HotăRÂre nr. 218 din octombrie 2008

& 2. Autoritatea să nu accepte o renunţare ce nu se bazează pe un motiv just şi adecvat.

& 3. Renunţarea care are nevoie de acceptare, dacă nu este acceptată în decurs de trei luni, este lipsită de orice valoare; aceea care nu are nevoie de acceptare are efect prin anunţarea ei de către cel care renunţă făcută în conformitate cu dispoziţiile dreptului.

& 4. Cât timp nu a devenit efectivă, renunţarea poate fi revocată de către cel care renunţă; devenind efectivă, nu poate fi revocată, dar cine a renunţat poate să dobândească oficiul în virtutea unui alt titlu.

ART. 2

Transferarea

Can. 190 - & 1. Transferarea poate fi efectuată numai de cel care are dreptul de a se îngriji de oficiul care este pierdut şi, totodată, de oficiul care este încredinţat.

& 2. Dacă transferarea are loc împotriva voinţei titularului oficiului, este necesar un motiv grav şi, rămânând întotdeauna neatins dreptul de a expune motivele contrare, să se respecte procedura prescrisă de drept.

& 3. Ca să devină efectivă, transferarea trebuie intimată în scris.

Can. 191 - & 1. În cazul transferării, primul oficiu devine vacant după ce a avut loc luarea în primire canonică a celui de al doilea oficiu, dacă nu a fost prescris altfel de către drept sau de către autoritatea competentă.

& 2. Cel transferat primeşte remuneraţia legată de primul oficiu, până la luarea în primire canonică a celui de al doilea oficiu.
ART. 3

Înlăturarea

Can. 192 - O persoană este înlăturată dintr-un oficiu fie prin decret, emis în mod legal de autoritatea competentă, respectându-se desigur eventualele drepturi câştigate din contract, fie ipso iure, în conformitate cu dispoziţiile can. 194.

Can. 193 - & 1. O persoană nu poate fi înlăturată dintr-un oficiu conferit pentru un timp nedeterminat decât din motive grave şi respectându-se procedura stabilită de drept.

& 2. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul înlăturării cuiva dintr-un oficiu ce i-a fost conferit pentru un timp determinat, înainte de expirarea acestui timp, rămânând neschimbată dispoziţia can. 624 & 3.

& 3. Persoana căreia, conform dispoziţiilor dreptului, îi este conferit un oficiu la latitudinea prudentă a autorităţii competente, poate fi înlăturată, dintr-un motiv just, la aprecierea aceleiaşi autorităţi.

& 4. Pentru a dobândi efect, decretul de înlăturare trebuie să fie intimat în scris.

Can. 194 - & 1. Este înlăturat ipso iure dintr-un oficiu ecleziastic:

1. cine a pierdut starea clericală;

2. cine a abandonat în mod public credinţa catolică sau comuniunea cu Biserica;

3. clericul care a atentat, chiar şi numai civil, căsătoria.

& 2. Înlăturarea prevăzută la nr. 2 şi 3 poate fi solicitată numai dacă se constată despre ea în urma unei declaraţii a autorităţii competente.

Can. 195 - Dacă cineva, desigur nu ipso iure, ci prin decret din partea autorităţii competente, este înlăturat dintr-un oficiu care îi asigură întreţinerea, aceeaşi autoritate să aibă grijă să se ia măsuri cu privire la întreţinerea lui pentru un timp suficient, dacă nu s-a prevăzut altfel.
ART. 4

Privaţiunea

Can. 196 - & 1. Privaţiunea de un oficiu, adică pedepsirea pentru săvârşirea unui delict, poate fi efectuată numai în conformitate cu normele dreptului.

& 2. Privaţiunea dobândeşte efect în conformitate cu dispoziţiile canoanelor din dreptul penal.

TITLUL X

Prescripţia

Can. 197 - Prescripţia, ca modalitate de a dobândi sau de a pierde un drept subiectiv, precum şi de a se elibera de obligaţii, este acceptată de Biserică, aşa cum există ea în legislaţia civilă a respectivei ţări, rămânând neatinse excepţiile stabilite în canoanele acestui Cod.

Can. 198 - Nici o prescripţie nu este validă dacă nu este bazată pe buna-credinţă, nu numai la început, ci şi pe toată perioada de timp necesară pentru prescripţie, rămânând neatinsă dispoziţia can. 1362.

Can. 199 - Nu sunt supuse prescripţiei:

1. drepturile şi obligaţiile care aparţin de legea divină naturală sau pozitivă;

2. drepturile care pot fi dobândite numai prin privilegiu apostolic;

3. drepturile şi obligaţiile care privesc direct viaţa spirituală a credincioşilor;

4. hotarele sigure şi de necontestat ale circumscripţiilor ecleziastice;

5. ofertele şi obligaţiile privind Liturghiile;

6. atribuirea unui oficiu ecleziastic care, conform dreptului, necesită exercitarea ordinului sacru;

7. dreptul de vizită şi obligaţia de ascultare, aşa încât credincioşii creştini nu ar mai putea fi vizitaţi de nici o autoritate ecleziastică şi nu ar mai fi supuşi nici unei autorităţi.

TITLUL XI

Calcularea timpului

Can. 200 - Dacă nu este prevăzut în mod expres altfel de către drept, timpul să fie calculat conform canoanelor care urmează.

Can. 201 - & 1. Prin timp continuu se înţelege timpul care nu admite nici o întrerupere.

& 2. Prin timp util se înţelege timpul de care beneficiază o persoană care îşi exercită sau îşi urmăreşte dreptul său, aşa încât el nu se scurge când ea ignoră sau nu poate să acţioneze.

Can. 202 - & 1. În drept, prin zi se înţelege spaţiul de 24 ore, ce trebuie calculate în mod continuu, şi începe de la miezul nopţii, dacă nu este prevăzut în mod expres altfel; prin săptămână se înţelege spaţiul de 7 zile; prin lună, spaţiul de 30 de zile, iar prin an, spaţiul de 365 de zile, în afară de cazul când se spune că luna şi anul trebuie să se ia aşa cum sunt în calendar.

& 2. Dacă timpul este continuu, luna şi anul trebuie să se ia întotdeauna aşa cum sunt în calendar.

Can. 203 - & 1. Ziua a quo nu este calculată în intervalul de timp, decât doar dacă începutul ei coincide cu începutul zilei sau este prevăzut în mod expres altfel de către drept.

& 2. Dacă nu este stabilit contrariul, ziua ad quem este calculată în intervalul de timp care, dacă timpul constă din una sau mai multe luni, din una sau mai multe săptămâni, se termină după trecerea ultimei zile a aceluiaşi număr, sau, dacă luna nu are ziua aceluiaşi număr, după trecerea ultimei zile a lunii.
CARTEA A II-A

POPORUL LUI DUMNEZEU

PARTEA I

Credincioşii creştini

Can. 204 - & 1. Credincioşi creştini sunt cei care, încorporaţi lui Cristos prin Botez, sunt constituiţi popor al lui Dumnezeu şi, de aceea, făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească, profetică şi regească a lui Cristos, sunt chemaţi să exercite, fiecare conform condiţiei proprii, misiunea pe care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o îndeplinească în lume.

& 2. Această Biserică, constituită şi organizată în această lume ca societate, subzistă în Biserica Catolică, cârmuită de urmaşul lui Petru şi de Episcopii în comuniune cu el.

Can. 205 - Pe acest pământ sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică acei botezaţi care se unesc cu Cristos în structura ei vizibilă, adică prin legăturile profesiunii de credinţă, ale sacramentelor şi ale conducerii ecleziastice.

Can. 206 - & 1. Sunt uniţi cu Biserica, dintr-un motiv special, catecumenii, adică aceia care, mişcaţi de Duhul Sfânt, cer printr-un act explicit de voinţă să fie încorporaţi ei şi, prin urmare, în virtutea acestei dorinţe precum şi a vieţii de credinţă, de speranţă şi de iubire pe care o practică, sunt uniţi cu Biserica ce îi îmbrăţişează ca pe fiii săi.

& 2. Biserica are o grijă specială faţă de catecumeni şi, chemându-i să ducă o viaţă evanghelică şi iniţiindu-i în celebrarea riturilor sacre, le acordă deja diferite prerogative ce sunt proprii creştinilor.

Can. 207 - & 1. Din instituire divină, există în Biserică, între credincioşii creştini, slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici; ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici.

& 2. Din rândul ambelor categorii există credincioşi care, profesând sfaturile evanghelice prin voturi sau alte legăminte sacre recunoscute şi aprobate de Biserică, sunt consacraţi lui Dumnezeu într-un mod special şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii. Deşi starea lor nu se raportează la structura ierarhică a Bisericii, aparţine totuşi vieţii şi sfinţeniei sale.
TITLUL I

Obligaţiile şi drepturile tuturor credincioşilor

Can. 208 - Între toţi credincioşii, datorită renaşterii lor în Cristos, există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune, în virtutea căreia toţi colaborează la zidirea Trupului lui Cristos, după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia.

Can. 209 - & 1. Credincioşii au obligaţia de a păstra mereu, chiar şi în modul lor de a acţiona, comuniunea cu Biserica.

& 2. Să-şi îndeplinească cu mare sârguinţă îndatoririle la care sunt ţinuţi faţă de Biserica atât universală, cât şi particulară la care aparţin, conform dispoziţiilor dreptului.

Can. 210 - Toţi credincioşii, fiecare conform propriei condiţii, trebuie să-şi adune forţele pentru a duce o viaţă sfântă şi pentru a promova creşterea Bisericii şi sfinţenia ei continuă.

Can. 211 - Toţi credincioşii au datoria şi dreptul de a depune tot efortul ca mesajul divin al mântuirii să ajungă din ce în ce mai mult la toţi oamenii din toate timpurile şi din întreaga lume.

Can. 212 - & 1. Conştienţi de propria responsabilitate, credincioşii sunt ţinuţi să urmeze cu ascultare creştină ceea ce Păstorii sacri, ca reprezentanţi ai lui Cristos, declară în calitate de învăţători ai credinţei şi hotărăsc în calitate de conducători ai Bisericii.

& 2. Credincioşii au dreptul neştirbit de a manifesta Păstorilor Bisericii necesităţile proprii, mai cu seamă cele spirituale, precum şi dorinţele proprii.

& 3. În funcţie de ştiinţa, competenţa şi prestigiul de care se bucură, ei au dreptul, ba uneori chiar datoria, de a manifesta Păstorilor sacri opinia personală cu privire la binele Bisericii şi de a o aduce la cunoştinţa altor credincioşi, rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moralei şi respectul faţă de Păstori şi ţinându-se seama de utilitatea comună şi de demnitatea persoanelor.

Can. 213 - Credincioşii au dreptul de a primi de la Păstorii sacri ajutoarele ce provin din bunurile spirituale ale Bisericii, mai cu seamă din cuvântul lui Dumnezeu şi din sacramente.

Can. 214 - Credincioşii au dreptul de a aduce cult lui Dumnezeu după dispoziţiile ritului propriu, aprobat de Păstorii legitimi ai Bisericii, şi de a urma un model propriu de viaţă spirituală, desigur, care este conform cu învăţătura Bisericii.

Can. 215 - Credincioşii au dreptul neştirbit de a înfiinţa şi de a conduce în mod liber asociaţii cu scopuri caritative şi de milostivire sau de promovare a vocaţiei creştine în lume, şi de a se reuni pentru a urmări în comun aceleaşi scopuri.

Can. 216 - Deoarece participă la misiunea Bisericii, toţi credincioşii au dreptul, fiecare potrivit propriei stări şi condiţii, de a promova sau de a sprijini activitatea apostolică, chiar prin iniţiative proprii; totuşi, nici o iniţiativă să nu-şi atribuie numele de catolică dacă nu a obţinut consimţământul autorităţii ecleziastice competente.

Can. 217 - Deoarece prin Botez sunt chemaţi să ducă o viaţă conformă cu învăţătura evanghelică, credincioşii au dreptul la educaţia creştină prin care să fie instruiţi cum se cuvine pentru a dobândi dezvoltarea completă a persoanei umane şi, totodată, pentru a cunoaşte şi a trăi misterul mântuirii.

Can. 218 - Aceia care se dedică ştiinţelor sacre se bucură de justa libertate de a cerceta, precum şi de a-şi expune cu prudenţă propria gândire în materiile în care sunt experţi, păstrând supunerea necesară faţă de magisteriul Bisericii.

Can. 219 - Toţi credincioşii se bucură de dreptul de a fi feriţi de orice fel de constrângere în alegerea stării de viaţă.

Can. 220 - Nimănui nu-i este permis să lezeze în mod ilegitim buna reputaţie de care se bucură cineva, nici să violeze dreptul vreunei persoane de a-şi apăra propria intimitate.

Can. 221 - & 1. Credincioşii au dreptul de a-şi revendica şi apăra în mod legitim în forul ecleziastic competent, conform cu dispoziţiile dreptului, drepturile de care se bucură în Biserică.

& 2. Credincioşii au, de asemenea, dreptul, în cazul când sunt chemaţi în judecată de către autoritatea competentă, de a fi judecaţi după normele juridice, care trebuie aplicate cu echitate.

& 3. Credincioşii au dreptul de a nu fi sancţionaţi cu pedepse canonice decât în conformitate cu legea.

Can. 222 - & 1. Credincioşii au obligaţia de a veni în sprijinul nevoilor Bisericii, pentru ca ea să aibă la dispoziţie cele ce sunt necesare pentru cultul divin, pentru operele de apostolat şi de caritate şi pentru întreţinerea demnă a slujitorilor săi.

& 2. De asemenea, au obligaţia de a promova dreptatea socială şi, amintindu-şi de porunca Domnului, de a-i ajuta din veniturile proprii pe cei săraci.

Can. 223 - & 1. În exercitarea drepturilor lor, credincioşii, atât fiecare în mod personal, cât şi reuniţi în asociaţii, trebuie să ţină seama de binele comun al Bisericii, precum şi de drepturile altora şi de îndatoririle proprii faţă de alţii.

& 2. Îi revine autorităţii ecleziastice obligaţia de a coordona, în vederea binelui comun, exercitarea drepturilor ce sunt proprii credincioşilor.
TITLUL II

Obligaţiile şi drepturile credincioşilor laici

Can. 224 - Pe lângă acele obligaţii şi drepturi care sunt comune tuturor credincioşilor şi acelea care sunt stabilite în alte canoane, credincioşii laici sunt ţinuţi şi la obligaţiile şi se bucură şi de drepturile care sunt enumerate în canoanele acestui titlu.

Can. 225 - & 1. Deoarece, ca toţi credincioşii creştini, sunt destinaţi de Dumnezeu la apostolat în virtutea Botezului şi a Mirului, laicii au obligaţia generală şi se bucură de dreptul de a lucra cu râvnă fie individual, fie în asociaţii, ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii din întreaga lume. Această obligaţie devine încă mai necesară în acele circumstanţe în care oamenii nu pot să asculte Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos decât prin intermediul laicilor.

& 2. Au chiar şi obligaţia specială, bineînţeles, fiecare după propria condiţie, să impregneze şi să desăvârşească sfera realităţilor vremelnice cu spiritul evanghelic şi să dea astfel mărturie despre Cristos, îndeosebi acţionând în mijlocul acestor realităţi şi îndeplinind sarcini în lume.

Can. 226 - & 1. Cei care trăiesc starea căsătorească, după propria vocaţie, au datoria specială de a depune tot efortul, prin căsătorie şi familie, la zidirea poporului lui Dumnezeu.

& 2. Părinţii, după ce le-au dat copiilor viaţa, au obligaţia foarte gravă şi se bucură de dreptul de a-i educa; de aceea, le revine, în primul rând, părinţilor creştini datoria de a se îngriji de educaţia creştină a copiilor, în conformitate cu învăţătura transmisă de Biserică.

Can. 227 - Credincioşii laici au dreptul de a le fi recunoscută în realităţile cetăţii pământeşti acea libertate care aparţine tuturor cetăţenilor; totuşi, folosindu-se de această libertate, să aibă grijă ca acţiunile lor să fie impregnate de spirit evanghelic şi să acorde atenţie învăţăturii propuse de magisteriul Bisericii, evitând totuşi de a prezenta, în problemele opinabile, propria părere ca fiind învăţătură a Bisericii.

Can. 228 - & 1. Laicii, care sunt consideraţi apţi, pot să fie chemaţi de Păstorii sacri la acele oficii ecleziastice şi funcţii pe care ei le pot îndeplini în conformitate cu dispoziţiile dreptului.

& 2. Laicii, care se disting prin ştiinţa necesară, prin prudenţă şi onestitate, pot să-i ajute, în calitate de specialişti sau consilieri, pe Păstorii Bisericii, chiar în cadrul consiliilor, conform dreptului.

Can. 229 - & 1. Laicii, ca să poată să trăiască după învăţătura creştină, să o răspândească şi, dacă e necesar, să o apere, şi ca să poată să participe la activitatea apostolică, au obligaţia şi se bucură de dreptul de a dobândi cunoaşterea acestei învăţături, adaptată capacităţii şi condiţiei proprii a fiecăruia.

& 2. De asemenea, se bucură şi de dreptul de a dobândi acea cunoaştere mai profundă a ştiinţelor sacre, care este dată în universităţile sau facultăţile ecleziastice ori în institutele de ştiinţe religioase, frecventând acolo cursurile şi obţinând grade academice.

& 3. Tot astfel, respectându-se dispoziţiile stabilite cu privire la idoneitatea necesară, laicii pot să primească de la autoritatea ecleziastică competentă mandatul de a-i învăţa pe alţii ştiinţele sacre.

Can. 230 - & 1. Bărbaţii laici, care au vârsta şi calităţile stabilite prin decret de Conferinţa Episcopilor, pot fi admişi, prin ritul liturgic stabilit, la slujirea de lector şi de acolit; totuşi acordarea acestor slujiri nu le dă dreptul de a fi întreţinuţi sau remuneraţi de Biserică.

& 2. Laicii pot să îndeplinească, în virtutea unei conferiri temporare, funcţia de lector în acţiunile liturgice; de asemenea, toţi laicii pot să îndeplinească funcţiile de comentator, de cântăreţ şi altele, în conformitate cu dispoziţiile dreptului.

& 3. Acolo unde nevoia Bisericii o sugerează, din cauza lipsei de slujitori sacri, chiar şi laicii, deşi nu sunt lectori sau acoliţi, pot suplini unele funcţii ale acestora, adică să exercite slujirea cuvântului, să prezideze rugăciunile liturgice, să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie, conform dispoziţiilor dreptului.

Can. 231 - & 1. Laicii care se dedică permanent sau pentru un anumit timp unei slujiri speciale a Bisericii au obligaţia de a primi o instruire adecvată, necesară pentru a-şi îndeplini funcţia cum trebuie şi pentru a o exercita în mod conştient, cu devotament şi sârguinţă.

& 2. Rămânând neschimbată dispoziţia can. 230, & 1, ei au dreptul la o retribuţie onorabilă, adecvată condiţiei lor, cu care să poată face faţă în mod decent trebuinţelor proprii şi ale familiei lor, respectându-se şi dispoziţiile dreptului civil; de asemenea, au dreptul să le fie garantate asigurările sociale şi asistenţa medicală.

TITLUL III

Slujitorii sacri sau clericii

CAPITOLUL I

Formarea clericilor

Can. 232 - Biserica are datoria şi dreptul propriu şi exclusiv de a-i forma pe aceia care sunt destinaţi slujirilor sacre.

Can. 233 - & 1. Întregii comunităţi creştine îi revine obligaţia de a favoriza vocaţiile, pentru a se face faţă suficient necesităţilor slujirii sacre în întreaga Biserică. În chip deosebit au această datorie familiile creştine, educatorii şi, dintr-un motiv special, preoţii, îndeosebi parohii. Episcopii diecezani, cărora le revine în cel mai înalt grad obligaţia de a se îngriji de promovarea vocaţiilor, să înveţe poporul încredinţat lor despre importanţa slujirii sacre şi despre necesitatea slujitorilor în Biserică; să suscite şi să sprijine iniţiativele în favoarea vocaţiilor, mai cu seamă prin instituţiile create în acest scop.

& 2. În plus, preoţii, dar mai ales Episcopii diecezani, să aibă grijă ca bărbaţii mai în vârstă, care se consideră că sunt chemaţi la slujirile sacre, să fie ajutaţi cu prudenţă, cu cuvântul şi fapta, şi să fie pregătiţi cum se cuvine.

Can. 234 - & 1. Unde există, să fie menţinute şi sprijinite seminariile mici sau alte institute de acest fel, în care, în vederea favorizării vocaţiilor, să fie prevăzută acordarea unei educaţii religioase speciale şi, în acelaşi timp, a unei instruiri umaniste şi ştiinţifice. Mai mult, când consideră că este oportun, Episcopul diecezan să se îngrijească de înfiinţarea unui seminar mic sau a unui institut similar.

& 2. Dacă, în anumite cazuri, circumstanţele nu recomandă altfel, tinerii care au de gând să se îndrepte spre Preoţie să primească acea educaţie umanistă şi ştiinţifică pe care o primesc tinerii din regiunea lor, care se pregătesc să urmeze studii superioare.

Can. 235 - & 1. Tinerii care vor să se apropie de Preoţie să primească în seminarul mare o educaţie spirituală adecvată şi să fie instruiţi cu privire la îndatoririle proprii, pe toată durata formării sau, dacă Episcopul diecezan apreciază că circumstanţele cer aceasta, cel puţin timp de patru ani.

& 2. Cei care locuiesc în mod legitim în afara seminarului să fie încredinţaţi de Episcopul diecezan unui preot evlavios şi capabil, care să se îngrijească să fie formaţi în mod conştiincios în viaţa spirituală şi în disciplină.

Can. 236 - Cei care aspiră la diaconatul permanent, în conformitate cu dispoziţiile Conferinţei Episcopilor, să fie instruiţi în a-şi cultiva viaţa spirituală şi în a-şi îndeplini în mod corect îndatoririle specifice treptei diaconale:

1. cei tineri, trăind cel puţin trei ani într-o casă destinată special acestui scop, în afară de cazul când, din motive grave, Episcopul diecezan a stabilit altfel;

2. bărbaţii mai în vârstă, atât cei celibatari, cât şi cei căsătoriţi, după un program trienal stabilit de Conferinţa Episcopilor.

Can. 237 - & 1. Când este posibil şi oportun, în fiecare dieceză să existe un seminar mare; în caz contrar, tinerii care se pregătesc pentru slujirile sacre să fie încredinţaţi unui alt seminar sau să fie înfiinţat un seminar interdiecezan.

& 2. Seminarul interdiecezan să nu fie înfiinţat fără a se fi obţinut în prealabil aprobarea de la Scaunul Apostolic, atât pentru înfiinţarea seminarului, cât şi pentru statutele lui, apoi şi de la Conferinţa Episcopilor, dacă este vorba de un seminar pentru tot teritoriul ei, altminteri, de la Episcopii interesaţi.

Can. 238 - & 1. Seminariile înfiinţate în mod legitim se bucură ipso iure de personalitate juridică în Biserică.

& 2. În toate problemele juridice ce trebuie tratate, rectorul reprezintă seminarul, în afară de cazul când, pentru unele dintre ele, autoritatea competentă a decis altfel.

Can. 239 - & 1. În fiecare seminar să existe un rector, care să-l conducă, şi, când este cazul, un vicerector, un econom, iar dacă seminariştii fac studiile în seminarul însuşi, să existe şi profesori, care să predea diferitele discipline, coordonate după un plan metodic.

& 2. În fiecare seminar să existe cel puţin un director spiritual, lăsându-se seminariştilor libertatea de a merge la alţi preoţi care au fost desemnaţi de Episcop pentru această funcţie.

& 3. În statutele seminarului trebuie să fie stabilite modalităţile în care ceilalţi superiori, profesorii, ba chiar şi seminariştii înşişi, să participe la responsabilitatea rectorului, mai cu seamă în ceea ce priveşte disciplina ce trebuie respectată.

Can. 240 - & 1. În afară de confesorii obişnuiţi, să fie aduşi cu regularitate în seminar şi alţi confesori şi, respectându-se disciplina seminarului, seminariştii să aibă întotdeauna libertatea de a se adresa oricărui confesor fie în seminar, fie în afara seminarului.

& 2. Când trebuie să se decidă admiterea seminariştilor la hirotoniri sau eliminarea lor din seminar, niciodată nu poate fi cerută părerea directorului spiritual sau a confesorilor.

Can. 241 - & 1. Să fie admişi de Episcopul diecezan în seminarul mare numai aceia care, ţinându-se seama de calităţile lor umane şi morale, spirituale şi intelectuale, de sănătatea lor fizică şi psihică, precum şi de intenţia lor dreaptă, sunt consideraţi capabili să se dedice pentru totdeauna slujirilor sacre.

& 2. Înainte de a fi primiţi, ei trebuie să prezinte certificatele de Botez şi Mir, precum şi alte documente care sunt impuse de Regulamentul de formare sacerdotală.

& 3. Când este vorba de admiterea celor care au fost eliminaţi dintr-un alt seminar sau dintr-un institut călugăresc, este necesară în plus o declaraţie a superiorului respectiv, mai ales cu privire la motivul eliminării sau al plecării lor.

Can. 242 - & 1. În fiecare ţară să existe un Regulament de formare sacerdotală, care trebuie stabilit de Conferinţa Episcopilor, ţinând seama de normele date de autoritatea supremă a Bisericii, aprobat de Sfântul Scaun, iar dacă trebuie adaptat noilor situaţii, de asemenea, cu aprobarea Sfântului Scaun, în care să fie stabilite principiile fundamentale ale formării ce trebuie să fie dată în seminar, precum şi normele generale adaptate necesităţilor pastorale ale fiecărei regiuni sau provincii.

& 2. Normele Regulamentului, despre care este vorba în & 1, să fie respectate în toate seminariile, fie diecezane, fie interdiecezane.