Hasdeu, Bogdan Petriceicu

Principiul circulaţiunii în limbă, în sensul m i ş c ă r i i p r o d u c t i v e a v a l o r i l o r, n-a fost până acum niciodată formulat în linguistică. Aceasta ar putea scuza până la un punct pe Thommerel şi pe Cihac. Să nu uităm însă că unii dintre corifeii ştiinţei l-au presimţit de demult. Aşa Curtius, vorbind despre posibilitatea ca o formă gramaticală să modeleze după sine alte forme gramaticale diferite, zice că aceasta se întâmplă în două cazuri: „sau când o formaţiune este foarte număroasă, pe când celelalte sunt izolate, sau când ea este foarte întrebuinţată”1. Ce însemnează această dilemă? Ea stabileşte din punct în punct ecuaţiunea, pe care o avem noi înşine în vedere, şi anume: 1 franc cu o activă circulaţiune face cât zece franci circulând fiecare de zece ori mai puţin. Acţiunea unei forme gramaticale în 50 exemplare este pentru Curtius deopotrivă cu acţiunea unui singur exemplar circulând de 50 de ori în intervalul când cele cincizeci exemplare au circulat numai câte una dată, adecă: 50 (1 a + 1 b + l c…) = 1 s  50.

Curtius ne strămută din sfera dicţionarului în a gramaticei. Precum dicţionarul este statistica cuvintelor, de asemenea gramatica e statistica formelor de relaţiune; şi o statistică tot atât de vicioasă, dacă indică numai existinţa elementului cutare sau cutare, dar nu şi c i r c u l a ţ i u n e a lui, urmărită în texturi poporane. Zicem şi aci „texturi poporane”, căci în cele literare, cu cât ele sunt mai literare, cu atât mai mult ne întâmpină forme străine uneori cu desăvârşire graiului comun, sau cel puţin neajunse încă a deveni vulgare. Româneşte, bunăoară, adverbii în – mente sau adjectivii în – abil sunt deocamdată literare şi numai literare.

Alfabetul, ca şi gramatica, ca şi dicţionarul, este şi el o statistică de aceeaşi natură a proviziunii fonetice a unei limbi. În alfabetul cirilic un å, un z, un F, un w, figurează ca 1 = 1 alături cu a, b, k etc., deşi în circulaţiunea dialectelor slavice ele sunt o curată excepţiune, sau chiar o ficţiune. În alfabetul latin z sau y, cu totul exotice pentru vechii romani, sau mai bine proprii numai limbei latine literare, 1 Curtius, Studien zur griechischen und lateinischen Grammatik, t. 9 (1876), p. 232 nota: „sei es, dass n u m e r i s c h eine grosse Zahl von Bildungen mehrere vereinzelte nach sich zieht, sei es, das e i n e s e h r v i e l g e b r a u c h t e und deshalb dem sprechenden besonders lebhaft vorschwebende Form ihn von der Tradition abirren lässt”.

— Cfr. Misteli, Lautgesetz und Analogie, în Zeitschr. f. Völkerpsych., t. XI (1880), p. 414-5, şi Brugmann, Morphologische Untersuchungen auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, Leipzig, 1878, t. 1, p. 83.

ÎN LOC DE INTRODUCERE ocupă în alfabet un loc identic cu sonurile cele mai răspândite. Aci, ca şi-n privinţa cuvintelor sau a formelor gramaticale, texturile sunt unicul mijloc de a constata circulaţiunea, adecă adevărata valoare sau utilitate a unui son.

O încercare de acest fel a făcut-o de demult Förstemann. Să luăm, de exemplu, proporţiunea celor două nazale în limbile elenă şi latină. La 100 consoane, în elena sunt 18 n şi numai 4 m; în latina 14 n şi 12 m. În elena dar, un n v a l o r e a z ă de 41/ ori cât un m. La 100 vocale, în elena sunt numai 7 i, în 2 latina 27.1 În latina, prin urmare, un i are o u t i l i t a t e aproape de 4 ori mai mare ca în elena. Un asemenea tabel al circulaţiunii relative a sonurilor ne dă o noţiune vie despre caracterul fonetic al unei limbi; un alfabet – nu ne spune nemic. Niciodată printr-o simplă enumeraţiune a sonurilor cunoscute într-un grai noi nu vom înţelege, de pildă, pe cei 5 i din latinul difficillimi, pentru care în deşert am căuta o paralelă în elena şi-n mai multe alte limbi.

La români sonul r, pe care nu-l au de loc mexicanii şi chinezii, se repetă cel puţin de 15 ori la fiecare 100 de consoane. Putem oare să-i dăm aceeaşi valoare ca lui h, întrebuinţat de vro 2 ori la 150 de consoane? Ba chiar toate guturalele şi palatalele la un loc: h, k, g, , şi j, deşi sunt 6 la număr, totuşi circulează în limba română mai puţin decât singurul r.

Să presupunem un moment că circulaţiunea lui j ar fi la noi tot aşa de deasă ca a lui r, încât să se zică cu drept cuvânt: 1 j = 1 r; atunci însă tipul fonologic al graiului românesc ar fi cu desăvârşire altceva, fără nici o asemănare cu ceea ce este astăzi. În circulaţiune dară şi iarăşi în circulaţiune se oglindeşte faţa cea fonică, ca şi cea gramaticală, ca şi cea lexică a unei limbi.

Cele de mai sus se aplică deopotrivă bine la construcţiuni sintactice, la răspândirea mai mare sau mai mică a diferitelor categorii ideologice, la orice altă secţiune a studiului linguistic în genere.

Când Bergaigne constată că-n a doua carte întreagă din De bello gallico Cesar pune totdauna verbul la sfârşitul propoziţiunii, afară de vro cincisprezeci excepţiuni2, el urmăreşte în latina un caz de c i r c u l a ţ i u n e s i n t a c – t i c ă.

Când Heyse ne spune că francezii au 4 cuvinte: pointe, saillie, trait d’esprit şi bon mot pentru 1 singur german Witz, sau alte 4: ruse, fourberie, friponnerie şi espièglerie pentru 2 germane: List şi Betrug 3, el surprinde un fenomen de c i r – c u l a ţ i u n e i d e o l o g i c ă.

Pretutindeni în linguistică un ingredient întrebuinţat de 4 sau de 6 ori în intervalul d are o valoare utilă duplă sau triplă decât un ingredient identic întrebuinţat numai de 2 ori în acelaşi interval d. În acest mod, 100 de ingrediente, utilizate fiecare numai câte 1 dată pe zi, valorează mai puţin decât 25 ingrediente 1 Förstemann, Numerische Lautverhaeltnisse, în Kuhn, Zeitschr., t. 1, p. 163-79. Cfr. ibid., t. 2, p. 36-44.

2 Bergaigne, Essai sur la construction grammaticale, în Mém. de la Soc. de Ling., t. 3, p. 8.

3 Heyse, System, p. 242.

ÎN LOC DE INTRODUCERE utilizate fiecare de câte 5 ori. Şi o probă irezistibilă în această privinţă este, mai cu seamă, raportul numilor proprii, locale şi personale, cătră graiul comun al unui popor.

Onomastica unei ţări de o întindere oarecare constituă în totalitatea sa un dicţionar mult mai voluminos decât dicţionarul cel mai complet al graiului comun de acolo. Vro 9 000 de numi proprii, mai toate personale, şi mai toate numai din Germania, au fost explicate de cătră Pott, abia ca o încercare, ca o mică frântură aşa-zicând dintr-un colosal mozaic.1 Pentru singura onomastică topică a României n-ar ajunge 100 000 de numere! Mapa cea mai amărunţită, acoperind cu litere aproape imperceptibile un părete întreg, nu ne împărtăşeşte decât notabilia, fără a se putea pogorî la atâtea movile, stânci, părâiaşe, fel de fel de accidente teritoriale, pentru cari la faţa locului există generalmente câte un nume propriu.2

Dacă ne aducem aminte că o mare parte, poate chiar cea mai mare, din această imensă nomenclatură e cu totul străină limbei comune a ţărei, astfel că – un exemplu foarte caracteristic – din cele 30 districte ale României: Mehedinţi, Gorj, Argeş, Dâmboviţa, Prahova, Buzău, Râmnic, Putna, Bacău, Suceava, Dorohoi, Botoşani, Iaşi, Roman, Vaslui, Tutova, Fălciu, Covurlui, Tecuci, Brăila, Ialomiţa, Ilfov, Vlaşca, Teleorman, Olt, Romanaţi, Dolj, Neamţ, Muscel şi Vâlcea, numai cele 3 din urmă se pot înţelege r o m î n e ş t e, ba încă în Vâlcea din vălceà = vallicella s-a mutat accentul, iar Neamţ e de origine slavică, – se naşte fireasca întrebare: cum oare graiul poporului nu se afundă întreg sub un amestec ibrid atât de covârşitor? Tot ce-l scapă de potop este principiul c i r c u l a ţ i u n i i.

Limba comună, abstracţiune făcând de şovăiri dialectale, se reproduce aceeaşi pe fiecare punct al ţărei. Dacă vom admite că ea posedă 10 000 cuvinte, pe cari să le reprezintăm prin m, atunci orice individ, cunoscând numai jumătatea cea mai întrebuinţată, va avea o proviziune lexică de m/. Limba onomastică totală a 2 aceleiaşi ţări fie de 200 000 termeni, adică 20 m. E ceva spăimântător; nu există însă nici un punct unde această manină să fie cunoscută întreagă. Individul cel mai familiar cu nomenclatura personală şi locală a ţărei sale ştie cel mult 1 000 de numi proprii, adecă m/10. Aceasta încă nu e tot. La 1 000 de cuvinte din limba comună, chiar din gura acelui individ excepţional, c i r c u l e a z ă în conversaţiune 5, maximum 10, fie chiar 25 de numi proprii, ceea ce constituă, într-un caz extrem, abia m/. Iată cum un element, de 20 de ori mai număros ca 400 cifră brută posedă totuşi prin circulaţiune o valoare de 40 sau de 100 de ori mai mică!…

În linguistică marele principiu al c i r c u l a ţ i u n i i, uitat până aci aproape cu desăvârşire, s-ar putea privi ca peatra cea angulară a edificiului. Ceea ce se 1 Pott, Die Personennamen insbesondere die Familiennamen, Leipzig, 1859, p. IX.

2 Cfr. Brandes, Die Heiligen und die Teufel mit Himmel und Hölle în den geographischen Namen, Lemgo, 1866, p. 3: „Wie die Sterne am Himmel und die Sandkörner am Meeresgestade nicht zu zählen sind, so unzählbar sind auf unserer Erde die Städte, Flecken, Dörfer, Weiler, die Ströme, Flüsse, Bäche, Berge und Wälder, und alle haben ihre Namen bekommen; und nicht allein jene sondern auch fast jeder Fleck în den Feldmarken und Waldrevieren ist benannt worden…” 79

ÎN LOC DE INTRODUCERE cheamă fizionomia unei limbi nu este altceva decât rezultatul circulaţiunii.

Fizionomia totală a limbei se compune din fizionomiile sale parţiale: fonetică, tonică, morfologică, sintactică, lexică, ideologică, rezultând fiecare dintr-o circulaţiune deosebită, astfel că se poate întâmpla, bunăoară, ca fizionomia fonetică sau lexică să nu fie de aceeaşi natură cu cea sintactică sau cu cea tonică, dar toate circulaţiunile speciale la un loc concurg într-o singură fizionomie generală. Limba franceză, de exemplu, are în întregime o fizionomie u n a, deşi fizionomia sa lexică e hotărât latină, pe când fizionomia fonetică este, din contra, de un caracter celtic foarte pronunţat, ca şi cea tonică, nu ştim însă până la ce punct cea sintactică sau cea ideologică, rămânând a se decide problema prin criteriul circulaţiunii, fără care orice caracteristică totală sau parţială a unui grai e radicalmente falsă.

Cuvintele lui Rousseau despre fizionomia individuală: „On croit que la physionomie n’est qu’un simple développement de traits déjà marqués par la nature; pour moi, je penserais qu’outre ce développement, les t r a i t s d u v i s a g e d ’ u n h o m m e v i e n n e n t i n s e n s i b l e m e n t à s e f o r m e r e t à p r e n d r e d e l a p h y s i o n o m i e p a r l ’ i m – p r e s s i o n f r é q u e n t e e t h a b i t u e l l e d e c e r t a i n e s a f – f e c t i o n s d e l ’ î m e „, – se aplică pe deplin la fizionomia unei limbi, pe care el ar fi putut s-o explice: „par l’impression f r é q u e n t e e t h a b i – t u e l l e de certains phénomènes matériels et psychiques”.

C i r c u l a ţ i u n e a şi numai c i r c u l a ţ i u n e a dă o dezminţire aforis-mului lui Humboldt cum că fizionomia unui grai, ca şi a unui individ, ar fi nedescriptibilă. O fizionomie e nedescriptibilă, în adevăr, dacă noi ne mărginim a cunoaşte natura brută a elementelor sale; ea se descrie însă aşa zicând de la sine, din dată ce se constată printr-o proporţiune aproximativă valoarea cea utilă a fiecărui din acele elemente…

A face e t i m o l o g i e în sensul ştiinţific al cuvântului, lămurind prin metoda comparativă, întrucât e cu putinţă, nu numai originea vorbelor române ca materie, ca formă, ca sens, ca propoziţiune, dar totodată sorgintea credinţelor sau obiceielor exprese prin acele vorbe;

A discerne în limba română, aşa cum o găsim în monumente vechi şi-n gura poporului, a m e s t e c u l p r i m a r, care i-a dat naştere, şi multiplele a m e s t e c u r i s e c u n d a r e, prin cari se caracteriză viaţa-i ulterioară în curs de veacuri;

A dezvăli adevărata f i z i o n o m i e a graiului românesc: ceea ce circulează în el şi ceea ce nu circulează sau abia circulează;

Aceasta este ţinta pe care şi-o propune Etymologicum Magnum Romaniae.

P R I N C I P A L E P R E S C U R T Ă R I adj. adjectiv.

L. B. sau Lex. Bud. Dicţionarul român din 1825.

adv. adverb.

L. M. Dicţionarul şi Glosarul de Laurian şi

Maxim.

A. I. R. Arhiva istorică a României.

loc. local.

Alex. Alexandri.

m. sau masc. masculin.

Arh. Stat. Arhiva Statului din Bucureşti.

ms. manuscript.

art. articlu.

n. neutru.

artic. articulat.

n. pr. nume propriu.

c. sau com. comună, sat.

part. participiu.

cf. sau cfr. compară.

plur. plural.

Col. l. Tr. revista Columna lui Traian.

prep. prepoziţiune.

conj. conjuncţiune.

pron. pronume.

Conv. Lit. revista Convorbiri literare.

s. sau subst. substantiv.

Cuv. d. bătr. Cuvente den bătrăni.

sing. singular.

demonstr. demonstrativ.

v. vezi.

f. sau fem. feminin.

vb. verb.

interj. interjecţiune.

N. B. Ne-am ferit în genere de prescurtări cari ar putea îngreuia lectura.

Lista amărunţită a cărţilor consultate, a manuscriptelor, a documentelor şi a corespondenţilor se va publica la finea operei.

Vom mai observa aci că cronicarii moldoveneşti sunt citaţi după 1-ma ediţiune de d. Cogălniceanu, cronica lui Moxa după Cuvente den bătrăni, t. 1, scrierile mitropolitului Dosofteiu şi alte vechi tipărituri după anul publicării lor, de ex.: „Varlam 1643” însemnează Cazania mitropolitului Varlam tipărită în Iaşi la acel an, „Coresi 1577” = Psaltirea lui Coresi, iar „Coresi 1580” = Omiliarul etc.

A

1A, a; lettre et voyelle a. „Prima literă din alfabetul român şi prima din cele cinci vocale clare ale limbei române. Atât ca semn, cât şi ca sunet, când se ia absolut, este de gen masculin: un a mic, doi a mici; când însă se pune cu una din vorbele l i t e r ă, s e m n, s u n e t etc., atunci se respectă genul acestor vorbe: litera a e tonică sau netonică” ( L. M. ).

I. a, s e m n g r a f i c.

1. Ca literă, a stă în fruntea alfabetului fenician şi a mai tuturor alfabetelor derivate, dintre cari numai în cel sanscrit şi-n cel latin el se numeşte prin însuşi sonul său: a, iar în celelalte are drept nume câte un cuvânt început prin a, de ex.

semiticul aleph, de unde grecul alpha. În alfabetul cirilic al slavilor, trecut şi la români, această literă se cheamă azŠ, ceea ce însemnează „eu”. Diferitele forme ale lui a în paleografia română se pot vedea facsimilate în Cuv. d. bătr. I, p. 77. În curs de veacuri, românii din Carpaţi învăţau la a z, iar românii de la Pind îşi băteau capul cu a l f a.

Lexiconul slavo-român, circa 1670 (ms. al Societăţii arheologice din Moscva): „ A z Š, la azbuchile sloveneşti numele slovei dentăšu, šar la limba slovenească loc-de-nume eu…” v. Azbuchi.

— Azbucoavnă.

— AzŠ.

2. Întrebuinţarea lui a ca cifră pentru u n u l, trecând de la greci la slavi, de la slavi apoi, împreună cu cărţile bisericeşti, s-a întrodus la români şi a durat, mai mult sau mai puţin, până în secolul nostru. Spre a se deosebi de literă, peste cifră se punea deasupra semnul ~: ă. În combinaţiunea pentru u n s p r e z e c i se scria întâi a (1) şi după aceea ï (10), nu vice-versa ca în latinul XI. Preces de semnul sau , a în scrisoarea cirilică însemnează 1 000.

Statistica Moldovei, 1591 (Arhivul ms. Petru-vodă, în Academia Română): „Tutuva ţinut ătaï (1311) oameni cu săraci…”

3. În pipăiturile de ortografie româno-latină, începând de pe la finea secolului trecut, scriitorii s-au servit de a, fie simplu, fie duplicat, fie cu tot felul de semne, nu numai pentru sonul propriu a, dar şi pentru varietăţile aşa-numitei vocale confuze.

A

Astfel în Molnar, Şincai, Clain, Budai etc. vedem scris: cápraa, sanatòs, addeverátà tà láuda etc. Despre aceste sisteme ortografice, v. Cipariu, Principia, p. 301 sqq.

şi Papiu, Tes. de monum. I, p. 92.

Deja în secolul XVII, făcându-se încercări de a scrie româneşte cu litere latine, s-a întrebuinţat î pentru vocala confuză. Într-un act de la 1660 (Dim. Sturdza, în Col. l. Tr., 1877, p. 82), o nepoată a lui Mihai Viteazul iscăleşte: Pentru dialectul macedo-român, grafica greacă (Kavalliotis) admite a şi v, cea latină (Bojadschi) pe a şi î, aşa că vorba tată se scrie prin două feluri de a: t£tv sau tatâ.

II. a, e l e m e n t f o n e t i c.

1. Sub raportul fiziologic sau al foneticei generale, a este vocală prin excelinţă, căci i şi u trec prin y ( š) şi w ( Š) în sfera consoanelor, pe când a nu-şi perde niciodată natura sa muzicală. Vocalele e şi o se nasc din apropiarea între a şi i pe de o parte, între a şi u pe de alta, adecă e = % a + % i, iar o = % a + % u. Vocala confuză ă sau ä, vocală i n d i f e r i n t e, după cum au numit-o unii, este aceea din care se pot desfăşura şi la care se pot întoarce cele cinci vocale clare (v. Techmer, Phonetik I, p. 44).

2. Sub raportul istoric sau al foneticei române speciale, neaccentatul a din mijlocul şi de la finea cuvântului scade mai totdauna la vocala confuză ă sau î ( î), ba chiar şi cel accentat când îi urmează o nazală ( n, m), iar mai vârtos urmându-i nazală şi o altă consoană: păgân= paganus, blând= blandus, lână= lana etc. Orice excepţiune de la această normă, dacă nu e un neologism, atunci trebui justificată prin vreo analogie, şi mai cu seamă prin acţiunea acomodativă a consoanelor şi vocalelor învecinate; de ex. la moldoveni în barbat sau calare, în loc de bărbat şi călare, netonicul a se mânţine prin înrâurirea combinată a licuidei şi a tonicului a din silaba următoare, pe când în fenomenul românesc general: feţe din faţe, judecăţii din judecatei, cărţi din carţi etc., tonicul a scade la e şi ă prin acţiunea următorilor e sau i. La începutul cuvântului, din contra, afară de cazul când precede nazalei însoţite de o altă consoană, ca în îmblu = ambulo sau înger = angelus, nu numai a se conservă, cu sau fără accent, ci încă, pe de o parte, iniţialul e tinde a trece în a, ca în acel =

= ecc-ille, acest = ecciste, arici = ericius, aleg = eligo etc.; pe de altă parte, sunt foarte dese cazuri de prepoziţionalul a şi de un a curat inorganic, mai cu seamă în dialectul macedo-român: aumbră = umbră, asun = sono, alavdare = laudare etc., v. Miklosich, Lautl. d. rum. Dialekte I, p. 10 sqq. şi Cipariu, Gramm., 17 sqq.

3. Sub raportul statisticei fonetice, mulţimea cuvintelor începătoare cu a, cari sunt nu mai puţine în latina şi-n fiicele neolatine din Occidinte, dă limbei române în alăturare cu graiurile învecinate slavice o fizionomie atât de individuală romanică, încât e ciudat că fenomenul n-a fost observat până acuma. În paleoslavica, dacă vom 84 scoate câteva vorbe împrumutate de la greci, nu vor rămânea decât vro zece cuvinte, A cel mult, începătoare cu a. Poloneşte, la şease tomuri din Linde, peste tot vro 4 000 pagine, abia 361/2 sunt consacrate literei A, ş-apoi chiar între acelea maioritatea cuvintelor sunt neologismi. Aproape aceeaşi proporţiune în aceleaşi condiţiuni ne întâmpină în marele dicţionar bohem al lui Jungmann. Serbeşte, la 850 pagine din Karadzi€, numai 81/2 aparţin lui A, în care întră în mare parte cuvinte de proveninţă turcă. Mai avuţi în această privinţă nu sunt nici bulgarii. La români, din contra, luându-se ambele dialecte, cel daco-român şi cel macedo-român, litera A ocupă materialmente a zecea parte din întregul vocabular. Proporţiunea creşte şi mai mult în vorbire, căci cuvintele cari se încep cu a, precum şi monosilaba a cu feluritele ei înţelesuri, sunt dintre cele mai întrebuinţate.

Un frumos pasagiu din Cantemir, Chron. II, 65: „ Arată-se greutatea aceştii istorii:

Mărturisim şi, nu fără puţină tânguială, ne cutremurăm de mare şi de nepurtat greuinţa care asupră-ne vine, căci mari stânci în mijlocul drumului ca neclătite stau, şi multe şi împletecite împiedecături înnaintea paşilor ni se aruncă, carile şi paşii înnainte a-i muta ne opresc, şi calea chronicului nostru slobod a alerga tare astupă, şi ca troénii omeţilor, de vifor şi viscol în toate părţile spulberaţi şi aruncaţi, cărările céle mai denainte de alţii călcate atâta le acopăr şi le ascund, cât nu fără mare frică primejdia ni este ca nu cumva, pârtea rătăcind şi cărarea pe care a merge am apucat pierzând, cursul istoriei noastre în adânci vârtopi şi neumblaţi codri, de povaţă lipsit, să cadă, şi aşé la doritul popas şi odihnă să nu putem agiunge…” Sunt 135 cuvinte, din cari 19 cu a- adecă 1/7.

Un ţăran din Prahova (Vălenii-de-Munte) vorbeşte aşa: „Hin-că ne cunoaştem ăla păla datâţia ai dă zile, am tot dat să mă riped pân’la dumneata acasă; că nam strigăt tare, – că mi-e glasu necăcios şi secăţiv, – ca sauzi daci dân ăi Bucureşti togmacolo la-nfundătură dă munte ceaveam să-ţi înşir; şi hindă-că nu mă ieartă nici timpu, nici păsurili, nici ali treburi să ghiu ieu pacolo, daia-ţi scrisei mai bine carte rumânească…” (Jipescu, Opincaru, p. 19).

La 79 cuvinte, 15 cu a- adecă ceva ca 1/5.

În termen de mijloc, se poate zice că în limba română după ambele dialecte a şeaptea parte din cuvintele în circulaţiune se încep cu a.

La macedo-români în specie, grămădirea vorbelor cu amerge adesea până la urât. Bunăoară, pentru a ne spune că şoaricele sări în sus şi-n jos până ce într-o săritură ajunse la arborele, un basm de la Cruşova zice: „şoariclu arsărì arûp de arupăzână şi cu puţin arstrisărmintu ajunse sum arburle…” (V. Petrescu, Mostre II, p. 3).

Deja vechii romani, din punctul de vedere estetic, erau supăraţi pe marea răspândire a iniţialului a, pe care Cicerone îl numeşte oareunde „littera insuavis-sima”. Scriitorii latini, prin măiestria stilului, îşi dedeau osteneala de a înlătura acest neajuns. În graiul poporului român, ca o reacţiune instinctivă contra mo-notoniei, în parte cunoscută neolatinilor din Occidinte şi chiar altor familii linguistice, consoanele h şi d se anină la iniţialul a fără nici un motiv etimologic.

Aşa, pe de o parte, se aude: harbore, harc, harici, harmasar etc., mai cu preferinţă 85

A acolo unde după a urmează r; pe de alta, generalmente numai în cântece: dalb, daleu, dalt, daşa, davut… v. H.

— D.

— Ea.

— Oa.

2A! interj. Unul din sensurile sale apare destul de bine în versul fabulistului Donici: „ A! ce năcaz, ce osândire!

Asupra gânştelor ce crudă prigonire!…”

( Gânştile)

Cu o adevărată melancolie, în Inima mea e tristă de Gr. Alexandrescu: „ A! cât de mult amară

Viiaţa o să-mi pară!

Minuturile – veacuri o să le socotesc;

A orcării zi rază

Noi lacrimi o să vază, Când pe streine ţărmuri strein o să trăiesc!…

Durerea cea mai mare

Nu poate să omoare;

P-a mea care-a-ntrecut-o? dar tot nu poci să mor!

A! de-i mai ţinea minte

Atâtea jurăminte, Îmi vei păstra tu, poate, o urmă de amor!…”

În exemplele de mai sus, a! cuprinde o părere de rău pentru ceva care nu trebuia să se întâmple. Cu sensul de mirare mai pronunţat, dar tot faţă cu un ce supărăcios: „Florica: I! când aş fi de capu meu, pre legea me, m-aş face vivandieră.

Colivescu (viind pe portiţă): Florico…

Florica: A! tot aici eşti?

Colivescu (oftând): Tot, tot, păcatele mele…” (Alex., Florin şi Florica, sc. IV).

Cu o supărare împinsă la furie: „Veveriţă rădică păharul şi închinând zise: «Să trăieşti întru mulţi ani, măria-ta!

să stăpâneşti ţara în pace, şi milostivul Dumnezeu să te întărească în gândul ce ai pus de a nu mai strica pre boieri şi a băntui norodul…»

N-apucă să sfârşească, căci buzduganul armaşului, lovindu-l drept în frunte, îl oborî la pământ.

— A! voi ocărâţi pre domnul vostru! strigă acesta…” (C. Negruzzi, Alexandru Lăpuşneanul III).

Sensul fundamental al interjecţiunii a! este s u r p r i n d e r e a. În exemplele ce preced, surprinderea e întovărăşită şi chiar precumpănită de d e s p l ă c e r e.

Se poate însă ca s-o însoţească mişcarea opusă de p l ă c e r e: „Arvinte: Mai întâi să ciocnim câteva pahare!

Pepelea: Să ciocnim, giupâne! Noroc şi întru ceas bun!

Arvinte: Amin. (bea) A! … bun îi…” (Alex., Arvinte şi Pepelea, sc. XI).