HotăRÂre nr. 218 din octombrie 2008

Can. 581 - Este dreptul autorităţii competente a institutului, conform constituţiilor, să divizeze institutul în părţi, indiferent cum s-ar numi ele, să înfiinţeze alte părţi noi, să le unească pe cele deja înfiinţate sau să le delimiteze în alt mod.

Can. 582 - Fuzionările şi unirile institutelor de viaţă consacrată sunt rezervate exclusiv Scaunului Apostolic; tot Scaunului Apostolic îi sunt rezervate confederaţiile şi federaţiile.

Can. 583 - Ceea ce în institutele de viaţă consacrată a fost aprobat de Scaunul Apostolic nu poate fi modificat fără permisiunea lui.

Can. 584 - Suprimarea unui institut ţine exclusiv de competenţa Scaunului Apostolic, căruia îi este rezervată şi decizia cu privire la bunurile materiale ale institutului.

Can. 585 - Suprimarea unei părţi a institutului aparţine autorităţii competente a aceluiaşi institut.

Can. 586 - & 1. Fiecărui institut îi este recunoscută o justă autonomie de viaţă, îndeosebi de conducere, prin care să se bucure în Biserică de o disciplină proprie şi să-şi poată păstra intact propriul patrimoniu, despre care vorbeşte can. 578.

& 2. Este datoria Ordinariilor locurilor să respecte şi să asigure această autonomie.

Can. 587 - & 1. Pentru a păstra cu mai mare fidelitate vocaţia proprie şi identitatea fiecărui institut, codul fundamental sau constituţiile fiecărui institut, pe lângă cele stabilite în can. 578 şi care trebuie respectate, trebuie să conţină şi norme fundamentale privind conducerea institutului şi disciplina membrilor săi, încorporarea şi formarea lor, precum şi obiectul propriu al legămintelor sacre.

& 2. Acest cod este aprobat de autoritatea competentă a Bisericii şi numai cu consimţământul ei poate fi modificat.

& 3. În acest cod, elementele spirituale şi cele juridice să fie bine armonizate; totuşi, să nu fie stabilite norme mai mult decât este necesar.

& 4. Celelalte norme prescrise de autoritatea competentă a institutului să fie adunate cum se cuvine în alte coduri, care totuşi pot fi revizuite şi adaptate în mod adecvat în funcţie de cerinţele locurilor şi timpurilor.

Can. 588 - & 1. Prin natura sa, starea de viaţă consacrată nu este nici clericală, nici laicală.

& 2. Este numit institut clerical acela care, potrivit scopului sau planului voit de fondator, sau în virtutea unei tradiţii legitime, este condus de clerici, îşi asumă exercitarea Preoţiei şi este recunoscut ca atare de autoritatea Bisericii.

& 3. Este numit institut laical acela care, recunoscut ca atare de autoritatea Bisericii, are, în virtutea naturii, a caracterului şi a scopului lui, o funcţie proprie, stabilită de fondator, sau de o tradiţie legitimă, care nu include exercitarea Preoţiei.

Can. 589 - Un institut de viaţă consacrată se numeşte de drept pontifical dacă a fost înfiinţat de Scaunul Apostolic sau a fost aprobat de acesta prin decret formal; se numeşte de drept diecezan dacă, înfiinţat de Episcopul diecezan, nu a primit de la Scaunul Apostolic decretul de aprobare.

Can. 590 - & 1. Întrucât se dedică în mod deosebit slujirii lui Dumnezeu şi a Bisericii întregi, institutele de viaţă consacrată sunt supuse special autorităţii supreme a Bisericii.

& 2. Fiecare membru este ţinut să asculte de Suveranul Pontif ca de superiorul său suprem, chiar şi în virtutea legământului sacru al ascultării.

Can. 591 - Ca să fie ocrotit în mod mai eficient binele institutelor şi ca să se facă faţă mai bine necesităţilor apostolatului, Suveranul Pontif, în virtutea primatului său asupra Bisericii întregi, în vederea interesului comun, poate să scoată institutele de viaţă consacrată de sub conducerea Ordinariilor locului şi să le supună lui însuşi sau altei autorităţi ecleziastice.

Can. 592 - & 1. Ca să fie promovată mai bine comuniunea institutelor cu Scaunul Apostolic, fiecare Superior general să trimită aceluiaşi Scaun Apostolic, în modul şi la timpul fixate de acesta, un scurt raport cu privire la starea şi viaţa institutului.

& 2. Superiorii fiecărui institut să favorizeze cunoaşterea documentelor Scaunului Apostolic, care se referă la membrii încredinţaţi lor, şi să aibă grijă ca ele să fie respectate.

Can. 593 - Rămânând neschimbată dispoziţia can. 586, institutele de drept pontifical depind direct şi exclusiv, cu privire la conducerea internă şi la disciplină, de autoritatea Scaunului Apostolic.

Can. 594 - Rămânând neschimbată dispoziţia can. 586, institutul de drept diecezan rămâne sub grija specială a Episcopului diecezan.

Can. 595 - & 1. Îi aparţine de drept Episcopului sediului principal să aprobe constituţiile şi să confirme schimbările introduse în ele în mod legitim, cu excepţia modificărilor făcute de Scaunul Apostolic, precum şi să trateze chestiunile mai importante privind întregul institut, care depăşesc puterea autorităţii interne, după ce totuşi i-a consultat pe ceilalţi Episcopi diecezani, dacă institutul s-a răspândit în mai multe dieceze.

& 2. Episcopul diecezan poate să dispenseze de la constituţii, în cazuri particulare.

Can. 596 - & 1. Superiorii şi capitlurile institutelor au asupra membrilor acea putere care este stabilită de dreptul universal şi de constituţii.

& 2. Însă, în institutele călugăreşti clericale de drept pontifical, ei se bucură în plus şi de puterea ecleziastică de conducere, atât în forul extern, cât şi în cel intern.

& 3. În cazul puterii despre care vorbeşte & 1, să se aplice dispoziţiile cann. 131, 133 şi 137 - 144.

Can. 597 - & 1. Într-un institut de viaţă consacrată poate fi admis orice catolic care, înzestrat cu intenţie dreaptă, are calităţile cerute de dreptul universal şi de cel propriu şi este liber de orice impediment.

& 2. Nimeni nu poate fi admis fără o pregătire adecvată.

Can. 598 - & 1. Fiecare institut, având în vedere specificul său şi finalităţile proprii, să stabilească în constituţiile sale modul în care, potrivit cu programul său de viaţă, trebuie respectate sfaturile evanghelice ale castităţii, sărăciei şi ascultării.

& 2. Toţi membrii trebuie nu numai să respecte cu fidelitate şi în întregime sfaturile evanghelice, ci să-şi călăuzească şi viaţa potrivit cu dreptul propriu al institutului şi să tindă astfel la desăvârşirea stării proprii.

Can. 599 - Sfatul evanghelic al castităţii, asumat pentru împărăţia cerurilor, care este semn al vieţii viitoare şi izvor al unei rodnicii mai bogate într-o inimă nedivizată, comportă obligaţia perfectei stăpâniri de sine în celibat.

Can. 600 - Sfatul evanghelic al sărăciei, ca imitare a lui Cristos care, bogat fiind, s-a făcut sărac pentru noi, pe lângă viaţa săracă în realitate şi în spirit, care trebuie trăită cu grijă în sobrietate şi să rămână străină de bogăţiile pământeşti, comportă dependenţa şi limitarea în folosirea şi dispunerea de bunuri conform cu dreptul propriu al fiecărui institut.

Can. 601 - Sfatul evanghelic al ascultării, asumat cu spirit de credinţă şi de iubire în urmarea lui Cristos ascultător până la moarte, obligă la supunerea voinţei faţă de Superiorii legitimi care, când poruncesc conform constituţiilor, îl reprezintă pe Dumnezeu.

Can. 602 - Viaţa frăţească, specifică fiecărui institut, prin care toţi membri sunt uniţi în Cristos ca într-o familie specială, trebuie să fie astfel reglementată încât să constituie pentru toţi un ajutor reciproc în îndeplinirea vocaţiei personale a fiecăruia. Prin comuniunea frăţească, înrădăcinată în dragoste şi bazată pe dragoste, membrii să fie un exemplu de reconciliere universală în Cristos.

Can. 603 - & 1. În afară de institutele de viaţă consacrată, Biserica recunoaşte viaţa eremitică sau anahoretică prin care credincioşii, într-o retragere mai strictă din lume, în tăcerea singurătăţii, în rugăciune asiduă şi pocăinţă, îşi închină viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii.

& 2. Eremitul este recunoscut de drept ca persoană închinată lui Dumnezeu în viaţa consacrată, dacă profesează în mod public cele trei sfaturi evanghelice, întărite prin vot sau printr-un alt legământ sacru, în mâinile Episcopului diecezan şi, călăuzit de acesta, trăieşte conform propriei stări.

Can. 604 - & 1. Acestor forme de viaţă consacrată li se adaugă ordinul fecioarelor care, exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape, sunt consacrate lui Dumnezeu de Episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat, se logodesc mistic cu Cristos, Fiul lui Dumnezeu, şi se dedică slujirii Bisericii.

& 2. Pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea şi pentru a desăvârşi prin ajutorul reciproc slujirea Bisericii, specifică stării lor, fecioarele se pot asocia.

Can. 605 - Aprobarea unor forme noi de viaţă consacrată este rezervată exclusiv Scaunului Apostolic. Episcopii diecezani să se străduiască să discearnă noile daruri de viaţă consacrată, încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii, şi să-i ajute pe promotori să-şi exprime cât mai bine cu putinţă planurile şi să le apere prin statute adecvate, folosind mai ales normele generale conţinute în această parte a Codului.

Can. 606 - Ceea ce este stabilit despre institutele de viaţă consacrată şi despre membrii lor valorează în drept deopotrivă pentru ambele sexe, dacă nu rezultă altfel din contextul celor afirmate sau din natura lucrului.
TITLUL II

Institutele călugăreşti

Can. 607 - & 1. Viaţa călugărească, consacrare a întregii persoane, vădeşte în Biserică admirabila unire nupţială creată de Dumnezeu, semn al vieţii viitoare. În felul acesta, călugărul îşi îndeplineşte deplina dăruire de sine ca pe o jertfă oferită lui Dumnezeu, prin care întreaga sa existenţă devine un cult continuu adus lui Dumnezeu în dragoste.

& 2. Institutul călugăresc este o societate în care membrii depun, conform dreptului propriu, voturile publice, perpetue sau temporare, ce trebuie totuşi reînnoite la expirarea timpului, şi duc în comun viaţă frăţească.

& 3. Mărturia publică pe care călugării trebuie să o dea lui Cristos şi Bisericii comportă acea separare de lume, care e specifică naturii şi scopului fiecărui institut.
CAPITOLUL I

Casele călugăreşti, înfiinţarea şi desfiinţarea lor

Can. 608 - O comunitate călugărească trebuie să trăiască într-o casă constituită în mod legitim, sub autoritatea unui Superior desemnat conform dreptului. Fiecare casă să aibă cel puţin un oratoriu, în care să se celebreze şi să se păstreze Euharistia, ca aceasta să fie cu adevărat centrul comunităţii.

Can. 609 - & 1. Casele unui institut călugăresc sunt înfiinţate de autoritatea competentă, conform constituţiilor, cu consimţământul prealabil al Episcopului diecezan, dat în scris.

& 2. Pentru a înfiinţa o mănăstire de monahii (maici), este necesară în plus permisiunea Scaunului Apostolic.

Can. 610 - & 1. Înfiinţarea caselor se face ţinându-se seama de utilitatea lor pentru Biserică şi pentru institut şi asigurându-se ceea ce este necesar pentru ca membrii să ducă viaţa călugărească în mod normal, potrivit cu finalităţile proprii ale institutului şi cu spiritul lui.

& 2. Nici o casă să nu se înfiinţeze dacă nu se poate aprecia cu prudenţă că se va face faţă în mod corespunzător nevoilor vieţii membrilor.

Can. 611 - Consimţământul Episcopului diecezan pentru înfiinţarea unei case călugăreşti a unui institut cuprinde dreptul:

1. de a duce o viaţă conformă cu caracterul şi scopurile proprii institutului;

2. de a îndeplini activităţile proprii institutului conform dreptului, respectându-se condiţiile adăugate în acord;

3. de a avea, în cazul institutelor clericale, o biserică, rămânând inviolabilă dispoziţia can. 1215, & 3, şi de a săvârşi în ea slujirea sacră, respectându-se dispoziţiile dreptului.

Can. 612 - Pentru ca o casă călugărească să fie destinată unor activităţi apostolice diferite de cele pentru care a fost întemeiată, este necesar consimţământul Episcopului diecezan; în schimb, nu este necesar acest consimţământ când este vorba de o schimbare care, respectându-se întotdeauna legile de întemeiere, priveşte numai conducerea internă şi disciplina.

Can. 613 - & 1. O casă călugărească a canonicilor regulari şi a monahilor, sub conducerea şi grija unui Superior propriu, este autonomă (sui iuris), în afară de cazul când constituţiile stabilesc altfel.

& 2. Superiorul unei case autonome este de drept Superior major.

Can. 614 - Mănăstirile de monahii (maici), asociate unui institut de bărbaţi, îşi au propriul mod de viaţă şi o conducere proprie, potrivit cu constituţiile. Drepturile şi obligaţiile proprii să fie astfel definite încât din asociere să derive un bine spiritual.

Can. 615 - O mănăstire autonomă care în afară de propriul Superior nu are alt Superior major, şi nici nu este în aşa fel asociată unui alt institut de călugări încât Superiorul acestuia să aibă asupra unei astfel de mănăstiri o adevărată putere de conducere determinată de constituţii, este încredinţată, conform dreptului, supravegherii speciale a Episcopului diecezan.

Can. 616 - & 1. O casă călugărească înfiinţată în mod legitim poate fi desfiinţată de Superiorul general, conform constituţiilor, după ce a fost consultat Episcopul diecezan. Cu privire la bunurile casei desfiinţate, să decidă dreptul propriu al institutului, respectându-se voinţa fondatorilor sau a donatorilor şi drepturile câştigate în mod legitim.

& 2. Desfiinţarea unicei case a unui institut este de competenţa Scaunului Apostolic căruia, în acest caz, îi este rezervată şi decizia asupra bunurilor.

& 3. Desfiinţarea unei case autonome, despre care vorbeşte can. 613, aparţine de drept capitlului general, dacă nu este prevăzut altfel de constituţii.

& 4. Desfiinţarea unei mănăstiri autonome de monahii (maici) este de competenţa Scaunului Apostolic, respectând, cu privire la bunuri, dispoziţiile constituţiilor.

CAPITOLUL II

Conducerea institutelor

ART. 1

Superiorii şi consiliile

Can. 617 - Superiorii să-şi îndeplinească funcţia şi să-şi exercite puterea conform dreptului universal şi propriu.

Can. 618 - Superiorii să-şi exercite în spirit de slujire puterea primită de la Dumnezeu prin mijlocirea Bisericii. Aşadar, ascultători faţă de voinţa lui Dumnezeu în îndeplinirea funcţiei, să-i conducă pe cei supuşi lor ca pe nişte fii ai lui Dumnezeu şi, promovându-le cu respect faţă de persoana umană ascultarea de bunăvoie, să-i audieze cu plăcere şi să sprijine armonia dintre ei spre binele institutului şi al Bisericii, rămânând inviolabilă autoritatea lor de a decide şi de a porunci ceea ce trebuie îndeplinit.

Can. 619 - Superiorii să se dedice cu sârguinţă îndatoririlor proprii şi, împreună cu membrii încredinţaţi lor, să se străduiască să creeze, în Cristos, o comunitate frăţească, în care Dumnezeu să fie căutat şi iubit mai presus de orice. Prin urmare, să-i hrănească pe membri la masa bogată a cuvântului lui Dumnezeu şi să-i atragă la celebrarea liturgiei sacre. Să fie pentru ei exemplu în practicarea virtuţilor şi în respectarea legilor şi a tradiţiilor institutului lor; să se îngrijească cum se cuvine de nevoile personale ale membrilor; să aibă grijă de cei bolnavi şi să-i viziteze; să-i dojenească pe cei turbulenţi, să-i încurajeze pe cei timizi şi să fie răbdători faţă de toţi.

Can. 620 - Sunt Superiori majori aceia care conduc întregul institut sau o provincie a institutului sau o parte echivalată provinciei sau o casă autonomă (sui iuris); la fel şi vicarii lor. Tuturor acestora li se adaugă Abatele Primat şi Superiorul unei congregaţii monahale, care totuşi nu deţin întreaga putere pe care dreptul universal o atribuie Superiorilor majori.

Can. 621 - Unirea mai multor case care, sub acelaşi Superior, constituie o parte imediată a institutului şi este înfiinţată în mod canonic de autoritatea legitimă, poartă denumirea de provincie.

Can. 622 - Superiorul general are putere asupra tuturor provinciilor, caselor şi membrilor institutului, ce trebuie exercitată conform dreptului propriu; ceilalţi Superiori au putere în limitele funcţiei lor.

Can. 623 - Pentru ca membrii să fie numiţi sau aleşi în mod valid în funcţia de Superior, este necesar să treacă un anumit timp de la profesiunea perpetuă sau definitivă, care trebuie determinat de dreptul propriu sau, dacă este vorba de Superiorii majori, de constituţii.

Can. 624 - & 1. Superiorii să fie constituiţi pentru un timp determinat şi corespunzător, conform naturii şi nevoilor institutului, în afară de cazul când constituţiile dispun altfel pentru Superiorul general şi pentru Superiorii unei case autonome.

& 2. Dreptul propriu să prevadă prin norme adecvate ca Superiorii constituiţi pentru un timp determinat să nu ocupe funcţii de conducere în mod neîntrerupt mai mult timp.

& 3. Totuşi, în timpul funcţiei, ei pot fi înlăturaţi din oficiul lor sau transferaţi într-un altul, din motive stabilite de dreptul propriu.

Can. 625 - & 1. Superiorul general al unui institut să fie desemnat prin alegerea canonică, conform constituţiilor.

& 2. Episcopul scaunului principal prezidează alegerea Superiorului mănăstirii autonome despre care vorbeşte can. 615 şi a Superiorului general al unui institut de drept diecezan.

& 3. Ceilalţi Superiori să fie constituiţi conform constituţiilor, totuşi, astfel încât, dacă sunt aleşi, să aibă nevoie de confirmare din partea Superiorului major competent; dacă, însă, sunt numiţi de Superior, să aibă loc în prealabil o consultare adecvată.

Can. 626 - Superiorii, când acordă oficii, şi membrii, când participă la alegeri, să respecte normele dreptului universal şi ale dreptului propriu, să se abţină de la orice fel de abuz şi favorizare de persoană şi, având în faţa ochilor numai pe Dumnezeu şi binele institutului, să-i numească sau să-i aleagă pe cei pe care îi ştiu, în Domnul, cu adevărat vrednici şi capabili. În afară de aceasta, în alegeri, să evite de a solicita, direct sau indirect, voturi, atât pentru ei înşişi, cât şi pentru alţii.

Can. 627 - & 1. Conform constituţiilor, Superiorii să aibă propriul consiliu, de a cărui activitate trebuie să se folosească în exercitarea funcţiei.

& 2. Pe lângă cazurile prescrise în dreptul universal, dreptul propriu să le stabilească şi pe acelea în care, pentru a se acţiona în mod valid, este necesar consimţământul sau părerea, conform can. 127.

Can. 628 - & 1. Superiorii, desemnaţi în această funcţie de dreptul propriu al institutului, să viziteze, în timpurile stabilite, casele şi membrii încredinţaţi lor, conform normelor aceluiaşi drept propriu.

& 2. Episcopul diecezan are dreptul şi datoria să viziteze, chiar şi cu privire la disciplina călugărească:

1. mănăstirile autonome, despre care este vorba în can. 615;

2. fiecare casă a unui institut de drept diecezan situată în teritoriul propriu.

& 3. Membrii să discute cu încredere cu vizitatorul, la ale cărui întrebări adresate în mod legitim sunt ţinuţi să răspundă, în dragoste, conform cu adevărul; nimănui nu-i este permis săi înlăture în vreun fel pe membri de la această obligaţie sau să împiedice altfel scopul vizitei.

Can. 629 - Fiecare Superior să locuiască în propria casă şi să nu se îndepărteze de ea decât conform dreptului propriu.

Can. 630 - & 1. Superiorii să recunoască confraţilor lor libertatea necesară cu privire la sacramentul Pocăinţei şi la direcţiunea spirituală, rămânând totuşi inviolabilă disciplina institutului.

& 2. Superiorii să se preocupe, conform dreptului propriu, ca membrii să aibă la dispoziţie confesori capabili, la care să se poată mărturisi des.

& 3. În mănăstirile de monahii (maici), în casele de formare şi în comunităţile laicale mai numeroase, să existe confesori ordinari aprobaţi de Ordinariul locului, după un schimb de păreri cu comunitatea, dar fără să se impună obligaţia de a se recurge la ei.

& 4. Superiorii să nu asculte mărturisirile supuşilor, în afară de cazul când membrii cer acest lucru de bunăvoie.

& 5. Membrii să meargă cu încredere la Superiori, în faţa cărora îşi pot deschide în mod liber şi benevol sufletul. Îi este, însă, interzis Superiorilor să-i determine în vreun fel ca ei să-şi dezvăluie conştiinţa în faţa lor.
ART. 2

Capitlurile

Can. 631 - & 1. Capitlul general, care deţine, conform constituţiilor, autoritatea supremă în institut, astfel trebuie să fie compus încât, reprezentând întregul institut, să fie un adevărat semn al unităţii acestuia în dragoste. Lui îi revine mai ales datoria: de a ocroti patrimoniul institutului, despre care vorbeşte can. 578, şi de a promova o reînnoire adecvată în conformitate cu acest patrimoniu, de a alege Superiorul general şi de a promulga norme pe care toţi trebuie să le respecte.

& 2. Compoziţia şi cadrul puterii capitlului să fie stabilite în constituţii; la rândul său, dreptul propriu să stabilească regulile ce trebuie respectate în celebrarea capitlului, mai ales cu privire la alegeri şi la modul de desfăşurare a lucrărilor.

& 3. Potrivit cu normele stabilite în dreptul propriu, nu numai provinciile şi comunităţile locale, ci şi fiecare membru poate să trimită în mod liber capitlului general dorinţe personale şi sugestii.

Can. 632 - Dreptul propriu să stabilească cu grijă tot ceea ce ţine de celelalte capitluri ale institutului şi de alte adunări asemănătoare, adică natura lor, autoritatea lor, compoziţia lor, modul lor de a proceda şi timpul când trebuie să aibă loc.

Can. 633 - & 1. Organismele de participare şi cele consultative să îndeplinească cu fidelitate funcţia încredinţată lor, conform dreptului universal şi propriu, şi fiecare dintre ele să exprime în felul său interesul şi participarea tuturor membrilor pentru binele întregului institut sau al comunităţii.

& 2. În stabilirea acestor mijloace de participare şi de consultare, precum şi în folosirea lor, să se observe un discernământ înţelept, iar modul lor de a acţiona să fie conform cu natura şi scopul institutului.

ART. 3

Bunurile materiale şi administrarea lor

Can. 634 - & 1. Institutele, provinciile şi casele, în calitatea lor de persoane juridice în virtutea dreptului însuşi, au capacitatea de a achiziţiona, de a poseda, de a administra şi de a înstrăina bunurile materiale, dacă această capacitate nu este exclusă sau limitată de constituţii.

& 2. Totuşi, ele să evite orice fel de lux, de câştig fără măsură şi de acumulare de bunuri.

Can. 635 - & 1. Fiind bunuri ecleziastice, bunurile materiale ale institutelor călugăreşti sunt reglementate de dispoziţiile Cărţii a V-a, Bunurile materiale ale Bisericii, în afară de cazul când este stabilit în mod expres altfel.

& 2. Totuşi, orice institut să stabilească norme corespunzătoare despre folosirea şi administrarea bunurilor, prin care să fie favorizată, ocrotită şi exprimată sărăcia ce îi este proprie.

Can. 636 - & 1. În fiecare institut şi, de asemenea, în fiecare provincie care este condusă de un Superior major, să existe un econom, altul decât Superiorul major, şi desemnat conform dreptului propriu, care să administreze bunurile sub direcţiunea Superiorului respectiv. Chiar şi în comunităţile locale să fie instituit, pe cât este posibil, un econom, diferit de Superiorul local.

& 2. La data şi în modul stabilite de dreptul propriu, economii şi ceilalţi administratori să prezinte autorităţii competente o dare de seamă cu privire la administrarea efectuată.

Can. 637 - Mănăstirile autonome, despre care vorbeşte can. 615, trebuie să prezinte anual Ordinariului locului darea de seamă cu privire la administrare; în plus, Ordinariul locului are dreptul să cunoască situaţia economică a unei case călugăreşti de drept diecezan.

Can. 638 - & 1. E de datoria dreptului propriu să specifice, fără a depăşi cadrul dreptului universal, care sunt actele ce depăşesc limita şi modalităţile administraţiei ordinare şi să le stabilească pe cele ce sunt necesare pentru a se îndeplini în mod valid un act de administraţie extraordinară.

& 2. În afară de Superiori, chiar şi oficialii, desemnaţi pentru aceasta de dreptul propriu, efectuează în mod valid, în limitele funcţiei lor, cheltuieli şi acte juridice de administraţie ordinară.