiar etimologiceşte, românul – a pare a fi de aceeaşi origine cu vechiul grec -i, căci forma-i primitivă nu e – a, dar – ša, care reapare în a i a = a-ia de la a şi-n a c e i a =

= acea-ia de la acea, unde – inu este un adaos eufonic pentru înlăturarea hiatului din aa şi aceaa, fiindcă româneşte hiatul în asemenea cazuri se înlătură nu prin – i- ci prin – usau – o- ca în stea-u-a s. stea-o-a, zi-o-a, basma-u-a etc. Conservându-se dară în a-ia şi-n acea-ia, primitivul – ša s-a redus pe aiuri la – a, întocmai după cum s-a redus la -’ a articlul nostru feminin postpozitiv din latinul illa, de unde prin muiare trebuia să fie ’ ša, nu ’ a. O dată primit pentru emfaticul – a prototipul – ša ( ya), ne găsim faţă-n faţă cu pronumele demonstrativ indo-europeu foarte cunoscut ya, ( ša), sanscrit ya( s), zendic ya, litvan ji( s), paleoslavic i, latin i în is, id etc., cu care deja Curtius ( Grundz., no. 606) a identificat pe emfaticul i al grecilor (v. Windisch, Relativpronomen, în Curt. Stud. II, 316). Prin urmare, un oØtos-… este paralel cu românul acest-a sau acel-a nu numai prin funcţiunea de demonstrativ emfatic, dar poate şi materialmente prin -… = – a, deşi românii n-au împrumutat această particulă de la greci. Să fie oare o rămăşiţă dacică?…

A

6A, article féminin adjectival.

Denaintea adjectivului, singurul articlu feminin întrebuinţat în limba noastră literară veche şi nouă este c e a, tot aşa la istriano-români, iar la macedo-români a c e a: cea frumoasă, cea muşată, acea muşată „la belle”; în gura poporului însă, mai ales în Ţara Românească şi peste Carpaţi, circulează în multe locuri forma a, care aparţine în specie posesivului.

Ne întimpină des la Anton Pann: „Şi în fuga lui a mare

Îl prinzi cu mâna călare…”

( Prov. III, 107), unde nu diferă întru nemic prin sens de obicinuitul: „fuga c e a mare…”, macedo-româneşte „fuga a c e a mare…” „…ce o vrea, să facă:

Bărbatu-i la toate ca mutul să tacă; Şi dacă găseşte vreun lă-mă-mamă, Nu vede, n-aude şi nu-i bagă-n seamă, De părere bună – pe care-ntâlneşte

Îşi laudă casa, şi se fericeşte

Că ea bărbat are bun peste măsură:

Ca pâinea a bună…”

( Prov. II, 97)

Se zice proverbial: „ei trăiesc împreună ca pâinea a bună…”, „e bun ca pâinea a bună: îi iei îmbucătura din gură…” (Pann, II, 135; III, 20).

Cu particula emfatică – a, din a se face aia, şi atunci generalmente se lungeşte în graiul poporan şi adjectivul care urmează, dându-i-se articlul postpozitiv, astfel că în loc de „pâinea a bună” se aude: „pâinea aia b u n a „, cu sensul aproape superlativ de „foarte bună”.

La plural este ale, adesea preces de prepoziţiunea partitivă d e.

Pann, II, 100: „Vro câteva vorbe trânti după lege

Dale nodoroase, ca nişte ciomege…”

Ar fi totuna a zice: „vorbe de c e l e nodoroase”.

Când la ale se acaţă emfaticul – a, atunci se adaugă mai totdauna articlul postpozitiv la adjectivul următor; de ex. iată cum vorbeşte un ţăran din Ilfov: „Mi-aduc aminte dă vorbele ei alea d u l c i l e ca mierea…”

(I. Dumitrescu, Zmărăndiţa, p. 28).

Sau într-un basm din Mehedinţi: „Apoi făcu o nuntă dalea î n f r i c o ş a t e l e: aşa nuntă ş-aşa veselie mai la 90 rar…” (Ispirescu, Legende, p. 344).

A

Pe alocuri, mai cu seamă în Banat şi-n partea sudică a Transilvaniei, a şi ale se aud aspirate ca ha şi hale sau chiar hăle, ori hâle. Într-un basm temeşean, reprodus cu toate particularităţile dialectale de cătră Picot ( Dialectes roumains, p. 30, 34): „Casa în carše şedše stăpâna găitanuluš îš tătă din oasše de om. În ša şedše numa o babă cu fata šeš ha frumoasă…” Şi mai jos: „Io mă duc naintše să văd tşinše o fost nšetršebnicu ahâla carše fură pre vârušca mšea şi tătše lucrurile šeš hâle frumoasše…”

Deşi foarte răspândit şi chiar mai eufonic, articlul adjectival a (ăl) va rămânea totdauna un provincialism faţă cu forma literară c e a ( cel), comună tuturor dialectelor române.

v. 7 A.

— Ăl.

— Cel.

7A, pron. démonstr. fém.; celle, celle-là. Corespunde masculinului ăl. La genitivo-dativ face alei. În vechile texturi necunoscut; în graiul însă al poporului se aude adesea în Muntenia şi peste Carpaţi: „O-ntreb: Stano, ia ne spune, Că vrem să ştim a minune:

Bărbatul tău ce fel fuse

Acum cu noi când se duse?…”

(Pann, Prov. I, 84)

Locuţiunea „ a minune” a devenit stereotipă. În basmul Poveste ţărănească: „Orbul se minună şi zise fie-sei să se ia după dânsul a doua zi şi să vază da minune ce face argatul…” (Ispir., Leg., 263; cfr. ib., 54).

Demonstrativul a nu trebui confundat din uşurinţă cu articlul adjectival a. În fraze ca cele citate de Dr. Obedenaru, de ex.: „muiere! dă-mi a sapă” ( Revue d.

langues romanes, 1884, p. 142), traducerea „femme, donne-moi la pioche” e necorectă, ci cată a se traduce: „femme, donne-moi cette pioche-là” sau „la pioche que tu sais”.

Demonstrativul a deveni parte integrantă în două numiri poporane de boale: ab u b ă „cancer” şi an e v o i e sau han e v o i e „epilepsie”, despre cari vezi la locul lor.

La plural face ale, rostit mai adesea ali.

„Te spală, te curăţeşte, Că merg să-ţi cumpăr cămaşe

Ca să lepezi ale faşe…”

(Pann, I, 157)

Pentru şi mai multă demonstraţiune, când se pune singur sau după substantiv, demonstrativul a se adaogă cu emfaticul – a, devenind aia, ca şi în a c e e a din a c e a.

La I. Bibicescu, Doine din Transilvania (Col. ms.), când un flăcău se plânge de iubitele sale:

A

„ A din deal s-a măritat, A din vale m-a lăsat, Şa din capul satului –

Aia m-a dat dracului…”

Tot acolo plângerea unei copile: „Străină-s, maică, străină

Ca ş-o floare din grădină, Nici aia nu e străină

Că-i pământ şi rădăcină”.

… „Maică! străină ca mine

Nu e nimenea pe lume, Numai cucul din pădure, Dar nici el nu e ca mine: Ş-ala are p-oarecine, Că mierliţa gălbioară

Paia-o are surioară Şi pe sturzul gălbior

P-ala-l are frăţior…”

Jarnik-Bârsanu, Transilv., 198: „Numai biata ciocărlie

Aia-mi cântă-n pribegie…”

Proverb: „Culcă-te pe urechea aia…” (Pann, III, 30), care însemnează: ceea ce te aştepţi tu, nu se va întâmpla.

Povestirea ţărănească din Ialomiţa (T. Teodorescu, c. Lupşeanu): „aseară, când vi-niam acasă, m-a muşcat căţeaoa lu moş Neagu de ñš-a rupt icrele dî la chicioru drept; d-oi prinde-o, o s-o bat cu vergeaoa aia dă hšer dî la puşcă pân-o striga la săpun…” Emfaticul aia, ca şi pronumii feminini a c e e a, a c e a s t a etc., funcţionează ades ca un neutru cu sensul de „hoc” sau „illud”.

Aşa e în proverbul: „daia n-are ursul coadă” (Pann, III, 99), când se vorbeşte despre un om care a păgubit din prea mare lăcomie de a câştiga, aluziune la o anecdotă poporană despre urs: „ursul, fecior de popă – cum îi zice poporul – adecă fiinţă lacomă, şi-a pierdut coada mergând să vâneze peşte într-un lac, care a înghieţat prinzându-i coada sub ghiaţă” (D. Georgescu, Ialomiţa, c. Coşereni). – v. Urs.

Un strigăt de danţ în Transilvania: „De ce joc, daia-aş juca, Mână, mână, măi!

Pare că-s făcut aşa, Tot aşa, măi!”

(Jarnik-Bârsanu, 362)

A

Prin acomodaţiune cu – š- emfaticul a din aia scade la e în forma aie, ae: „Nu e vorba aia, aie e vorbă…” (Pann, Prov. II, 134), se zice când cineva vorbeşte altfel de cum înţelegem noi.

Proverb: „Omului de ce-i place, daie se-ngraşe…” ( ib., II, 81).

La plural, emfaticul – a se acaţă la forma ale: „Ochii şi sprincenele, Alea fac păcatele!…”

(Jarnik-Bârsanu, 8) sau: „Calul bun şi mândrele, Alea-mi mâncă zilele!…”

( Ibid., 15)

În unele locuri, mai cu deosebire în Banat, demonstrativul a se aspiră în ha, de unde cu emfază haia, apoi cu prepozitivul a, forma ahaia; la plural: hale, hâlea, ahâle, ahâlea.

Într-un basm temeşean (Picot, Dialectes roumains, 31): „acuma tše cunosc ca pre ahaša carše-š stăpâna îñimi mšele…”

O notiţă din secolul XVII: „după seama cea mare am dat la o ruptore costande 2, după ahaša (ahaia) am dat la birul sforălor orţi 2, după ahaša (ahaia) am dat la altă rumtore costande 2…” ( Cuv. d. bătr. II, 615).

Demonstrativul a, iar cu atât mai vârtos forma sa emfatică neutrală aia, pe care adesea, sub raportul energiei, n-o poate înlocui trisilabicul sinonim a c e e a, este menit, mai mult decât corespunzătorul masculin ă l şi ă l a, de a se răspândi în grai şi a se înrădăcina în literatură, fiind de pe acuma stereotip în unele expresiuni.

Aşa, de exemplu, când ţăranul zice că cineva, şoptindu-i verzi şi uscate, îi toacă la ureche c î t e a l e t o a t e „ (Prahova, Vălenii-de-Munte), e peste putinţă de a pune pe „acele” sau vreun alt cuvânt în locul lui ale, şi ar fi însă păcat de a perde din limbă un asemenea idiotism.

v. Al.

— Ăl.

— Lu.

— Cel.

— Ahaia.

— Aia.

— Hale…

8A, art. fémin. possessif. Nu e tot una cu articlul adjectival a şi cu pronumele demonstrativ a, despre cari vezi mai sus. El corespunde masculinului a l şi se prepune numai: 1. posesivului propriu-zis: a mea „la mienne”; 2. numărului ordinal: a doua „la deuxième”; 3. genitivului: a omului „de l’homme”. Niciodată în gura poporului articlul posesiv nu se aspiră în ha, nu sufere trecerea lui a în ă şi nu se amplifică prin emfaticul – a, ca la articlul adjectival şi la pronumele demonstrativ: h ă l, h ă i, h a i a, a h ă l a, a h a i a etc. Afară de aceasta – două criterii nu mai puţin importante – articlul posesiv e comun tuturor românilor, iar nu sporadic, şi nici într-un caz nu poate fi înlocuit prin c e l ( c e a ).

1. Denaintea pronumelui posesiv feminin: „această vacă este a mea”, la plural: „aceste vaci sunt ale mele”, pe când la masculin: „acest bou este a l meu”, „aceşti boi sunt a i mei”.

A

Totuşi în popor nu e rar de a auzi pe a denaintea posesivului de ambele genuri pentru ambele numere: „Ţăranii aice zic a mele în loc de ale mele, de ex.: «ale cui sunt caprele?» – « a mele; vor fi venit cinci capre a mele…» (R. Popescu, Mehedinţi, c. Cloşani).

Tot aşa în Moldova, în Transilvania, în Banat.

Dialectul macedo-român nici nu cunoaşte o altfel de construcţiune decât: a meu, a mei, a mele etc. (Bojadschi).

2. Denaintea numărului ordinal de la 2 în sus: „ A doua zi iar, A treia zi iar, A patra zi iar

Lucra în zadar!…”

(Balada M-rea Argeş) „ A z e c e a „ cu sens de dare sau contribuţiune „decima, dâme”: Docum. moldov., 1639 ( A. I. R. I, 1, 94): „şi a z é c e a de an încă să dea Troiţénii…” „A doua oară” se contrage în limba veche într-un singur cuvânt:

Moxa, 1620, p. 393: „atunce prâdarâ ruşii pre şchéi adoarâ…”

În dialectul macedo-român nu există masculinul al, astfel că a se prepune dopotrivă ordinalului la ambele genuri, începând chiar de la 1: a întănša, a doilea şi a daoa, a treilea şi a treia, a patrulea şi a patra etc. (Bojadschi).

3. Denaintea genitivului, când se concordează cu un nume feminin nearticulat: „vacă a lui Petru” sau „ a lui Petru vacă”, la plural: „vaci ale lui Petru” sau „ ale lui Petru vaci”, pe când la masculin: „bou a l lui Petru”, „boi a i lui Petru”.

Cu toate astea, în popor şi-n vechile texturi a se întrebuinţează adesea denaintea genitivului concordat nu numai cu femininul plural, dar şi cu masculinul la ambele numere:

Pravila Moldov., 1646, f. 17: „omulŠ învăţatŠ într-acestŠ meşterşugŠ a furtuşagului…”

Ibid., f. 23: „cela ce va strica niscari bani a beséricii, care bani vor fi lăsaţ de cineva…”

Docum. moldov., 1610 ( A. I. R. I, 1, 22): „un gard bătrân a Petricanilor înpreunâ cu a Ingâreştilor…”

Moxa, 1620, p. 382: „în zilele lu Costantin înpăratŠ şi a Irinei…”

Docum. mold., circa 1650 ( A. I. R. I, 1, 136): „Ţiganul šaste a mănăstirii…” Apocalipsul Apost. Paul, circa 1550 ( Cuv. d. bătr. II, 415): „deca apune soarele, toţi îngerii omeniloru, a bărbaţilor şi a muerilor, mergu la Dumnedzeu…” În dialectul macedo-român, denaintea genitivului, ca şi denaintea ordinalului, fie după un nume articulat sau nearticulat, singurul articlu cu putinţă este numai a, zicându-se dopotrivă: vaca a lu Petru, vali a lu Petru, callu a lu Petru, căllši a lu Petru; şi tot aşa nu numai la genitiv, dar şi la dativ.

În dialectul istriano-român, cazul oblic se formează prepunând pe „lu” la nume A nearticulat, de ex. lu omu = a omului sau omului, lu omiri = a oamenilor sau oamenilor, lu casă = a casei sau casei… Denaintea unui l u se mai poate prepune a: a lu omu, a lu omiri, a lu casă etc. (Miklosich).

Din cele de mai sus rezultă că daco-româna şi macedo-româna, până la un punct şi istriano-româna, nu numai întrebuinţează dopotrivă articlul posesiv feminin a ( al), dar încă în câte trele se manifestă şi-n mare parte s-a şi îndeplinit tendinţa de a reduce toate formele lui flexionare ( al, ai, ale) la singurul a, care astfel devine un articlu indeclinabil pentru ambele genuri şi numere; o tendinţă analoagă aceleia pe care englezii au şi reuşit s-o realizeze pe deplin cu articlul lor „the”, deşi anglo-saxoana avusese patru articli. Întrucât înţelegerea n-ar fi împedecată prin lipsa lui a l, a i şi a l e, poporul ar vrea bucuros să scape de acest prisos cam complicat, care însă e foarte elegant şi se petrifică din ce în ce prin limba literară.

v. 6 A. – 7 A.

9A, art. fémin. postpositif du substantif. Corespunde masculinului – lu, ’- l, – le. La cazul oblic singular: – ei, – ii, macedo-româneşte – ilši, – elšei; la plural direct – le, oblic

— lor. Funcţionează ca articlu definit, acăţându-se numai la substantiv sau la o parte a cuvântului luată substantival, precum şi la adjectivul când se pune denaintea unui substantiv fără articlu: cas’-a „la maison”, frumoas’-a mea „ma belle”, frumoas’-a casă „la belle maison”, vorbire-a „le parler”.

Afară de întrebuinţările sale normale, postpozitivul – a ne mai prezintă următoarele particularităţi sporadice importante: 1) funcţionează la singular ca articlu masculin; 2) articulează unele numi cu forma plurală; 3) în contact cu vocala finală a cuvântului înlăturează hiatul nu numai prin eliziune, dar şi printr-o vocală excrescinte; 4) în limba arhaică poate să articuleze infinitivul fără a-l substantiva.

1. Deşi feminin, postpozitivul – a ţine totuşi loc de articlu masculin în: pop-a, genit. pop-ei „le prêtre”, niciodată popăl, la plural însă popi; tat-a, „le père”, uneori tatăl, plural taţi şi tătâni; băbac-a „le père”, genit. băbac-ăi, întocmai ca Anic-ăi de la Anic-a; nene-a, bade-a, bădiţ-a, genit. nen-ii, bad-ii, bădiţ-ăi „le frère ainé”, uneori badiul, bădiţul; şi în alte câteva, cari îmi scapă din memorie, dar aproape toate aparţin graiului copilăresc. În construcţiune cu adjectivul prepus, îşi reia rolul articlul masculin – l: „ înţeleptu-l popă, bunu-l tată, frumosu-l bade… Este remarcabil că limba română a conservat acestor cuvinte genul bărbătesc şi chiar articlul masculin la plural, dându-le articlul feminin la singular, pe când alte vorbe analoage prin terminaţiune şi prin sens bărbătesc au schimbat în acelaşi timp genul: o calfă, o slugă, o gazdă, ca în vechea franceză „la pape” în loc de „le pape” sau în provenţala „la propheta” pentru „el propheta”. Noi nu cunoaştem în limbile romanice ceva paralel cu un tată – tat-a – tat-ei – taţi-i. În albaneza însă există un paralelism, pe care-l vom cerceta la cuvintele Popă şi Tată.

2. Este nu mai puţin interesantă întrebuinţarea articlului feminin singular în numile primelor cinci zile ale săptămânei; luni, marţi, miercuri, joi şi vineri, cari sunt neşte genitivi latini petrificaţi: Lunae sau Luni, Martis, Mercurii, Jovis, Veneris ( dies). Italieneşte în dialectul veneţian: luni, marti, mercore, zoba, venere, sunt 95

A masculini, deşi zoba, la piemontezi giobbia, ar trebui să fie feminin prin originea sa din lat. Jovia ( dies). La toţi neolatinii din Occidinte zilele săptămânei sunt masculine, fiindcă masculin este acolo termenul general de „zi”: fr. jour, it. giorno, sp. dia etc.

Din contra, termenul general de „sărbătoare” fiind feminin: „fête”, „festa”, „fiesta” etc., vedem franţuzeşte, bunăoară, devenind feminine numile unor sărbători curat bărbăteşti: la St. Georges, la St. Jean şi altele, pe când e masculin „dimanche”, măcar că după fonetica franceză finalul – che se poate naşte numai din femininul

— ca. Genul termenilor speciali regulându-se dară în această privinţă după genul termenului general, iar româneşte termenul general „zi” fiind feminin, noi zicem într-o vineri, într-o marţi, ş-apoi: luni-a, marţi-a, mercuri-a, joi-a, vineri-a, unde – a nu poate fi altceva decât articlul postpozitiv. Tot aşa la macedo-români: luni-a, marţ-a etc. Este o simplă scăpare de condei, când Miklosich ( Rum. Unters. I, 60) vede în macedo-românul vinir-a = vineri-a pe emfaticul – a ca în acest-a.

— v. 8 A.

3. Postpozitivul a nu sufere hiat. La întâlnire cu ă şi u, îi elide: casa = cas-a =

= casă-a, sau sora = sor-a = soru-a; şi-n acest caz devenea lung în limba veche, scriindu-se chiar uneori: casaa = cas° (v. 1 Aa). La întâlnire cu e, se contopeşte în diftong: vorbirea = vorbire-a, mergerea = mergere-a. La întâlnire cu un alt a, hiatul se înlătură prin excreşterea vocalei u sau o: steaua sau steaoa = stea-o-a, stea-u-a, abaua = aba-u-a, vălceaoa = vălcea-o-a. De asemenea la întâlnire cu i în cuvântul ziua = zi-u-a, sau zioa = zi-o-a, de unde – specimenul fiind unic şi poporul considerând în principiu numai pe – a ca articlu – s-a croit o formă nearticulată inorganică zio, întrebuinţată alături cu forma organică zi. În aparinţă, în acelaşi mod s-a născut nearticulatul pio din articulatul pioa = pi-o-a; în fapt însă aci n-a fost de loc vocală excrescinte, ci latinul pila, mai bine pilla contras din pisula, a trecut româneşte în pivă, cu v = ll ca în măduvă = lat. medulla sau stavă = medio-lat. stalla (v. Cuv. d.