I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri
Yüklə 0,54 Mb.
|
| Eugen Paşca
Kaius cel viteaz şi fetele de aur A fost odată ca niciodată, într-un regat foarte îndepărtat, peste şapte ţări şi şapte mări, un rege care avea un fecior. Un băiat, nu ca oricare altul; el era frumos şi chipeş cum nu se mai văzuse până atunci. El creştea într-un an cât alţii în trei, dar la minte rămânea la fel. Numele lui era Kaius. La vârsta de 17 ani, Kaius se îndrăgosti de o fată tânără, frumoasă, cuminte şi deşteaptă; cum sunt toate femeile, în basme. Ea se numea Bubulina şi era majoretă la curtea regală. Într-o zi frumoasă de iarnă, în timpul unui turnir, pământul se crăpă şi din Tărâmul de Dincolo apăru un balaur urât şi fioros. Era atât de puternic, încât, când începea să vorbească, îngheţau toate apele. El era vestitul balaur Mihai. Luându-şi zborul, o înhăţă pe Bubulina şi dispăru în bolta cerului. Disperat de această întâmplare, Kaius fugi repede în baie şi începu a plânge. Văzându-l aşa trist, tatăl său, regele, a mers la el şi, cu blândeţe în glas, îl sfătui: -Dragul tatei, nu mai plânge, de ce nu mergi în curtea din spate? Poate îţi vei reveni; lasă poliţia să-şi facă treaba. -Bine, tată, aşa voi face. Kaius a mers în curte, se aşeză pe o bancă şi începu să plângă din nou. Deodată se apropie o făptură luminată, de o frumuseţe inimaginabilă, care îi spuse: -De ce plângi, fecior de rege? -Mi-au răpit iubirea... şi izbucni în plâns. -Eu sunt Sfânta Joi, dar îmi poţi spune Irina. Eu ştiu cum poţi să-ţi salvezi iubita. -Da? Cum? întrebă el. -Mai întâi ai nevoie de un cal; pentru asta trebuie să iei o tavă cu jăratic, o arunci pe grajd şi care cal moare ultimul, acela este calul tău. -Mulţumesc că mă ajuţi. -După ce ai luat calul, mergi în jungla manelelor şi îl cauţi pe Bogdan, celebrul înţelept. Zis şi făcut: Kaius luă o tavă cu jăratic, a mers la grajd, a aruncat-o pe grajd şi a aşteptat. Toţi caii muriră, mai puţin unul care ieşi afară şi apropindu-se de Kaius îi spuse: -Salut, eu sunt Codaţi, de acum calul tău! Iar în acel moment calul muri pe loc... Kaius, bucuros că are cal, îl luă în spate şi plecă spre Jungla Manelelor. În drumul lor, el auzi nişte strigăte dintr-un tufiş: -Ajutooooooooooor!! Ajutooooooooooooooooor! Kaius fugi repede spre zona din care s-au auzit sunetele. Deodată el văzu un copil firav care era alergat de o bestie păroasă. Scoţându-şi paloşul, nimici bestia dintr-o singură lovitură. Băiatul, răsuflând greoi: -Îţi mulţumesc eroule, m-ai salvat de teribilul monstru Tutu. Scuză-mă, am uitat să mă prezint, sunt Fomilă-Gerilă-Setilă. -Cum? Toţi la un loc? -Păi, dacă sunt român... dar îmi poţi spune Ionuc. -Bine, Ionuc, zise Kaius. -Cum te pot răsplăti pentru că m-ai salvat? întrebă Ionuc. -Păi, ce zici să vii cu mine să-mi salvez iubita? -Dacă mă vei hrăni, vin cu plăcere. Eroii noştrii, ajung la capătul Junglei Manelelor. De acolo se zărea un castel uriaş în faţa căruia era o pancardă mare, pe care scria: „Bun venit la castelul înţeleptului Bogdi”. Cei doi intrară în castel, unde îl găsesc pe Bogdan. -Ziua bună, înţeleptule! -Bună ziua, Kaius, am auzit multe despre tine. Ce te aduce pe aici? -Prea frumoasa Sfânta Joi mi-a spus să vin la înţelepciunea-voastră pentru că mă veţi ajuta să-mi salvez iubita, pe Bubulina. -Te voi ajuta, doar dacă îmi vei îndeplini o rugăminte. -Voi face orice. -Bun, te rog să-mi aduci calul teribilului Călăreţ fără Cap, Valentin, dar ai grijă, ţine la calul său mai mult ca la propria-i familie. -Voi avea, dar cum recunosc calul? -Este simplu. Acel cal este vopsit în galben şi negru. -Am să-l caut, şi ţi-l voi aduce de-ndată. Kaius, împreuna cu tânărul Ionuc, plecară de la castelul înţeleptului. Cei doi merg trei zile şi trei nopţi, peste trei munţi şi trei văi, până ajung la un birt unde se opresc la o băuturică. Acolo, ei aud pe unul, mai vesel, lăudându-se cu calul său. Cei doi şi-au dat seama că acela este Vali. Apropindu-se de cal, cu intenţia de a-l fura, începu să sune alarma. De-ndată, Valentin ieşi cu o bâtă în mână. Afară... nimeni; gândindu-se la ce putea fi mai rău, Valentin luă calul cu el la masă. Nervos că nu a reuşit, Kaius intră în bar cu paloşul scos şi-l ameninţă pe teribilul Vali, spunându-i ca dacă nu îi dă calul îl va omorî. Acesta începu să scoată flăcări din nări de nervi: „Cum, cineva îndrăzneşte să-i ceară aşa ceva?” În acel moment îşi scoase cureaua de la pantaloni şi începe a-l lovi fără milă pe bietul Kaius. Văzându-l neajutorat, Ionuc interveni şi, suflându-şi nasul, îl îngheţă pe Valentin. Kaius, bucuros că a scăpat, începu: -Ha, vezi, am să-ţi iau calul acum! Puteai să mi-l dai de bună voie şi nu păţeai aşa ceva... Cei doi, călare pe cal, se îndreptă spre înţelept. Ajunşi acolo, acesta îi întâmpină cu bucurie, mai ales că văzu că au cu ei calul nemilosului Călăreţ fără Cap. -Bună ziua, voinicii mei! -Bine te-am găsit, înţeleptule! -Văd că ai îndeplinit ruga ce ţi-am dat-o. -Doar cu ajutorul lui Ionuc. Nu cred că ai vrea să ştii ce soartă a avut acest Valentin. -Să uităm de el şi să ne concentrăm asupra modalităţii de a-l învinge pe balaurul Mihai. -Sunt de acord. Să începem. -Mai întâi, pentru a-l învinge pe Mihai trebuie să ştii să mânuieşti paloşul. Cei doi începură antrenamentul cu paloşul. După vreo trei minute, pentru că mai mult nu au putut, înţeleptul îl felicită pe Kaius: -Bravo, văd că stai bine la acest domeniu; mult antrenament probabil. -Singur am ajuns la un aşa nivel. -Acum să-ţi arăt arma mea secretă, pe care ţi-o voi încredinţa ţie. Cu ea vei putea învinge, dar trebuie să-l laşi pe Ionuc aici. -Dacă asta mă va ajuta să înving, bine. -Acesta este Mădălin. Bogdan scosese un câine păduchios şi murdar. -Ce?!? Ha..ha..ha.. Crezi că acest câine jegos este mai bun decât mine? Şi că poate să-l învingă ? -Da! Acest câine este născut din foc şi mai este şi de trei ori campion. Ia-l cu tine şi te va ajuta. Neavând ce face, Kaius luă câinele şi plecă spre Tărâmul de Dincolo, unde se ştia că trăieşte balaurul. Ajunşi la o fântână, care era un portal spre tărâm, se apropie de el o babă. -Drag fecior, ia la baba Vivi, nu vrei tu să cumperi de la mine un paloş de aur? -Maică, eu îl am pe al meu, care este foarte bun; nu-mi trebuie altul. -Bine, mamă... cum crezi tu, dar ai grijă acolo unde mergi că nu-i de bine. Eroul nostru nu ascultă ce zise bătrâna şi sări în fântână. Cum a ajuns în Tărâmul de Dincolo, el zări un palat uriaş. Dinspre acel palat apăru balaurul Mihai: -Ce căutaţi voi aici? Nu aveţi nimic de văzut. Până să termine propoziţia, în jurul balaurului se formă un zid impenetrabil din gheaţă, iar paloşul lui Kaius îngheţă pe loc. -Nu vedeţi că nu aveţi cum să mă opriţi? -Am venit aici pentru a o lua pe Bubulina acasă, nimic nu mă va opri. -Dacă o vrei pe Bubulina va trebui sa-mi aduceţi în schimb altă fată la fel de frumoasă şi sclipitoare. -Pe cine? -Singura persoană care o egalează pe Bubulina este soţia fratelui meu Dariusel. Ea se numeşte Nuţi. -O vei avea. După ce a primit instructiuni, a plecat spre tărâmul lui Darius. El era un fel de dragon cu şapte capete şi trei cozi. Ajuns la împărăţia acestuia, el văzu o făptură mirifică, de o splendoare neimaginabilă. Pe loc a înţeles ca ea este Nuţi. Kaius, curajos cum era, fugi spre ea, o luă de mijloc şi o aruncă într-un sac. Deodată marele Dariusel apăru în faţa lui. Câinele Mădălin, fără a aştepta ceva, sări şi îl muşcă de gât, omorându-l pe loc. Nuţi, auzind că acesta a murit, rupse sacul şi sări bucuroasă în braţele lui Kaius, pe care îl sărută. Acesta uimit: -Ce ai păţit, femeie? -Tu eşti eroul meu, m-ai salvat de Darius. M-a ţinut în sclavie de când eram mică. -Stai puţin, eu te-am furat pentru a te da în schimbul iubirii mele, balaurului Mihai. -Doar nu vrei să spui că mă duci la un alt monstru?!? -Ba da.
Şi au plecat spre tărâmul lui Mihai. Ajunşi acolo, cum îi văzu balaurul, zbură spre ei şi o înfăşcă pe fată. -Ştiam că îl vei birui pe Dariusel. Acum cele mai frumoase fete sunt ale mele şi le voi lua ca neveste. Kaius îşi scoate paloşul şi îl atacă. Acesta, mirat că nu a îngheţat, căzu, dar imediat s-a şi ridicat. Atunci Mădălin, câinele cel jegos, sări şi îl ucise cu sânge rece. În acel moment, Kaius îi spuse: -Puterea ta nu mai are efect asupra noastră. Acum avem dopuri în urechi. Nu ne poţi îngheţa. Balaurul Mihai, cel de neînvins, a sfârşit în acel moment, iar Kaius găsi cele două fete: -Gata, l-am biruit pe balaur, sunteţi libere. -Mulţumesc, eroule! zise Nuţi. -Iubitule, ştiam că vei veni după mine! interveni Bubulina. Cei trei plecară spre palatul înţeleptul Bogdan. Ajunşi acolo, Nuţi, zărindu-i barba deasă, se îndrăgosti la prima vedere de Bogdan. Acesta îi împărtăşi acelaşi sentiment! Cei doi s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi: înţeleptul Bogdan muri a doua zi. În acest timp, la castelul regelui, Kaius şi Bubulina îşi jurau credinţă veşnică şi s-au căsătorit. Cei doi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi, iar Bubulina a dat naştere a 18 copii... Biliana Petrin Talida
Într-o zi, tatăl lor a chemat-o pe cea mare la el şi i-a spus : -Draga tatii, te rog frumos să mergi să ai grijă de o băbuţă în sat. E destul de săracă, nu o să îţi răsplătească cu nimic, dar fi tu milostivă şi ajut-o pentru că, slavă Domnului, noi avem cu ce trăi. Fata cea mare era cu nasul pe sus. A refuzat să meargă unde o trimisese tatăl său pe motiv că ar avea de lucru. Aşa şi în următoarele zile când tatăl său i-a cerut acelaşi lucru. Renunţând, bătrânul o însărcinează pe fata mijlocie să meargă să aibă grijă de bătrânică. Nici aceasta nu primeşte, căci era prea mândră şi nu avea nici o motivaţie. Astfel, a fost rugată şi cea mezină să aibă grijă de bătrânică. Talida a acceptat cu bucurie, bucurându-l astfel pe tatăl său. Plecând în următoarea zi dis-de-dimineaţă, ajunse seara la bătrânică. Aceasta era întinsă în pat, era foarte bolnavă. Fata a îndrăgit-o de la început, din nu se ştie ce motiv. Simţea ceva nedesluşit, ceva ce o făcea să se simtă în siguranţă. A stat la băbuţă aproape jumătate de an, mergând la sfârşit de săptămână şi acasă să mai lucreze. Bătrânica s-a dus la cele veşnice, lăsând tristeţe în inima fetei. În ziua în care a murit, Talida a găsit o hârtie pe prag :,,Dragă domnişoară, îţi mulţumesc din suflet că ai avut grijă de mine aşa cum nimeni nu a avut. Vreau să îţi spun că nu sunt chiar aşa cum par, o amărâtă. Pentru milostenia pe care ai făcut-o, îţi las toată împărăţia mea şi ţi-l dau pe băiatul meu ca soţ. Da, nu te mira. Tatăl tău o ştie prea bine. Aceasta era doar o probă pentru a-ţi testa răbdarea, iubirea şi altruismul. Eşti demnă să împărăţeşti alături de fiul meu ! Aşa să-ţi ajute Dumnezeu ! '' Fără să înţeleagă o iotă, fata fugi acasă la tatăl său :
Talida a făcut cum i s-a spus. Şi-a luat cu ea un asin, spre a-i fi tovarăş de drum. Era iubitul ei animal pe care îl crescuse de atâta timp. Îl primise de la mama sa, care se stinse cu trei ani în urmă. Era o dovadă vie a iubirii pe care mama o purtase mezinei. Astfel, în a treia zi, după un lung drum, a întâlnit în calea sa un băiat frumos, un cavaler. Acesta a invitat-o să meargă cu el, dar ea nu a primit. Şi-a adus aminte că oamenii sunt răi şi că au scopuri ascunse. Într-adevăr, acest ,,cavaler‘‘ vroia doar să şi-o facă amantă din cauza frumuseţii sale. Văzând că nu are de ales, a lăsat-o în pace. După alte câteva zile, domnişoara s-a întâlnit cu o fată. Aceasta a rugat-o să-i arate lanţul ce îl purta la gât căci astfel de lanţ nu se mai vedea în zilele lor. Talida a acceptat, nerealizând că această fată era o hoaţă. A rămas fără lanţul minunat. Plecând mai departe, a dat peste o dihanie de animal, înfricoşător. Măgarul s-a transformat atunci într-un erou şi a ucis animalul. Talida a început să plângă, nu ştia că animalul său avea aşa puteri miraculoase. A ajuns la împărăţie. Cel care trebuia să-i fie soţ nu a crezut că ea e cea care a fost trimisă de mama sa să-i fie soţie. Din această cauză, a supus-o mai multor probe : a trebuit să îşi dovedească generozitatea prestând munca voluntară într-o casă plină cu bolnavi, a trebuit să plece până în celălalt capăt al lumii să caute într-un râu o plantă care vindeca răni şi, în final, i-a fost pusă cinstea la încercare : un băiat pus de împărat a încercat să o seducă , dar Talida, îndrăgostindu-se de împărat, nu putea fi clintită. Împăratul şi-a dat seama că într-adevăr Talida era cea trimisă de mama sa şi astfel au făcut nuntă mare şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Povestea a doi feciori A fost odată, în vremurile de demult, un mare împărat care stăpânea o ţară întinsă, cu supuşi harnici. Împăratul Şoseată, căci aşa se numea, avea doi feciori. Fiul cel mare era mic de statură şi semăna la felul de a fi cu împăratul, iar fiul mai mic era mult mai înalt. În ciuda înălţimii sale, el moştenise de la împărăteasă duioşia, gingăşia şi căldura glasului ei. Împăratul avea un tovaraş foarte bun cu care îşi petrecuse cea mai mare parte a copilăriei, împăratul Armisen, care avea o singură fată pe lume. Împăratul Lapi îşi avea împărăţia la Polul Nord într-un castel de gheaţă şi fiica sa era asemuită cu Crăiasa Zăpezilor, dulce la interior şi ca gheaţa la exterior. Glasul ei era ca un cântec ademenitor pentru auzul oricărei fiinţe. Într-o zi, împăratul Armisen îi trimite de veste împăratului Şoseată că doreşte să îşi mărite fata cu cel mai vrednic om din regatul său. Împăratul Şoseată aflând vestea, îi dă de ştire prietenului său de o viaţă că el are doi feciori vrednici, cum nu va mai găsi în niciun alt regat. Feciorii, aflând că împăratul Armisen doreşte să îşi mărite fata cu unul dintre ei, îşi dădură seama că vor deveni rivali pentru a câştiga inima fetei împăratului. Aceasta, din câte auziseră, era o frumuseţe de fată. Cei doi fraţi începură să îşi arunce vorbe grele unul altuia, să nu se mai suporte şi să se critice unul pe celălalt. Ştiind că este un drum lung de la Ţara Soarelui Răsare până la Polul Nord şi că au de traversat mări şi ţări, ei hotărâră să plece cât mai repede pentru a ajunge în cel mai scurt timp la împărăţia lui Armisen. Fiind un drum foarte lung, ei s-au gândit că ar fi mai bine să meargă totuşi împreună, iar cel care o va cuceri pe fata împăratului va rămâne cu ea, în vreme ce celălalt se va întoarce acasă... Rugaţi de tatăl lor, ei uitară de ranchiuna dintre ei şi porniră la drum, călare, repezi ca vântul. Pe drum întâmpinară mai multe greutăţi, dar gândul că „Crăiasa Zăpezilor” îi aşteapta elimină orice îndoială din sufletul lor. O primă dificultate pe care o întâmpinară a fost atunci când fură nevoiţi să traverseze marea înotând, împreună cu caii lor. Teama că s-ar putea să nu mai pună niciodată piciorul pe pământ îi puse la încercare şi se gândiră că nu vor să îşi piardă viaţa atât de tineri. Dar, în cele din urmă, îşi înfruntară teama, se încurajară unul pe celălalt şi intrară în mare. Dar fiului cel mare i se făcu rău când văzuse numai apă în jurul său şi îşi pierdu toată puterea şi ambiţia de a continua. Ajutat de fratele său, reuşi să-şi revină. Ajunseră aproape de mal, dar zona în care se aflau era plină de rechini. Fiul cel mic îşi dădu seama la timp. O luară în cealaltă direcţie şi ajunseră într-un final la celălalt mal. Văzând că au reuşit să traverseze marea, erau foarte bucuroşi şi nu le venea să creadă că au reuşit. Frânţi, ei se odihniră două zile şi două nopţi. După ce şi-au recăpătat puterile, îşi dădură seama că peste ce a fost mai greu au trecut şi porniră din nou la drum spre împărăţia împăratului Armisen. Cu cât se apropiau mai mult de împărăţie, frigul era tot mai năucitor. După zile întregi de ger şi de trecut obstacole, văzură ţinutul împăratului Armisen. Fericiţi şi cuprinşi de entuziasm, cei doi feciori nu mai acordară atenţie drumului greu şi îngheţat, iar fiul cel mic îşi rupse piciorul stâng. Cu dureri foarte mari, fiul cel mic ajutat de fratele său, se sui pe cal şi porniră din nou la drum, dar de data aceasta mai precauţi. Ajunşi la împărătie, cei doi îi înmânară împăratului scrisoarea de la tatăl lor şi îi spuseră că sunt fii împăratului Şoseată din Ţara Soarelui Răsare şi că au venit dorind să se însoare cu fata lui. După ce citi scrisoarea, împăratul îi pofti înauntru pe cei doi şi îi invită la un ceai cald pentru a se mai încălzi. Între timp, fiului cel mic îi fu acordat ajutor şi i se bandajă piciorul. La cină, cei doi făcură cunoştiţă cu fata împăratului şi rămaseră impresionaţi de frumuseţea ei şi de pielea ei creolă – ceva extraordinar pentru că la Polul Nord nu mai era nicio altă fată cu o astfel de piele. Ei află că acela care îi va aduce cel mai frumos, mai bogat şi mai diversificat buchet de flori din grădina turturicii se va însura cu fata împăratului. Aflând cât de uşor vor reuşi să câştige inima fetei, cei doi se treziră dis-de-dimineaţă şi plecară în căutarea grădinii. Însă începu să le dispară entuziasmul atunci când aflară că grădina turturicii este situată la poalele muntelui, unde vor fi nevoiţi să coboare la o temperatură foarte joasă ca să adune flori de gheaţă care înfloresc odată la cinci-zece ani. Auzind prin câte au să treacă, porniră la drum cu speranţa că vor reuşi să aducă florile dorite de către fata împăratului Armisen. Chiar şi cu piciorul stâng bandajat, fiul cel mic reuşeşi să se descurce la fel de bine ca şi fratele său. Ajungând în vale, găsiră grădina turturicii, iar fiecare culese florile cele mai frumoase cu care să o impresioneze pe fata împăratului. După ce au cules flori pentru buchetul pe care trebuia să-l dea fetei împăratului, cei doi porniră din nou la drum. De această dată trebuiră să urce muntele, ceea ce era mult mai greu decât atunci când coborâseră. Cu florile în cârcă, ei urcară din greu muntele. Ajungând la împăraţie, cei doi i-au acordat buchetele de flori fetei împăratului fară ca ea să ştie al cui este buchetul. Fata a chibzui îndelung care buchet este mai frumos şi mai cu gust, preţuind în alcătuirea lui tot ce însemna duioşie si bunătate. Ea alese unul dintre buchete şi se duse în faţa împăratului şi a celor doi feciori. Le spuse că a ales acel buchet pentru că din modul în care erau aranjate florile şi-a dat seama că omul care l-a pregătit este un om bun, cu capul pe umeri şi vrea ca acela care i-a adus acest buchet să fie soţul ei. Auzind acestea, fiul cel mic, chiar şi cu piciorul bandajat, sări în sus de bucurie şi o luă în braţe pe fata împăratului. Fiul cel mare se întristă: îi era foarte greu să se resemneze la ideea că a pierdut în faţa fratelui său mai mic... Porni înapoi în Ţara Soarelui Răsare. Fiul cel mic şi fata împăratului s-au căsătorit şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi.
Cei trei feciori şi cela fără nume Pe vremea când norocul se afla peste ape şi munţi, peste mări şi ţări, şi umblând în căutarea lui, feciorii nu se-ntorceau acasă până nu şi-l aflau. Pornise şi Ionuţ, un fecior de crai, să şi-l afle. Taică-su îi dădu un cal mâncător de jăratec şi vrednic de drum, atât de vrednic încât în ziua întâi străbătu o ţară. Seara îi ieşi în cale un om. Nici prea tânăr, nici prea bătrân. El îi ceru, fiindcă şi el pleca la drum lung, să-l ia alăturea pe cal. Tânărul refuză. Dar mare-i fu mirarea când văzu că armăsarul nu plecă la drum fără să-l ia pe drumeţ. Nemaiavând ce face, se învoi. De cum sări în şa drumeţul, se şi avântă calul la drum, că până se făcu noapte trecură încă o ţară şi o mare şi o pădure. Seara poposiră într-o poiană, unde dăduseră de un alt flăcău. Îşi dădură seara bună şi spre uimirea lor, văzură cum pune o săgeată în arc, arc primit de la tatăl său, şi până să vadă încotro a slobozit săgeata se şi treziră cu un mistreţ zburlit în poiană, care se prăbuşi la picioarele flăcăului cu arc. Acesta înjunghie mistreţul, îl pune la proţapul pregătit, înteţeşte focul şi până să fie gata friptura aflară ce căută la drum şi drumeţul care-i însoţea. Din vorba în vorbă aflară şi ei că pe feciorul cu arc îl cheamă Călin şi că avea acelaşi scop, găsirea norocului şi a unei mirese, dacă o găsi. Şi cât vorbeau ei aşa, toată poiana se umplu de mirosul fripturii. Călin îşi tăie o bucată şi se puse să mănânce. Cei doi căutau să le dea şi lor câte o bucată. Întrebă a doua oară drumeţul. Acesta şi de data aceasta refuză. Şi nici nu termină bine de răspuns că mistreţul şi începu să o ia la goană. Acesta se învoi până la urmă şi mistreţul se întoarse şi prinse a sfârâi în proţap. Se ospătară cei trei ca fraţii de drum şi când prinse a se ridica luna, auziră sunetul unui fluier. Ascultară în tăcere până când fluierul răsună tot mai aproape până îşi făcu apariţia un fecior. El ceru să se aşeze lângă ei la foc. Aceştia îl primiră şi-l ospătară cu carne şi apoi începură a-l descoase cine e şi unde merge. Acest flăcău avea acelaşi scop, iar fluierul era primit de la tatăl sau. Luă drumeţul fluierul şi începu să cânte. Şi cântă un cântec cu trei fete de-mpărat furate de trei zmei. Apoi cei trei feciori curioşi cum îl cheamă pe drumeţ, îl întrebară, la care acesta răspunde: - Eu, dragii mei, nume n-am, voi ziceţi-mi cum vreţi. Am plecat şi eu în lume că asta mi-e soarta, să merg cu flăcăii care-şi caută norocul, să le stau aproape când or avea nevoie de mine. Dacă aveţi nevoie de mine merg cu voi de nu, rămân aici. - Ba avem, cum să nu! Se bucură Cela fără nume şi cum se făcuse bine noapte, se culcară. Peste noapte, ultimul flăcău, Viorel, visă exact ce cântase drumeţul în acea seara. A doua zi povestiră unul la altul şi se învoiră să plece la drum în căutarea fetelor. Şi porniră ei la drum şi merseră ei cale lungă până dădură de un munte înalt-înalt. La poalele acestuia cinară şi se culcară. Peste noapte Călin visă că toţi treceau printr-o poiană plină cu flori şi florile cântau şi luceau de-ţi luau ochii. Când se făcu ziuă iar povestiră. Apoi se sfătuiră cu Cela fără nume cum să treacă muntele. Ideea veni repede. Urcară caii pe calul lui Ionuţ şi-şi îndemnară armăsarul şi se avântară în zbor. Cum răsări luna aceştia obosiţi opriseră să se odihnească. Numai Ionuţ adormi şi îl luară cu ei pe cal când plecară. Acesta visă că treceau tuspatru printr-o pădure adâncă şi deasă, care în loc de copaci aveau şerpi ce se încolăceau împrejurul celor ce treceau prin ea. Odată ajunşi pe o pajişte dinaintea pădurii adormiră cu toţii în afară de Ionuţ. Când se treziră iar se sfătuiră. Acum era rândul lui Călin. Acesta slobozi o săgeată de-a dreptul pădurii şi prin încolăcirea şerpilor se deschise o boltă, şi pe-acolo trecură. Apoi dădură de o poiană pe care Călin o recunoscuse. Aceştia iar se sfătuiră cu Cela fără nume. Acesta cunoştea poiana cu flori şi le-a zis să nu se lase amăgiţi de cântecul lor că se pot transforma în bondari sau în fluturi. Acum era rândul lui Viorel. Acesta porni înainte cântând cântecul cel cântase prima seara când s-au întâlnit, iar ceilalţi după el. Atâta dor îi cuprinse pe flăcăi, încât numai înainte priveau, doar or zări castelul cu fete. Cum trecură de aceasta, priviră în urmă, iar Cela fără nume era deja bondar. După ce-i sfătui în legătură cu zmeii, aceştia plecară. Pe seară ajunşi la palat se sfătuiesc să-i aştepte pe zmei, căci erau plecaţi. Şi aşa făcură. Nu stătură mult că şi apărură. Întâi ieşi Ionuţ pe calul său vrednic şi strigă zmeilor să le dea fetele ori să vină la luptă. Aceştia ieşiră, iar Ionuţ o luă la goană. Şi se înşirară zmeii în urma lui ca mărgelele pe aţă, numai bine să-i pătrundă ultima săgeată a lui Călin. Şi căzură toţi morţi. Tot în acel moment căzură şi fetele într-un somn adânc. Şi până nu începură a cânta din fluier nu găsiră leac somnului. Când se treziră a doua zi fiecare luă un turn în stăpânire şi o mireasă. Dar nu erau ei prea bucuroşi, îşi amintiră de Cela fără nume şi s-au sfătuit să meargă la poiana cu flori. Aşa şi făcură. A doua zi erau tustrei la poiana cu flori. În acel moment cetatea se întregi aşa cum au visat-o ei, iar Cela fără nume trecea pe la fiecare floare de o transforma într-o fată şi pe la fiecare bondar sau fluture de-l transforma în flăcău. Yüklə 0,54 Mb. Dostları ilə paylaş:
|