I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri
Yüklə 0,54 Mb.
|
|
Acum se putea face nunta. În capul mesei şezu Cela fără nume, bucurându-se ca un tată de feciorii lui. Nunta aceea a ţinut cât viaţa, căci cine s-ar fi putut opri din bucurie şi din veselie cu crai aşa de tineri peste un neam aşa de tânăr şi cu un înţelept cum era Cela fără nume… Andreea Varga Poveste
O toamna dulce se aşază peste Tărâmul din Vis, un sătuc minunat, situat într-o zonă muntoasă mirifică, unde atmosfera misterioasă şi fermecătoare te poartă pe aripi de visare, locul în care poveştile şi basmele nu se sfârşesc. Aici, David şi Andrei şi-au trăit copilăria, alături de prietenul lor cel mai bun, căţeluşul Max, cutreierând pădurile sau plimbându-se cu barca pe Lacul Albastru. Tatăl lor a murit cand erau foarte mici, astfel mama era singura persoană care le purta de grijă. Pentru ei, mama era cea mai minunată şi importantă fiinţă. Aceasta femeie, obosită de greutăţiile vieţii, a încercat să alunge tristeţea de pe chipul inocent al copiilor şi să le redea bucuria în suflete. Mama le-a oferit celor doi fraţi tot ce avea mai bun şi dragostea incomensurabilă pentru copii o ajuta să răzbească. Cu toate că nu dispunea de niciun ajutor, a rezistat încercărilor vieţii, a devenit puternică şi hotărâtă şi le-a oferit copiilor săi un exemplu demn de urmat. Copiii împreună cu mama lor locuiau într-o casă izolată, la marginea sătucului. În acel loc magic, natura era singura care-şi spunea cuvântul. O pădure deasă se înălţa spre cer şi norii cenuşii se oglindeau în lacul cristalin şi rece, aflat la marginea desişului. În acest anotimp melancolic, razele soarele îşi pierdeau puterea de a străbate milioanele de frunze şi lăsau astfel nuanţa amurgului să predomine. Într-o după-masă minunată, cei doi copii se jucau pe treptele casei, încercând să construiască un palat din crenguţele şi frunzuliţele căzute. Deodată, cei doi fraţi au observat o lumină strălucitoare, care curgea din cer şi se revărsa în lacul limpede. Aveai impresia ca din nori cădeau picături de aur şi argint care îţi blocau privirea. David şi Andrei, uimiţi şi nedumeriţi, şi-au luat barca şi s-au îndreptat spre lac. Au pornit de-a lungul apei strălucitoare, sperând să descopere acest fenomen nemaiîntâlnit, dar extraordinar. Pentru o fracţiune de secundă, ochii li s-au închis. La un moment dat, lumina divină a dispărut şi totul a revenit la atmosfera de dinainte. Copiii au rămas trişti deoarece nu au descoperit ceea ce fusese cu adevărat. Au pornit spre casă, fără să observe micuţul cufăr care era aşezat pe fundul bărcii şi care a apărut într-un mod nebănuit. În momentul în care au ajuns la mal, cei doi copii au observat obiectul misterios. Acum uimirea lor creştea din ce în ce mai mult. Le-a fost frică să deschidă cutia magică şi au aşteptat-o nerăbdători pe mama lor. Când aceasta a ajuns acasă se făcuse seară. A atins întrerupătorul pentru a se face lumină şi i-a zărit pe copii stând tăcuţi la marginea patului şi privind-o cu ochii mari plini de speranţă. David şi Andrei au început să-i povestească mamei lor toate evenimentele care au avut loc, dar aceasta nu-i crezu. Apoi, copiii i-au arătat cufărul. Temătoare, aceasta l-a deschis usor, iar înăuntru au descoperit o mică, dar semnificativă comoară. Bucăţi de aur stăteau ascunse sub capacul ruginit al cufărului. Celor trei nu le venea să creadă ochilor şi o bucurie profundă a cuprins inimile copiilor. Fraţii se gândeau că acum pot primi ceva din ceea ce şi-au dorit dintotdeauna, iar una din dorinţele micuţilor era o călătorie în care ar putea admira strălucirea cristalelor, nuanţa albăstrie şi infinitul cuprinse în mare. Desi au visat de multe ori să trăiască într-un apartament imens cu camere elegante şi spaţioase, în centru unui oraş superb, nimic nu putea fi comparat cu deosebita frumusteţe a locului în care ei şi-au trăit până acum viaţa. În acest loc minunat au simţit cu adevărat fericirea şi au avut bucuria de a inventa sute de poveşti pline de mister sau pline de imaginaţie. Căci pentru ei, aici era Paradisul.
Blestemul contelui Strauss A fost odată ca niciodată o dragoste umbrită de blesteme, într-un ţinut rupt parcă din poveste. La 50 de kilometri distanţă de Viena se afla indicatorul care te ghida să faci la stânga pe o şosea pietruită pentru a ajunge la castelul familiei Strauss. Castelul avea cea mai frumoasă grădină din întreg ţinutul. De ani de zile locul părea neschimbat, grădinarii familiei regale erau iniţiaţi de cei mai în vârstă pentru ca aranjamentul să păstreze tradiţia. Undeva în spatele casei, domeniul era traversat de un mare râu, peste ale cărui maluri era construit un straşnic pod de lemn. Cum treceai podul, privirea îţi era încântată de un peisaj rupt din poveştile cu regi şi regine. La umbra fiecărui copac se găsea câte o băncuţă şi, din loc în loc, măsuţe pregătite special pentru zilele de sărbătoare când invitaţii petreceau în mijlocul unui paradis natural. Familia Strauss, cunoscută în regiune ca fiind vârful puterii, era formată din bătrânul Claus, conte în vârstă de 70 de ani care ajunsese să-şi piardă vocea şi auzul şi pentru a se mişca folosea un scaun cu rotile. Era o prezenţă aproape nesimţită în casă. Alături de el, în măreţul castel locuia fiul său şi cu numeroşii servitori. Nor, fiul bătrânului Strauss înfăţişa un bărbat sever, înalt şi impunător ale cărui vorbe şi cereri erau întodeauna interpretate ca nişte porunci. Când tatăl său a devenit inutil pentru a conduce şi pentru a reprezenta familia regală în lumina societăţii, Nor a preluat conducerea castelului şi a afacerilor familiale. În scurt timp a căzut în vraja amorului cu una din cele mai frumoase femei din tot ţinutul, Măruca. O frumoasă brunetă cu părul lung, cu ochii verzi şi o talie subţire. Frumuseţea ei a fost curtată de toţi bărbaţii din regiune. Unii auzeau de ea şi străbăteau kilometri peste munţi şi mări pentru a-i cuceri inima. Norocul iubirii ei însa i-a fost dăruit tânărului proaspăt conte Strauss Nor în urma unui bal organizat chiar în casa sa. S-a născut astfel o mare iubire, nemaiîntâlnită până atunci şi mai puternică decât orice sentiment încercat de o fiinţă umană. Măruca nu provenea dintr-o familie extrem de înstărită, dar aceasta nu a împiedicat-o să viseze la un statut şi la o dragoste adevărată şi lipsită de interese. Cel mai cumplit coşmar al ei era povestea vieţii mamei sale, cunoscută drept doctorul sufletelor. Femeia care a fericit familii întregi cu harul ei, cea care a dăruit tinerilor îndrăgostiţi speranţă şi putere să lupte împotriva celor care se opun, femeia care din nefericire i-a trădat dragostea bătrânului Strauss pe vremea tinereţii sale, alegând să fie soţia altui bărbat, acel bărbat pe care l-a iubit cu adevărat şi pentru care şi-a părăsit familia şi a încălcat înţelegerea de a fi dată marelui conte. Mama Mărucai pierduse prima sarcină cand a fost nevoită să-l înfrunte pe conte. S-au întâlnit întâmplător, iar el era extrem de nervos. După o ceartă aprinsă, ea a decis să urce pe cal şi să plece. Odată urcată, furia contelui l-a împins să-i smucească mâna şi să o oprească. A căzut, şi viaţa din interiorul ei a încetat să mai existe. Durerea din sufletul ei a transformat dragostea şi gândurile bune în nori de ură şi ploi de blesteme. Şi-a jurat că întreaga viaţă o va continua răzbunându-şi suferinţa şi asigurându-se că marele Claus Strauss va avea parte de aceleaşi lacrimi amare. A pus blestem pe toţi cei care locuiesc în casa aceea şi pe generaţiile ce vor veni… Cu toate acestea, în familia Strauss a avut loc o căsătorie, petreceri multe, naşterea lui Nor care a avut o copilărie fericită şi nu a simţit nicio urmă din suferinţa părinţilor săi şi nu a dus niciodată lipsă de nimic. Măruca s-a născut şi ea. A crescut, privindu-şi mama cum urmărea din umbră, viaţa castelului de dincolo de dealurile oraşului, posedată parcă de o forţă malefică ce nu-i arăta deloc milă. Astăzi Măruca iubeşte, e fericită, dar gândurile o macină, blestemul o înspăimântă şi speră ca mama ei, de acolo din mormânt să nu-i fure dragostea şi nici să n-o urască. Din fericire, bătrânul conte nu mai avea nici o putere de influenţă, iar căsătoria lor nu putea fi oprită de nimeni. Cei doi îndrăgostiţi pregăteau toate aranjamentele pentru marea zi. Tânărul Nor o adora, o preţuia mai mult decât orice. Cu o noapte înainte de nuntă, Măruca se plimba prin grădina castelului.Urma să sosească trăsura pentru a o duce acasă, să îşi petreacă ultima noapte în casa mamei sale. Din senin, de după un copac, umbra unui copil îmbrăcat în haine rupte, murdar din cap până în picioare, se apropie de fată. Speriată, acesta s-a împiedicat şi a căzut pe spate. - Cine eşti? murmură speriată Măruca. -Nimeni nu mi-a spus cine sunt… Rătăcesc prin această grădină de ani de zile împreună cu alţi copii. Cândva, cineva îmi ţinea companie, o femeie aşa de frumoasă ca şi tine... Dar nu am mai văzut-o demult. Mi-a spus că aici e casa mea şi că tatăl meu locuieşte în casa aceasta.
acolo nişte hârtii, dar eu nu ştiu să citesc. Mi le-a lăsat femeia aceea. Măruca l-a urmat pe băieţel până într-un colţ întunecat al grădinii. Acolo, lângă o băncuţă din lemn, sub o piatră, erau nişte pagini vechi, îngălbenite şi greu lizibile. Măruca a luat hârtiile şi s-a chinuit să descifreze: ,,În pântecul meu a crescut copilul nostru, născut nu din iubire, ci din violenţă, de care tu nu ştiai nimic…dar l-am iubit căci se forma în interiorul meu şi era o parte din mine. L-am iubit până când mi l-ai luat, lăsându-mă goală şi pustiită. M-am îmbolnăvit de ură şi de gânduri negre. Până când l-am zărit în grădina casei tale. Dupa ani de blesteme, la finalul zilelor mele, copilul m-a făcut să zâmbesc... Eu voi pleca, dar el îţi va urmări paşii o viaţă întregă. Toţi copiii tăi să fie la fel de singuri ca al nostru, să nu aibă parte de iubire, căldură şi să rătăcească în viaţă fără scop!’’ Când şi-a dat seama că acele rânduri erau scrise de mama sa, iar copilul despre care vorbea era acest băieţel din grădină, a realizat întreaga nebunie a mamei sale. Copilul era al bătrânului conte, pe care chiar el l-a omorât când a trântit-o pe mama Mărucăi de pe cal. Lacrimile brăzdau faţa Mărucăi, potrivit cuvintelor mamei sale, iubitul ei avea blestemul de a nu avea parte de sentimente frumoase. Băieţelul o trase de mânecă şi-i spuse:
nimeni nu m-a băgat în seamă. Odată bărbatul acela s-a oprit şi m-a privit. Aveam impresia că mă vede, dar s-a întors şi a plecat în grabă spre castel... Măruca nu mai înţelegea nimic, iar mâine era nunta... Oaspeţi de peste mări şi ţări aveau să sosească şi trei zile şi trei nopţi aveau să-şi petreacă împreună. Soarele şi luna vor lumina mai puternic decât vreodată. Animalele vor ţine ospăţ în păduri, bucurându-se pentru minunata unire dintre cei doi îndrăgostiţi. Nu avea cine să strice planurile, nimeni până acum… Din străfundul inimii sale o lovi un sentiment de panică, amintindu-şi cum într-una din aceste zile i se păruse că îl vede pe contele Clauss alergând prin grădină înconjurat de câţiva copii… Pe moment nu a acordat multă atenţie… Îşi închipuise că este doar o iluzie a minţii ei creative, că aceasta îi joacă feste… Însă această întâmplare o trimise înapoi şi îşi pusese semne de întrebare. În mijlocul întunericului, fata se găsi atât de speriată încât trupul nu îi mai asculta rugămintea de a fugi în castel. Când ridica privirea din pământ, ochii ei se făcură mari, cuprinşi de panică. În faţa ei, o ceată de vreo douăzeci de copii cam de aceeaşi vârstă cu a băieţelului, o priveau uimiţi. Din privirile lor ieşeau parcă scântei de foc şi reproşuri de ură. Măruca simţi o energie negativă în jurul ei. Deodată, toţi şi-au dat mâinile şi au înconjurat-o în mijlocul lor, asemeni unei păsări într-o colivie. Fata presimţi că răul avea să îşi înceapă lupta, că blestemul mamei sale, de a distruge vieţile tuturor celor care fac parte din familia Strauss, devenea realitate sub ochii ei. Copiii urlau, ţipau, iar alături de vorbele neînţelese de vreo fiinţă umană ieşeau flăcări. Căldura îi cuprinse trupul, flăcările o atingeau din toate parţile. Din cer, deodată, se năpusti o perdea de stropi, ploaia a devenit aliatul fetei, complotând cu vântul care îndoia crengile până la pământ. Copiii născuţi din păcătele bătrânului conte îşi pierdeau încet puterile... Ţipetele disperate ale fetei îl speriaseră şi pe Nor. Când a ajuns în gradină, Măruca era în genunchi, speriată şi agitată. I-a facut semn lui Nor spre copiii care o încercuiau, dar el nu vedea nimic... Din partea opusă, fata zări silueta unei femei, care îi părea cunoscută. Când s-a apropriat de ea, chipul mamei ei, oarecum altfel decât îl ştia ea, o aţintea insultător.
îmi permiteam un zâmbet. Ţi-ai dat inima aceluia care moşteneşte sângele celui mai mare duşman al meu, tatăl tău, la fel ca şi aceşti copii pe care îi vezi, omorâţi şi privaţi de o şansă la viaţă. Omul tău, acest fiu salvat de la moarte, poartă cu el blestemele fiecărui copil ce nu a fost lăsat să trăiască. Ei nu vor permite ca nunta să aibă loc. Puterile durerii lor sunt atât de mari, încat voi singuri nu veţi reuşi să luptaţi. Acum aveţi momentul să dovediţi cât de mare este iubirea ce vă trimite în faţa altarului. Eu nu mai pot face nimic… Răul l-am făcut deja şi nu am oferit salvarea.Vina o poartă el, bătrânul ce stă neclintit într-un scaun, mut şi orb, fără regrete, fără remuşcări şi cu sufletul la fel de negru. Inima lui albastră împiedică nunta voastra... Căci femeia vieţii lui am fost eu, mama ta, iar fiul lui s-a îndrăgostit de Măruca mea. Cerul, natura, păsările şi întreg universul vor trebui să le stea alături pentru ca blestemul să-şi rupă vraja. Copiii ţipau în continuare, de data aceasta fără flăcări. Ploaia luptă şi ea lovind pământul cu stropi mari şi grei. Măruca, înecată în lacrimi, şi-a luat sortitul de mână şi l-a privit în ochi zicându-i:
enigmă... Dar vreau să ştiu şi vreau să încerci ca în aceste momente să arăţi întregii lumi, care priveşte din umbră, toată dragostea pe care mi-o porţi. Nor o privea nedumerit, dar încrederea în ea l-a făcut să-i asculte rugămintea. Din castel, a ieşit în vârful scărilor de la intrare bătrînul în căruciorul care scârţâia. Prin ochii lipsiţi de lumină, prin gura lipsită de vorbe, trupul lui amorţit de ani de zile s-a ridicat în picioare. Cu acelaşi mers impunător şi sfidător, Clauss Strauss s-a apropriat de locul în care se aflau cu toţii. Alături de el, coborând pe aceleaşi scări, o femeie bătrână, blândă la privire şi liniştită urma paşii bătrânului. Aflat deja în faţa celor prezenţi, glasul cald al femeii tocmai sosite se făcu auzit:
ţinutului reputaţia şi faima familiei. Eu mi-am dăruit dragostea lui, ştiind ce fel de om este... Ştiind de toate greşelile sale şi de toată răutatea de care a dat dovadă în decursul anilor săi de glorie. Nu am reuşit să-l schimb cu toate eforturile depuse, dar am fost raza de bunătate şi iubire ce a stăpânit în casa aceasta, ce a încălzit uneori obosită şi slăbită de putere fiecare colţişor al marelui domeniu şi care a ţinut piept blestemelor tale... L-am născut pe el, şi puterile mi-au crescut ca nişte aripi, am răzbit numai cu ajutorul copilului meu. Clauss îşi petrecea nopţile pe la petreceri, se lăfăia în averile sale şi dansa cu toate contesele de la curţile vecine, dar nu l-am urât, aşa cum nici nu l-am iubit pentru acestea. Într-o zi, aceşti copii, mi-au ars trupul cu flăcările lor, nu am reuşit să scap tocmai pentru că Nor era acum mare, iar Clauss nu a ştiut niciodată că exist… Am luptat pentru copilul meu cât am fost în viaţă şi chiar şi după… Aşa cum şi tu, ai luptat pentru Măruca ta. Măruca îşi privea mama, care de sub voalul ce-i acoperea faţa, lăsă să cadă prima lacrimă. Răutatea din sufletul ei se risipea parcă încet... Lumea tăcea, nimeni în jur nu mai îndrăznea să scoată vreun sunet. Vântul se potoli. Nor o prinse de mâini pe Măruca, încercând să o tragă dincolo de cercul făcut de copii, dar atunci, trupurile acestora s-au năpustit asupra lor, transformând cercul într-un lanţ gata să îi sufoce. Femeile speriate şi-au strans mâinile, pentru prima dată ca două mame ce luptă pentru acelaşi lucru: binele şi liniştea copiilor. Cei doi îndrăgostiţi respirau greu în cercul strâns al răului. Binele era în sufletele şi inimile lor şi în mâinile celor două mame. Din senin, în punctul maxim de disperare, când cei doi tineri se priveau încrezători în ochi, resemnându-se parcă să moară unul în braţele celuilalt, cerul se deschise, tunetele se năpusteau din toate parţile peste gradină. Când totul părea deja stăpânit de ura copiilor şi a blestemelor, bătrânul Strauss şi-a mişcat trupul şi a căzut în genunchi, la câţiva metri de copiii posedaţi de furie. Ochii lui se umplură de lacrimi, mâinile se împreunară la piept, iar gura lui mânată de regrete rosti:
celor doi să înflorească! Soarele a răsărit de printre nori. Măruca şi Nor s-au pregătit pentru nuntă jurându-şi iubire în faţa altarului. Ziua era plină de căldură, oaspeţii ciocneau în pahare de cristal pentru fericirea mirilor. Păsările zburau deasupra grădinii, armonizând toată atmosfera de basm. Nunta a ţinut trei zile şi trei nopţi, bucatele şi băutura au mulţumit pe toată lumea, iar vestea acestei nunţi regeşti a înconjurat pământul de o mie şi una de ori. Nu doar dragostea dintre băiat şi fată a învins, ci şi iertarea, căinţa şi recunoştinţa care au spulberat blestemele ce-au bântuit castelul. Această nuntă şi fericire a durat până la adânci bătrâneţi. Bogdan Vîrlan Anaid
În ţinutul de apus era un alt împărat care avea doi prinţi, amândoi mai frumoşi ca diamantul, pe care toate fetele îl iubesc… Unul dintre ei avea o inimă neagră şi foarte egoistă şi se numea Achim. Celălalt era foarte bun şi generos şi se numea Suiac. Amândoi erau îndrăgostiţi lulea de Anaid. Deoarece Achim era foarte egoist şi auzise discuţia dintre Suiac şi tatăl lor despre Anaid, a hotărât să o pună sub o vrajă de adoraţie cu fluierul său magic, care suna mai frumos decât o ploaie în deşert. Adevărul era că fata îl simpatiza oricum puţin pe Achim, doar el era mai frumos ca diamantul... Dar de iubit, ea îl iubea, fără să îşi dea seama, pe Suiac. Ca să o poată avea doar el pe Anaid, Achim a ascuns-o pe fată în vechiul turn al lui Rapuntzel. Astfel, pentru a ajunge un barbat la ea, trebuia să treacă de balaurul cel mare şi verde, de unicornii cei răi, de coropâşniţe şi trebuia să înfrunte şeful suprem, o cârtiţă cu capul supradimensionat şi fălci mai supradimensionate, care era doctor în poţiuni magice. Nemaiputând de dorul Anaidei, Suiac i-a cerut permisiunea tatălui său să îi împrumute sabia lui magică, roz. Cu ajutorul acelei săbii a reuşit să treacă de balauri, unicorni şi de celelalte, dar când a ajuns la cârtiţă, bateriile cu magie ale sabiei s-au terminat, aşa că i-au rămas la îndemană poţiunile… Sărmanul, nu ştia că acea cârtiţă era doctor în poţiuni… S-a dus la domnul cârtiţă şi a pretins că e vânzător de cicori. Acesta cumpără una din poţiunile prinţului mascat, dar înainte de a bea turnă în ea plantosol, să vadă dacă este letală sau nu. Când văzu că este otravă, cârtiţa ştiu că acesta este fratele lui Achim. Cârtiţa avea dimensiunile unui castel cu zece etaje: îl prinse pe băiat şi îl băgă în gură, fără să vadă că acesta avea cea mai puternică poţiune, pe care ea nu o putea prepara, poţiunea bunătăţii. După ce Suiac îi turnă pe grumaz cârtiţei poţiunea bunătăţii, ea se evaporă şi astfel fu eliberată Anaid, care şi-a dat seama în sfârşit că îl iubeşte pe Suiac şi nu pe Achim. Achim află despre faptele fratelui său, de atâţi nervi, explodă. Astfel cei doi împăraţi au organizat o nuntă cum nici în vise nu ai văzut. Cu caleşti albe trase de porumbei, cu castelul împodobit cu trandafirii albi şi roşii... Ca dar de căsnicie, de la împăratul de la răsărit şi de la cel de apus, cei doi au primit un castel de diamant în regiunea meridianului şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi. Yüklə 0,54 Mb. Dostları ilə paylaş:
|