I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri

Fiecare stea are o mulţime de amintiri, dar un singur suflet!
Loredana Colipcă – IX D

Copilăria mea este strâns legată de bunici,deoarece ei au fost cei care m-au crescut până la vârsta la care a trebuit să merg la şcoală. Deşi poate părea ciudat, având în vedere că sunt fată, bunicul meu este cel de care sunt mai ataşată. El este o persoană care poate fi caracterizată prin blândeţe şi multă răbdare. Din totdeauna i-a plăcut să mă ţină pe picioare şi să-mi povestească aventurile sale, împărtăşindu-mi din înţelepciunea necesară pentru dezvoltarea fizică şi psihică a copilului la început de drum.

Lumea poate fi descoperită mai uşor prin prisma jocului. Jocurile pe care bunicii noştri le executau sunt destul de diferite de cele pe care le cunoaştem noi astăzi, deoarece tehnologia a avansat şi odată cu ea a inovat si jocul.

Într-o zi plictisitoare de vară, din lipsă de ocupaţie, m-am uitat în cutia de albume vechi şi am redescoperit o poză alb-negru în care era reprezentat un bunic pe care nu-l cunoscusem niciodată: un băieţel îmbrăcat cu o pereche de pantaloni scurţi si uzaţi, cu un maieu larg, desculţ, cu părul ciufulit, alergând după un ghem de aţă,având o privire în care sclipea bucuria de a trăi. Am întors poza şi am început să descifrez un mesaj care fusese scris cu mult timp în urmă, aproape şters de trecerea vremii:

„Luna lui cuptor, 24, 1938.

Mândrul meu fecioraş, viaţa-i grea, da' bucuria pe care ai gustat-o aci în ograda părintească să te urmeze în toate încercările pe care Dumnezeu o să ţi le îngăduie.

A ta mămucă”

Lângă acea poză era şi o scrisoare.

În acel moment, poza a devenit o punte spre un trecut pe care l-am perceput cu ochii minţii, unul în care copiii nu se bucurau de un program foarte lejer, având multe sarcini de îndeplinit, dar cu toate astea adorau să-şi petreacă timpul împreună, inventând noi jocuri şi activităţi plăcute. Selectez din scrisoarea ataşată pozei:

„ ... făceam pocnitori din pământ muiat cu apă, ziceam că-s străchii pentru mâncare, apoi formam gogoşi pe care le lăsam să se uşte şi când erau beton le dădeam de pământ, iar zgomotul lor ne distra foarte tare. Din frânghii ne făceam scrânciob, pe care mai puneam frunze păntru a fi mai moale, iar din cauza vitezei unii cădeau în faţă, alţii în spate, fiecare cu ghinionul lui.”

În mintea mea s-a format o paralelă între copiii secolului al XXI-lea care sunt obişnuiţi să ia totul de-a gata, nemaigăsind plăcere în căutare şi descoperire, care au senzaţia că totul li se cuvine, şi copiii secolului trecut, pentru care cea mai mare veselie o constituia tocmai această căutare.
Adela Crainic – IX D

Vântul şuiera pe prispa veche, iar scaunul se legăna scoţând un sunet ruginit. Barba-i era lungă şi deasă, pletele albe, iar pe chipul său se citeau expresii diverse, acumulate în timp. O lacrimă se prelinse pe obrazul neted al moşului. Imaginile şi durerea se oglindeau în ochii lui: „Eram doar doi fraţi, dar făceam cât zece”, mormăi el.

„Îmi aduc aminte de biata Mămărica, cum se străduia cu mămăliga în braţe să treacă de noi, care eram în toiul jocului, să o azvârle pe fundul de lemn şi s-o lase la răcit. Urechile noastre erau surde la cuvintele ei: «Să aveti grijă!». Era iarnă, frig, mămăliga caldă, iar noi ne năpusteam asupra ei să ne încălzim mâinile. Făcea ce făcea şi frate-meu reuşea întotdeauna să-mi verse mâinile în mămăliga fierbinte, că doar de, eu eram cel mai mic şi eu le înduram pe toate.

În timpul zilei nu ştia nimeni de noi. Umblam hoinari printre zăpezi. Locul nostru de derdeluş, dealul cel mai înalt din sat, se sfârşea cu câţiva tecari şi iaca aşa, ziua noastră se termina scoţându-ne ţepii ce ne străpungeau hainele.

De sărbători mergeam «după colindeţi». Eu şi frate-meu eram încărcaţi cu ţoale groase, iar traista se umplea repede de mere şi covrigi.

Pe timpul verii ne trimitea mama cu vacile la păscut, iar noi, plictisindu-ne, umblam după potcoave de cai, pierdute, în speranţa că ne vom găsi norocul. Seara, se petreceau adevărate lupte pe dealul ce veghea întregul sat. Uneori, culoarea roşie a cerului din asfinţit ne transmitea sentimente glorioase.

Jucării… nu se găseau. Fetele-şi împleteau păpuşi din mătasea porumbului, le croiau haine; era una mai frumoasă decât alta. Noi, băieţii, ne ocupam timpul căţărându-ne prin copaci şi trăgând cu praştia după vrăbii. Când mergeam toamna la cules şi cucuta era uscată, o culegeam şi ne făceam viori de răsuna întregul sat.

Gospodăria era mare, treburile erau multe. Mama, din ce în ce mai des, ne chema în ajutor. Răgazul îl aveam doar seara, când ne întâlneam toţi copii mari din sat şi jucam diferite jocuri. Ce ne plăcea mai mult să jucăm era «Purcica». Fiecare aveam câte o groapă, iar când se striga «Porcul!» ne năpusteam toţi asupra unei pietre cu un bât. Groapa în care cădea piatra era a «purcicii» şi i se pregătea câte o pedeapsă: o lovitură usturătoare peste degete, sau un sărut de la o fată.”

Câinele începu să latre răguşit. Moşul se ridică greoi într-un toiag. Se auzea o hărmălaie de copii care se jucau pe uliţă. Uşa casei bătrâne se închise singuratică.
Alexandra Dan – IX D

Îmi amintesc cu drag de serile lungi de iarnă în care bunica cu părul ca neaua şi ochii ca boabele de rouă îmi povestea despre copilăria ei, despre jocurile şi jucăriile care erau în acele timpuri. Cu toate că nu existau televizor şi calculator ca în zilele noastre, totuşi jocurile copilăriei existau.

Singura avuţie a bunicii era o minge mică, cu care se jucau fetele şi băieţii de pe uliţă, şi o păpuşă care a însoţit-o toată copilăria.

        Cum razele soarelui ieşeau la iveală, tot la fel copiii din vremurile bunicii se strângeau la joacă şi toata uliţa era a lor: alergau, jucau oina, leapşa până se lăsa întunericul şi plecau acasă străpunşi de oboseală.Tot primăvara toţi copiii, cu mic cu mare, ca într-un fel de joacă, strângeau muşeţel, flori de soc, de tei, iar drept recompensă pădurarul le dădea miere de albină.

        Cum venea vara şi căldura, alergau prin fân cosit, se scăldau în lacul care trecea pe lângă pădure, ieşind din apă plini de lipitori.

Iarna era pentru ei cel mai frumos anotimp. Cum cădea prima zăpadă, copiii erau cu gândul la colindat. În fiecare an de sărbatorile de iarnă, fetele peste doisprezece ani nu mai mergeau la colindat, ci la horă. Băieţii umblau cu capra, cei mici în ceata lor, iar cei mari în grupul lor.

        Cu toate că au fost alte vremuri, jocurile şi jucăriile copiilor totdeauna au fost minunate şi bunica îşi aminteşte cu drag acele timpuri.

Denisa-Daniela Didi – IX D

Jocuri de altădată, un titlu perfect pentru amintirile din copilărie, ce nu pot fi şterse niciodată din sufletul nimănui şi mai ales din al iubiţilor mei bunici.

Când spun bunici, mă duce gândul la simplitate, bunătate şi iubire, iar bunicii mei sunt şi vor rămâne una dintre cele mai frumoase comori, alături de părinţii si sora mea.

De foarte mult timp eram curioasă să aud jocurile din copilăria lor care nu a fost atât de simplă şi uşoară.

Vorbeam cu ei şi am încercat să deschid acest subiect: ştiam ca voi deschide o portiţă din sufletul lor, care nu a mai fost deschisă de foarte mult timp, dar care îi va readuce în copilărie.

Iar ei au început să-mi povestească parcă o parte din propriul lor jurnal, care era foarte vechi şi parcă prăfuit, de cât timp nu a mai fost deschis.

Bunicul meu a fost cel care a făcut primul pas şi care mi-a povestit despre joculcare îi plăcea foarte mult şi anume: „Ţurca". Acesta era un joc în care se făcea o gaură în pământ cu o adâncime de cinci centimetri, apoi se lua un băţ de cincisprezece-douăzeci de centimetri, ascuţit la ambele vârfuri, iar cu vârful ascuţit îl punea în pământ, apoi, cu un băţ de un metru îl lovea la capătul exterior. Băţul lovit sărea în sus, fiind proiectat cu forţă la o distanţă foarte mare.

Câştigătorul era cel care obţinea distanţa cea mai mare.

Îmi priveam bunicul cum povestea, atât de entuziasmat şi fericit, de parcă retrăia o secvenţă din jocul copilăriei...

Erau jocuri atât de simple pe vremea aceea, oameni atât de simpli, oneşti, care ştiau să aprecieze viaţa... Aşa era şi este bunicul meu!

Iar apoi, bunica mea cea bună şi frumoasă îmi povesti cum din ştiulete de porumb crud îşi confecţionau păpuşi, împletindu-le codiţe din pănuşi. Pe lângă aceste jocuri mai enumera şi: „Baba oarba", pe care îl ştiu şi eu acum, „zmeul" şi „pietricelele".

Îi priveam şi vedeam în ochii lor lacrimile ce le cădeau uşor pe faţă, simţeam cum retrăiesc aceste momente, se citea pe faţa lor dorul de copilărie...

Sunt clipe ce nu se mai întorc, din nefericire, dar farmecul lor a rămas pictat în sufletele bunicilor mei şi în tot ce mi-au povestit. Iar prin aceste rânduri, farmecul copilăriei de altădată va ajunge şi în alte suflete...

Diana-Lorena Doczi – IX D

Era o zi călduroasă de iulie, soarele strălucea, iar pe cer nu era nici un fir de nor. Eram în vacanţă la bunici, într-un sat îndepărtat, fară cablu, fară net. Plictiseală mare!

Bunica, intrând în camera în care eram, m-a întrebat:

-Ce faci , păpuşica mea?

-Nu prea am ce să fac, am spus eu cu un glas posomorât. Aş vrea să mă joc, dar nu ştiu ce. Tu ce făceai când erai de vârsta mea?

Bunica, după o clipă de gândire, mi-a răspuns:

-Noi, pe vremea când eram copii, ne strângea cu toţii pe uliţă şi ne vorbeam să ne jucăm de-a pitulata. Era un joc simplu, dar totuşi foarte distractiv. Un copil era legat la ochi, iar ceilalţi se pitulau, iar în momentul când toţi copii erau ascunşi unul dintre ei striga „ Gata!”. Atunci cel legat la ochi începea să să îi caute pe cei pitulaţi.

Eu am facut imediat legătura cu ascunsa pe care noi o jucăm acum.

În timp ce o priveam povestind, am realizat că faţa i se luminase de un zâmbet discret. Aşa că am rugat-o să continue. Ea, văzând că m-a captivat cu poveştile ei, a continuat fericită:

-Îmi amintesc că într-o zi ne-am strâns, pe un năplai de căldură, mai mulţi copii şi am pus în practică cele învăţate din bătrâni pentru a aduce ploaia. Obiceiul se numea paparudă. Toti cei prezenţi rupea frunze de boji şi se înveleau cu ele, umpleau nişte găleţi cu apa, începeau să se ude unii pe alţii şi strigau toţi în cor:

„ Paparudă, rudă,

Vino de mă udă,

Cu găleata rasă

Ploile să varsă.

Cu găleata plină

Ploile să vină.”

După ce acest ritual era gata, la câteva zile ploaia venea, bucuria noastră fiind enormă.

Ascultând-o cu mare plăcere pe bunica, am realizat că, indiferent de cât de simplu şi banal este un joc, acesta poate aduce fericire în sufletul copiilor.

Bianca Filimon – IX D

De când a murit bunicul meu, eu locuiesc împreună cu bunica. Suntem cele mai bune prietene. Întotdeauna îmi dă sfaturi, mă îndrumă şi mă ajută. Îmi place să o aud spunând „Pe vremea mea...” şi atunci începe să compare copilăria ei cu a mea.

Fraţii ei fiind mai mari, rareori se jucau cu ea. Unul dintre ei a improvizat patine pe două bucăţi de scâdură de aproximativ douăzecişicinci de centimetri, iar pe fiecare scândură a pus două bucăţi de sârmă mai groasă. Deasupra a pus o bucată de piele de la alţi pantofi şi astfel a ieşit o pereche de „şlapi cu şine” cu care în fiecare iarnă se dădeau pe balta ingheţată de la marginea satului. Uneori se spărgea gheaţa, se udau şi de frica bătăii, mergeau să se usuce prin vecini.

Părinţii bunicii fiind foarte săraci, nu aveau bani să îi cumpere jucării, iar ea îşi făcea jucării din ceea ce găsea. Lua două beţe pe care le lega în formă de cruce. Vârful îl înfăşura cu o bucată de pânză albă până ieşea un fel de cap. Îşi desena cu creionul ochii, nasul şi gura, iar restul băţului îl îmbrăca în rochie. Ca să nu pară cheală, îi punea un triunghi sub formă de batic pe cap. Când părinţii nu erau acasă, lua din grădină un ştiulete de porumb verde care avea părul cel mai lung. Îl împletea şi se juca cu „păpuşa” până când părul se usca şi se rupea.

După ce se treiera grâul, din paie se făcea o grămadă foarte mare pentru vite. Bunica se urca pe scară până în vârful grămezii, iar de acolo îşi dădea drumul în jos ca pe tobogan. Se zgâriau, se loveau, dar plăcerea jocului era prea mare pentru a se opri.

Bucuria cea mai mare era după ploaia de vară. Atunci putea să umble desculţă prin apa caldă din şanţul de la stradă. Luau pământ moale din stradă, făceau biluţe mici pe care le puneau în vârful unui băţ şi se „împuşcau”. Bineînţeles că de multe ori noroioul ajungea pe casă, pe geamuri sau pe alţi oameni care treceau din întamplare pe acolo şi din această cauză mai primeau şi bătaie.

Au fost jocuri si jucării simple pe care le-a preţuit şi care i-au rămas vii în amintire.

Monica Firescu - IX D

Într-o dimineaţă, în timp ce stăteam la calculator şi mă plictiseam străbătând pagini întregi şi căutând ceva interesant, s-a luat curentul. După ce am bombănit câteva minute bune, m-am ridicat şi m-am dus la bunica să aflu cum supravieţuia ea fără calculatoare. Râzând, mi-a spus că pe vremea ei, copiii aveau alte ocupaţii.

Toamna, când curtea era plină de proumb, îşi construiau singuri păpuşi din ştiuleţii acestora, ale căror frunze le împleteau ca pe nişte codiţe. Din tulpina porumbilor, bătrânii le construiau viori, iar băieţii mai mari îşi făceau fluiere din beţe de salcie, în care decupau găuri.

Din ce mi-a mai spus apoi, am remarcat ceva interesant. Materialul principal pentru distracţie erau cârpele. Păpuşi din cârpă, pe care le umplea cu fân şi cărora le desena ochi, mingi din cârpă umplute cu alte resturi de material şi o groază de alte lucruri. Fetele mai mari îşi fabricau mingi din părul pe care îl adunau atunci când ţesălau caii. Pe acesta îl strângeau timp de câteva zile, apoi îl udau şi îl presau sub forma unui bulgăre de zăpadă. Lăsau noua minge la uscat şi era perfectă pentru ,,Ogoi”. Ogoiul era jocul lor favorit, pentru că erau implicaţi toţi copiii din sat. Cei mici foloseau mingi din cârpă deoarece cele din păr de animale erau foarte dureroase dacă te loveau. Se aşezau cu toţii în cerc, cu excepţia unuia, ce stătea în mijlocul lor. Fiecare încerca să îl lovească cu mingea din cârpe şi astfel el rămânea pedepsit, în mijloc. Dacă unul îl rata, îi lua locul. Ca să îl deruteze, îşi pasau mingea de la unul la altul şi îl atacau de la spate.

În afară de jocurile clasice, pe care încă le jucam şi noi, cum ar fi ,,V-aţi ascunselea” pe care o numeau ,, Pituluşu’ ”, ,,Baba oarba” şi ,,Căpriţa”, jucau adesea,,Bobârnacul”. Acesta cuprindea mai multe etape, al căror nivel de dificultate creştea. Tot ce foloseau, erau cinci pietre pe care le aruncau în sus,lăsându-le să cadă pe pământ. Fiecare trebuia să ridice câte o piatră,fără să le mişte pe celelalte. Dar nu pur şi simplu! După ce luau prima piatră, o aruncau pe aceasta în aer şi până ateriza înapoi în plamă, trebuia să mai ia una de jos. Am realizat că nu aş fi avut niciodată răbdarea şi nervii necesari să joc asta, dar am ascultat în continuare. Un alt joc era ,,Gulea” şi însemna un fel de ping-pong, doar că neavând palete foloseau scânduri şi nelipsita minge din cârpă. Către primăvară, când fătau oile, iar afară era prea frig pentru a se juca, părinţii le aduceau în casă un mieluşel cu care se jucau şi căruia îi împleteau ciucuraşi din lână frumos colorată şi le prindeau la gât pe post de zgardă. Am rămas puţin în tăcere, gândindu-mă la ce a zis bunica şi am realizat ceva. Poate că nu au avut atâtea jocuri ca noi... dar pur şi simplu simt că se distrau mai bine! Nu conta cu ce! Era frumos să fie împreună cu alţi copii doar, şi nimic nu mai avea importanţă.

Ana Maria Hana – IX D

În fiecare vară când  merg la bunica sunt copleşită de fiecare dată, deoarece ea îmi povesteşte  despre tinereţea ei. Îmi aduc aminte că vara trecută mi-a povestit despre jucăriile ei. Bunica spune că jucăria şi jocul fac parte din acelaşi câmp semantic, că ne zboară mintea imediat la copilărie, la aceea vreme extraordinară a vieţii după care toţi tânjim, maturi fiind.

Auzind vorbele bunicii, întotdeauna mă bucur şi îmi place să îmi povestească bunica despre copilăria ei. De multe ori când rămân singură în casă la bunica caut prin sertare să văd ce poate ascunde o bunicuţă. Dar, într-o zi, am fost foarte bucuroasă când am găsit un caiet în care bunica a scris despre copilăria ei. Am luat caietul, m-am pus în pat şi am început să-l răsfoiesc. Citind, am găsit un fragment interesant:

,,19 mai 1955. Azi stau în pat şi mă gândesc la prieteni mei cum ne jucăm «Şotronul», «Batistuţa parfumată», «Sărind coarda», «Ursul şi vulpea». În timpul jocului totul, dar absolut totul e perfect. Lumea este a noastră. Suntem cu adevărat fericiţi şi nu ne gândim decât la prezent”.

Citind acest caiet am ajuns să cred că de fapt viaţa noastră e un joc, tot ceea ce facem şi ce spunem. Tot ceea ce gândim reprezintă un joc. Iată că jucăria este folosită pentru joc, la fel cuvintele sunt folosite în jocul vieţii. Chiar noi, oamenii, poate că suntem nişte jucării.

Acum stau şi mă gândesc că ,,Fazan” este un joc,  este o jucărie, iar jucăria este o artă. Iar arta este o îndeletnicire  care are ca scop producerea valorilor estetice. Această vară a fost una de neuitat în care am învăţat  multe lucruri noi. Mi-am dat seama că, după felul cum se joacă un copil, îţi poţi da seama de personalitatea sau caracterul pe care îl are. Copilăria este un tărâm al jocului. Atunci când eşti copil, trebuie să profiţi de frumuseţea  şi nevinovăţia copilăriei, deoarece timpul care trece nu se întoarce nicicând...

Mădălina Leuştean – IX D

Era iarnă. Afară ningea, iar eu eram la bunica mea, în casă, la căldura sobei. Stând pe scaun, bunica ne povestea despre copilăria sa frumoasă şi plină de viaţă. Ne spunea că acea perioadă este cea mai frumoasă şi fermecătoare din viaţa unui om.

A început să ne spună cum se distrau ei pe uliţă după ce afară ploua. Datorită stratului gros de praf, care acum era ud şi devenise noroi, ei mergeau desculţi, iar noroiul le ieşea printre degete. Îl luau în mână şi alcătuiau diferite forme. În zilele călduroase mergeau la scăldat. Îşi aruncau hainele pe marginea râului şi se aruncau veseli în apă. Se stropeau, se scufundau şi nu aveau nicio grijă.

Toamna, când venea vremea recoltatului, ei erau duşi la muncă, la culesul porumbului. Ele, fetele, se ascundeau şi, în loc să facă treabă, se jucau făcându-şi păpuşi din porumb. Altădată se aruncau în frunzele adunate ale vecinilor şi le împrăştiau, apoi fugeau de ei, de frică, căci ieşeau afară „babele” cu mătura.

Iarna era plină de năzdrăvenii. Mergeau cu sania în vale, făceau oameni de zăpadă. Când venea vremea colindatului erau cei mai fericiţti. Primeau de la fiecare casă colindată mere, nuci şi cozonac. Erau foarte bune. Cei mai mari dintre ei erau mai vicleni şi îi păcăleau pe cei mici, luându-le cele primite.

Primăvara era deja plină de viaţă. Când mergeau în drum spre şcoală, rupeau crengile pomilor înfloriţi, pentru a le duce dascălilor.

Şi îşi amintea bunica, cum într-o zi, neavând ce să facă, ea împreuna cu sora sa s-au urcat într-un butoi şi îşi dădeau drumul în şanţ, iar bunica lor le fugărea, ca să le poată prindă. Era o zăpăceală totală, îmbinată cu râsetele colorate ale copiilor.

Se vedea că bunica regretă că au trecut acele clipe atât de unice. Îi dădeau lacrimile, dar era în acelaşi timp şi bucuroasă căci, dacă ne va privi jucându-ne, îşi va aduce aminte de copilăria sa minunată.

Silvia Meda – IX D

Am plecat într-o seară la Mama Ana, bunica mea. Am ajuns repede, căci locuieşte aproape.

Uşa camerei sale are geamuri şi am zărit-o întinsă în pat, cu faţa la perete. E bătrână şi se plânge că o doare rău spatele, de aceea stă mai mult întinsă pe pat, sau pe scaun. Deşi durerea nu o imobilizează în totalitate, nu mai poate face aceleaşi lucruri ca înainte. Nu mai e femeia de pe vremea când aveam vreo şapte ani, când ne lua pe mine şi pe verişoara mea pe câte un picior şi făcea ca trenul, zicând: „te duc, te-aduc.”

Crezând că doarme, am vrut să plec, dar am observat că îşi frânge degetele şi am hotărât să intru, până la urmă.

Într-adevăr, nu dormea. Era trează şi parcă aştepta ca cineva să o viziteze.

Am salutat-o şi m-am aşezat pe scaunul de lângă pat. Am rugat-o să îmi povestească cum se juca atunci când era copil. A trebut să repet întrebarea, căci e bătrână şi nu mai aude aşa de bine.

Şi a început să povestească.

Se juca de-a nunta, prin curte. Împreună cu alte fete, îşi puneau cârpe în cap pentru a semăna cu nişte mirese.

Se cu juca cu „lopta” (mingea), în faţa casei, împreună cu copiii din vecini. Acolo era cel mai bun teren de fotbal din sat de pe vremea aceea, căci nu erau copaci.

Se juca „de-a poarca”, un joc în care mai mulţi copii, având fiecare câte un băţ în mână, stăteau în jurul unei găuri în pământ şi aruncau cu băţul pe rând, încercând să nimerească.

Să nu uit de păpuşi, mi-a specificat anume să nu uit, căci se juca mult cu ele. Nu avea păpuşi Barbie, cu mii de haine şi accesorii, căci pe vremea aceea nu se găseau. Şi le făcea din porumb sau din linguri de lemn cărora le desena ochi şi gură şi le îmbrăca în cârpe.

De fiecare dată când părinţii ei puneau în grădină, era şi ea prezentă. Aceştia îi dădeau un petic de pământ ce devenea grădina de care ea avea grijă. Avea o sapă mică, pe mărimea ei, şi îşi săpa grădina. La vârsta de zece ani, părinţii au dus-o să sape în câmp, căci „aşa era pe vremea aia”, după cum ea însăşi mi-a spus, cu un surâs amar.

A vrut să-mi spună mai multe, dar nu şi-a mai amintit. Mi-a povestit totul cu plăcere, însă. A avut o copilărie pură şi a cunoscut bucuria jocului, neinfestată de intrusul numit tehnologie.

Amintirile ei n-or mai fi atât de clare şi n-or fi atât de captivante, dar din glasul ei mi-am dat seama că şi-ar da oricând bătrâneţea neputincioasă pentru a retrăi acele jocuri ale copilăriei.

Laura Miclea – IX D

Bunicii mei! Îi privesc şi văd cum chipurile lor se transformă. Departe de riduri, cearcăne şi de ochii goi, care ascund în spatele lor o mare de tristeţe. Obrăjori fini, ochi jucăuşi îmi încântă acum privirea.

Îi văd acum alergând pe un deal întins de flori, doi copii, rostogolindu-se, jucându-se, petrecând aşa de dimineaţa până seara.

Cred că şi ei gândesc acelaşi lucru: cum a trecut timpul atât de repede?

Copilăria, inconştienţa, libertatea, iubirea de viaţă şi joaca stagnează în mintea noastră precum nişte nori grei. Un cer senin, impecabil de albastru, atunci, dar acum viaţa s-a transformat în furtună. Una greu de oprit şi de controlat. Atunci nu te temeai de praf în ochi şi nici de vânt. Erai copil, vedeai doar un cer senin.

Îmi amintesc de bunica mea. Se juca ,, de-a prinsa” cu mine, cu toate că de abia mai răsufla. Era mulţumită pentru că eu eram bucuroasă. Îmi citea în fiecare seară poveşti cu prinţese, zâne sau unicorni.

Într-o seară, însă, s-a întâmplat ceva mai deosebit decât zânele. A început acelaşi ritual. A deschis o carte şi a citit de abia o propoziţie că o întrerupsesem.

- Buni, ştii că jucăria mea preferată este ursuleţul Cocolino, îi spun asta în timp ce strâng jucaria puternic în braţe. A ta care era când erai copil?

- Ei, buni, eu nu prea aveam.

- Cum? Nu aveai jucării? o întreb, afişând o faţă confuză.

- Pe vremea mea nu prea existau.

- Săraca de tine, dar atunci cum te mai jucai?

- Îmi confecţionam singură jucăriile.

- Şi cum reuşeai să faci asta?

- Eu locuiam la sat. Niciodată nu mă plictiseam cu copiii de afară. Ne strângeam cu toţii, fete şi băieţi, la locul nostru secret, undeva pe vale şi ne jucam. Noi, fetele, uneori ne confecţionam păpuşi pornind de la o singură lingură de lemn.

- Dar, buni, mie îmi este frică de lingura de lemn! Mama zice că mă loveşte cu ea peste degete când nu sunt cuminte.

- Ei, ascultă-mă, să auzi ce făceam noi cu ea. Strângeam mai întâi într-un ghemotoc haine vechi. Îl înveleam în pânză şi acela era capul păpuşii. Îi aşezam doi nasturi pentru ochi şi coseam o fâşie roşie pentru gură. După asta, făceam o rochie din pânză cu mâneci, pe care o aşezam pe coada lingurei. În loc de păr venea lâna sau melana.

- Dar băieţii cum se jucau?

- Ei îşi realizau arcuri din crengile de copaci şi sfori sau praştii pe care le legau cu elastice. Se jucau mereu de-a războinicii. Altădată, adunau un ghemotoc mare din cârpe sau haine, ce-l înfăşurau într-o bucată de piele. Asta era mingea lor.

- Ce altceva vă mai jucaţi?

- Ne jucam şi noi ,,v-aţi ascunselea” şi ,,de-a prinsa”. Mai aveam noi jocurile noastre, dar nu mi le mai amintesc pe toate după atâta timp. Mai era la sat un râu. Tare rece mai era! Baba tot timpul ţipa pe noi să nu intrăm în el că ne îngheaţă tălpile. Noi mereu eram acolo. Ne stropeam cu apă şi băieţii făceau bărcuţe şi le dădeau drumul pe râu. Ei se mai jucau şi de-a piraţii.

Bunica s-a oprit. Adormisem cu un zâmbet pe buze. Mi-a mângâiat creştetul şi m-a sărutat pe frunte. Mi-a şoptit ,, Noapte bună”.

În noaptea aceea, nu mă mai trezisem plângând că vine ,, Bau-Bau”, după care să fug în patul bunicii şi să mă trezesc dimineaţa aproape cu tot capul sub plapumă de teamă. Am visat frumos, până când soarele a intervenit peste somnul meu dulce, parcă chinuindu-se să-mi ridice pleoapele.

Mă gândesc la bunicii mei şi mă cuprinde tristeţea. Copilăria, cea mai frumoasă, veselă şi minunată parte a vieţii este, din păcate, irecuperabilă.

Andreea Micu - IX D

Noianul de lumină trandafirie mă învăluie cu delicaţeţe. Stau rezemată de trunchiul mesteacănului din curte si gândurile îmi zboară către copilărie.

Ce muzicalitate lină şi duioasă are acest cuvânt! Copilăria este perioada cea mai frumoasă din viaţa unui om, o etapă a vieţii pe care mereu ne-o vom aminti cu plăcere.

Gândindu-mă la copilăria mea, îmi vin în minte jucăriile care mi-au fost tovarăşi în iniţierea mea în viaţă. Fiind fată, am fost atrasă de când eram mică de tot ce era roz: păpuşi, ursuleţi, haine, ponei, castele.

Aproape toate vacanţele mi le petreceam la bunici, fie la cei din partea mamei,fie la cei din partea tatălui. La bunicii din partea tatălui aveam câteva jucării pentru că stăteau la bloc şi mult mai aproape de mine. La bunicii din partea mamei, care locuiau la ţară, nu îmi luam jucării şi erau momente în care tare mă plictiseam. Şi uite aşa într-una din zilele de vacanţă am întrebat-o pe bunica mea unde îi sunt jucăriile ei de când era mică, de ce oare nu le mai pastra?

Un zambet duios i s-a furişat pe chipul blajin şi a început să îmi spună câte ceva, iar acel ceva eu l-am perceput ca pe o poveste... Şi povestea ei începea cam aşa:

„Vezi tu, draga mea, eu în copilărie nu am avut atât de multe jucării cum ai tu acum, însă am avut câteva şi sunt sigură că dintotdeauna copiii au avut jucării, oricât de săraci ar fi fost. Dar nu erau ca ale tale. Eu, de exemplu, aveam păpuşi din resturi de materiale pe care le puneam pe bucăţi subţiri de lemn, iar faţa lor o făceam din plută. Eram foarte bucuroasă atunci când făceam azi o păpuşă, mâine alta şi ajungeam să am chiar foarte multe, dar cu anii s-au pierdut şi nu am mai reuşit să le păstrez. Uneori, când bunica mă lua la culesul porumbului, îmi făceam păpuşi din pănuşi de porumb care erau foarte interesante pentru acea perioadă.”

Atrasă de povestea bunicii, mi-am lăsat imaginaţia să zboare şi mă gândeam că poate acele păpuşi ale ei erau chiar frumoase, dar oare ştiau să cânte, să danseze, să râdă şi chiar să plângă ca ale mele?

Am rugat-o pe bunica să mergem în podul casei şi să căutăm o păpuşă. Am luat repede lanterna de pe masă, am urcat treptele scării cu puţină sfială şi în sfârşit am ajuns în faimosul pod.

Atunci când făceam năzbâtii, bunicul meu îmi zicea că mă va pedepsi, ţinându-mă cinci minute în pod, iar eu îmi imaginam acel loc plin de fantome şi alte creaturi care îmi vor răul şi reparam repede greşelile făcute.

Într-adevăr, era un loc întunecos, dar fantome nu erau, poate una sau două pisici care mieunau, dar care, spre liniştea mea, nu îmi vroiau răul.

Neatentă fiind, m-am impiedicat de o lădiţa puţin prăfuită. Din ea au căzut câteva fotografii, o călimară de cristal fără cerneală, câţiva soldăţei, un hopa-mitică, o minge mică din cârpe, un leagăn mic pentru păpuşi, dar şi mult căutata păpuşă cu faţa din plută.

Bunicii i-au dat lacrimile când a văzut lădiţa şi tot ce era în ea. Erau lucurile păstrate din copilăria ei pe care nu le mai găsise de mulţi ani şi la care, după cum mi-a mărturisit ea, a ţinut foarte mult.

Atunci probabil eram prea mică să înţeleg de ce a plâns bunica mea când le-a văzut şi de ce m-a certat atunci când i-am rupt capul bietei păpusi, crezând eu că aşa va arăta mult mai bine. Acum însă, când privesc înapoi cu nostalgie, imi pare atât de rău că am lăsat păpuşa fără cap…

Şi eu la rândul meu am păstrat în podul casei cutii înţestate cu jucării, pentru ca, peste ani, copiii sau nepoţii mei, când le vor descoperi din întamplare, să aibă o întâlnire la fel de emoţionantă cu trecutul aşa cum am avut eu, descoperind lădiţa în podul bunicii.

La urma urmei însă viaţa nu este numai ce trăieşti, ci ceea ce îţi aminteşti şi cum îţi aminteşti pentru a povesti şi altora!

Mădălina Mirea – IX D

Am fost acuzată de atâtea ori de faptul că sunt o persoană rece, care cu greu se ataşează de alţii, încât simplul gând îmi provoacă un surâs ironic şi o clătinare batjocoritoare a capului. De ce aş recunoaşte adevărata-mi natură, marea slăbiciune? De ce aş recunoaşte că mă pot ataşă într-o asemenea măsură de locuri încât absenţa lor prelungită îmi cauzează durere fizică? Acest lucru ar cauza acelaşi tip de răspuns pe care îl ofer eu.

Acesta este însă adevărul: pentru mine nu persoanele „poartă” amintirea unor locuri sau fapte, locurile „poartă” amintirea persoanelor sau faptelor. (Poate pentru că am văzut atâtea locuri şi am întâlnit atâtea persoane, încât îmi este mai uşor să „contabilizez” în felul acesta.) De aceea revederea locului unde au copilărit bunicii mei trezeşte amintiri din alte vremuri parcă, din prima mea vizită în Poiana Sibiului, când aveam doar şase anişori şi eram extrem de interesată de micuţii străini pe care îi vedeam aproape la fiecare colţ de stradă. Acest interes a „născut” o revelaţie, apoi o întrebare:

-Bubu? Tu ce te jucai când erai mic? (Cred şi acum că dacă nu aş fi vizitat atunci Poiana cu el nu aş fi conştientizat un adevăr: bunicul a fost şi el copil!)

-Oo, draga mea! exclamă el atunci. Da’ ce nu mă jucam! Că numa’ năzdrăvănii făceam eu şi fratele meu!

Ţin minte că m-am apropiat atunci de el le fel cum făceam de fiecare dată când urma să povestească ceva. A început cu cel mai banal joc pe care şi-l amintea: oina. Existau două tabere: unii deţineau mingea, iar alţii aveau datoria să o prindă. Dacă aceştia din urmă prindeau „oina”, tabăra adversă era obligată să cedeze câţiva jucători.

A mai povestit apoi despre jocuri pe care le cunoşteam şi eu şi pe care nu le voi mai aminti acum (poate voi spune doar cât de invidioasă eram pe numeroasele ascunzători oferite de copacii din livadă sau de dealurile din spatele casei). Cel mai curios joc mi s-a părut însă „9 ţigle” (sau „9 ţâgle”, cum ar spune bunicul). O ciripă era „sacrificată” şi spartă în mai multe bucăţi, 9 mai exact, care erau aşezate una peste alta. Cele două echipe aveau sarcina de a doborî ţiglele cu o singură lovitură de minge, iar apoi, dacă reuşeau, bineînţeles, trebuiau să reconstruiască turnul, evitând în acelaşi timp loviturile echipei adverse.

Acesta a fost ultimul joc pe care a avut timp să mi-l povestească deoarece sosiseră deja părinţii de la primărie şi urma să ne îndreptăm spre Sibiu. Mi-am promis atunci că voi întreba şi despre alte jocuri, însă, din păcate, ultimul joc din zona Sibiului despre care am aflat a fost „De-a nasu-n făină”. Un bănuţ era ascuns în făină şi trebuia găsit numai cu ajutorul nasului. Acest joc era practicat de copii la privegherile morţilor. L-am aflat de la bunica...

Denisa Păduraru – IX D

Ce frumoase şi palpitante sunt jocurile copilăriei! Copilăria este cea mai interesantă perioadă din viaţa unui om. În ziua de azi jocurile sunt diverse, există o multitudine de activităţi practicate de copii, jucării dintre cele mai alese, de la păpuşi, la animăluţe de pluş, maşinuţe şi multe altele. De asemenea sunt utilizate şi jocurile pe calculator.

Dar oare aşa era şi în trecut? Care au fost jocurile practicate de copiii de altădata? Ei cu ce se jucau? Aceste întrebări m-au frământat... Trebuia să aflu, aşa că am apelat la o sursă sigură de informaţii: bunica mea.

Înainte, copiii din mediul rural îşi confecţionau singuri jucăriile. Fetele îşi făceau păpuşi din zdrenţe, cu nasturi ce ţineau locul ochilor. Ştiuletele de porumb era un alt model de păpuşă, desigur, mai puţin rezistent, întrucât această jucărie îşi pierdea „părul” destul de repede. Băieţii îşi făceau praştii, organizau concursuri de genul: „Cine ţinteşte cel mai departe?” sau „Cine nimereşte mai multe păsări?”. Un alt joc de odinioară este „Şotronul”, practicat şi în zilele nostre, în special de copiii mai mici. Jocul „De-a prinselea” era şi este şi astăzi un joc distractiv, ce presupune efort fizic şi mişcare, cu care îşi petreceau timpul copiii de demult. Jocul intitulat „Moara” era asemănător jocului „X şi O”, diferenţa fiind că în acest joc se foloseau boabe de fasole sau de porumb. Copiii din tinereţea bunicii erau pasionaţi de jocul de cărţi. „Şeptica” este un joc cunoscut de noi toţi, dar puţini copii îl mai practică în ziua de azi, sau jocul de „Cruce”. Din păcate, aceste jocuri pierd teren acum în favoarea jocurilor virtuale.

Cu toate că jocurile de demult nu mai sunt practicate astăzi, ele fiind înlocuite cu altele mai „moderne”, de actualitate, nu vor fi date uitării. Sunt păstrate în amintirea copiilor de altădată si transmise din generaţie în generaţie. Aceste jocuri nu vor fi niciodată demodate.
Diana Stoica - IX D

Noiembrie rece cu boltă de cenuşă, ca în fiecare an...Ramuri dezvelite printre care vântul îşi suflă furia. Plouă.

Mă cuibăresc lângă bunica... Un miros dulce-acrişor de gutui mă învăluie şi îmi inundă amintirea. Poveştile bunicii... ce dor îmi e de ele...

-Bunico, spune-mi, te rog, cum era toamna în copilăria ta?

-Toamna, draga bunicii? Toamna era... o poveste cu cu gust dulce de must şi cu miros de dovleac copt...

Pe înserate, fetele din sat ne adunam şi făceam clacă. Unele împleteau, altele coseau sau torceau, şi ce lucruri frumoase ieşeau din mâinile noastre, de-ţi era mai mare dragul să le priveşti! În timpul când noi lucram, de afară se auzeau glasuri de flăcăi, şi când ne era lumea mai dragă, ne trezeam cu ei alergând prin odaie, răsturnând fuioare şi gheme de lână! Doamne, ce timpuri frumoase!

Iar jocurile de demult... Au trecut ani buni de-atunci, da’-mi amintesc ca acum. Când ne jucam de-a puia gaia, cel care era gaie trebuia să-i prindă pe ceilalţi copii, care erau puii. Alergam pe uliţă de se ridica ditamai norul de colb în urma noastră! Ba flăcăii se dădeau şi de-a berbeleacul pe dealul din spatele casei, iar alţii se jucau cu mingi pe care ei singuri şi le făceau din cârpe. Unii dintre ei se luau la întrecere şi dădeau de-a dura cercuri de putini, şi aşa voioşi erau cu toţii, de vuia satul la chiuitul lor!

Amintirea aceasta smulse din pieptul bunicii un răsuflu adânc şi ochii i se umeziră uşor. Îşi aruncă apoi privirea asupra păpuşilor mele care stăteau cuminţi pe raftul de sus al dulapului, iar un zămbet cald îi lumină chipul.

-Prima mea păpuşă mi-a făcut-o mama, din câlţi şi cârpe albe, şi avea ochii de mărgele albastre… Pe urmă am învăţat şi eu cum se fac. Când mergeam cu surorile la cules de porumb, mai păstram şi pentru noi câţiva ştiuleţi din care ne făceam mai apoi păpuşi, şi le împleteam părul din mătase se porumb.

Ei, copilăria este un dar de care trebuie să înveţi să te bucuri. Copiii din vremea mea munceau toată ziua cot la cot cu părinţii lor, ba la camp, ba îngrijeau de animale şi de casă. Nu aveam noi atâta timp de joacă atunci, aşa cum au copiii de astăzi. Era mare bucurie pentru noi când aveam prilej de joc! Nu mai conta că plouă sau că e frig, ieşeam cu toţii afară şi atunci să te ţii!

Când bunica şi-a încheiat povestea, privirea mi s-a îndreptat fără voie spre fereastră. Nici nu mi-am dat seama când se oprise ploaia! Şi nici vântul nu mai bătea. Parcă toate se opriseră să asculte glasul blând al bunicii!

În ochii ei senini regăsesc copilăria atâtor generaţii şi, undeva ascunse, şi crâmpeie din copilăria mea.

Lorena Stroescu – IX D

„Mergeam în grajd la vaci...” începu bunica mea într-o seară să-mi povestească despre jocurile copilăriei sale, iar eu, ca o nepoată ascultătoare ce eram, mă uitam tăcută în ochii ei albaştri ce reflectau o blândeţe aparte şi un simţ al umorului bine dezvoltat:

- Şi secelam vaca..., iară păru’ ăla care era curat îl strângeam într-o pungă, iară când era mai mult îl înmuiam puţintel în apă şi făceam o minge. Dupa aia luam acu’ cu aţa de câlţ şi coseam în păru’ ăla – şi pe-o parte, şi pe alta - până ce o făceam rotundă bine... aşa tare. Şi mergeam cu oile pe izlaş...

- Izlaş? o întrerupere inocentă din partea mea. Ce-i aia?

- Adică aşa, un teren pe care păşteau oile. Aşa se spunea pe atunci, izlaş. Şi... ne jucam cu mingea. Aveam o paletă de lemn mai lătuţă şi la un capăt era ca un mâner, mai subţirică aşa ca să poţi prinde cu mâna..

- Ca la paleta de ping-pong!

- Da, aşa. O ascuţeam cu toporul, ca să fie mai subţire că era prea lată. Ş-apăi ne strângeam mai mulţi copii pe acolo pe imaş cu oile, cu vacile, cu caii...

- Imaş, nu izlaş?

- Ori imaş ori izlaş, tot aceea... pe imaş se spune mai...

- Aşa, continuă... cu oile, cu vacile, cu caii...

- Cu ce animale avea fiecare... şi ne jucam. Ne împărţeam pe mai multe direcţii... ş-apăi fiecare dădea de la unu, la altul. „Hai să batem mingea!”, spuneam, când ne adunam la joc.

- Şi ce jucării mai aveaţi pe lângă palete de ping-pong antice şi mingi din păr de vacă? o interogam cu curiozitatea vizibilă în tonul vocii.

- Păi, făceam păpuşi din cordele... făceam scripcă din strujeni de porumb...

- Ce-s cordelele?

- Cordelele, ce rămâne de la fuste, de la bluze.. de la croitor. Şi luam un băţ şi-i făceam rochiţă, batic, o îmbrăcam, o îmbrobodeam, iară din lână scărmănată, făceam pernuţă. Aşa dintr-un pumnuleţ de lână... şi o puneam pe pernă.

- Şi scripca ce-i?

- Vioară...

- Vioară?

- Păi, ca vioara.. din tulei de proumb, luam tulpina aia mai grosuţă, cam aşa – îmi arătă două degete unite. Am să-ţi arăt eu ţie odată.. are ca două dunguliţe... şi tăiam pe acolo cu cuţitu’, iară la un capăt şi la altu’ puneam o bucăţică de lemn... iară dunguliţele alea vineau mai în sus, mai înăltuţe aşa... Şi făceam două la fel. Apoi muiam una din ele în apă şi le frecam una de cealaltă – şi ele scârţiau... apoi noi spuneam că îi vioară.

Şi aşa continuară poveştile pline de farmec şi autenticitate ale bunicii mele, care nu se opri până ce nu se lăsă amurgul serii. Atunci, încă neobosită şi cu ochii sclipindu-i de fericire, se ridică cu un surâs blajin de pe scaun şi se duse la culcare. Privind-o aşa cum se îndepărteza încet mă gândeam cu uimire la câte lucruri aveam în comun, în teorie ne jucam aceleaşi jocuri: jocul cu păpuşile, ping-pong, ea cânta la „vioară”, eu cânt la pian. Şi pot să mă mândresc cu faptul că bunica mea, (de 68 de ani), a fost chiar la discotecă, să vadă cum e la bal. Nu mulţi copii pot spune asta despre bunicile/bunicii lor. Ceea ce mă face să conştientizez, cât de specială este bunica mea... cu privirea mereu strălucitoare, cu surâsul lipit pe buzele subţiri, cu mersul apăsat şi cu sufletul curat, iar inima... este inima unei fetişcane, nu a unei bătrânici. Asta înseamnă tinereţe fără bătrâneţe, o inimă mereu tânără, un spirit de copil.

Snejana Ung – IX D

Ce poate fi mai frumos decât jocul? Nimic... jocul a fost, este şi va fi mereu o activitate practicată cu multă plăcere şi bucurie de marea majoritate a oamenilor. Jocul e un dar de la Dumnezeu, atât de frumos, atât de palpitant, atât de relaxant şi plin de farmec.

Jocul a existat din moşi-strămoşi. Jucăriile de odinioară, în ziua de azi au devenit mult mai accesibile şi mai „frumoase”, căci frumoase au fost şi cele „vechi”, ale strămoşilor noştri, doar că puţin mai diferite.

Mi-aduc aminte de poveştile bătrânilor pline de hazul şi farmecul copilăriei şi de cât de iscusiţi erau în „ticluirea” numeroaselor jocuri. Jocuri care azi au rămas în istorie... pierzându-se odată cu trecerea timpului, odată ce anii copilăriei au rămas doar în mintea strămoşilor noştri. Spun istorie, căci în ciuda faptului că nu mai sunt practicate (cu excepţia unora), bătrânii nu uită să ne împărtăşească şi nouă câteva din tainele acestora.

Cum se poate să nu-mi amintesc de nopţile nedormite când stăteam s-ascult poveştile străbunicii despre copilăria de demult? Odată ce m-apucam s-ascult, pierdeam noţiunea timpului, glasul, vraja şi calmul cu care era înzestrată străbunica şi felul ei de a povesti, pur şi simplu mă răpeau. Poveştile ei mă duceau cu gândul în alt an, deceniu, secol... într-o călătorie în timp, dar odată ce se sfârşeau, sfârşeam şi eu călătoria mea.

Într-o seară pe când o aşteptam pe străbunica să vină, să-mi mai povestească despre copilăria ei, plictisindu-mă s-o tot aştept, mi-am luat inima-n dinţi şi am început să cotrobăi prin sertare, în speranţa că voi descoperi ceva interesant. Dar sssst! Să nu afle nimic. Şi... ce-am gasit? Nişte hârtii care păreau la prima vedere nesemnificative, dar printr-o simplă răsfoire le desluşeai întelesul. Le-am luat repede, cu băgare de seamă, şi le-am pus în buzunar. Am plecat în camera mea în linişte şi m-am apucat de citit. Iată o parte din cea mai frumoasă lucrare citită la vârsta aceea de mine:

„Şi iaca noi fetele şi feciorii jucam tot felul de jocuri, eram buni creatori ai jocurilor şi ne mândream cu asta... căci noi tot bănăţeni suntem, ş-avem cu ce ne mândri.

Ne trimiteau părinţii, pe noi şi pe ortacii noştri, toamna la cules porumbul, dar numai de muncă ne ardea pe noi... luam porumb şi noi, fetele, ghici ce făceam? Ei acum, ce să facem? Păpuşi... caraghioase, dar drăguţe. Dar păcat că se stricau cu trecera timpului, iar noi plângeam de supărare. Atunci lua mămica nişte «zdrenţe». Noi, vorba lu' Creangă: cum eram nişte «pughibale», ce să facem, ce să facem? Baie, căci le cam murdăream... Mămica iar ne făcea altele şi tot aşa mergeau păpuşile pe apa sâmbetei.

Când stăteam pe uliţă, fete şi feciori laolaltă luam la fel ca la păpuşi, nişte zdrenţe şi făceam mingi, apoi rupeam crengi şi dădeam cu creanga-n minge... aşa ne jucam noi.

Altădată, pe când făcea mama plăcinte, noi, mari gospodine, când punea mămica la dospit, furam aluatul şi făceam păpuşi pe care le puneam pe sobă, le prăjeam, da' de mâncat ba. Le aruncam la câini... mare festin pentru ei. Da' vai! Când vedea mămica, striga pe noi de auzea şi uica Nelu în capătul ălalalt al satului. Şi iaca aşa ajungeam noi de poveste în sat, iar de mămica îmi mai părea rau când vedeam că toţi banii munciţi se duceau pe apa sâmbetei... pe făina, ouă şi d'ale gurii. Dar noi copii eram şi în obişnuinţă ne rămânea să facem năzbâtii, să ne supăram ortacii, părinţii, vecinii, dascălii, da' pe ei mai puţin că la noi şcoala - şcoală era. D'apăi pe vremuri ce bine era! Viaţă dom'le, trai dom'le! Şi iaca am ajuns şi-n vremurile astea. Şi dacă oi mai trăi, oi mai vedea ce-o mai fi, vreme bună ca înainte? Oricum, ce o să fie, o să fie, «Noi să fim sănătoşi.», vorba lu' dascălu' Ilie.

Şi aici pun capăt amintirilor, copilăriei mele minunate, căci dacă mai scriu mult mă podidesc lacrimile şi nu vreau să şterg cu lacrimile mele, munca mea de-o veşnicie, să şterg amintirea anilor copilăriei...”

Pentru mine, această lucrare semnifică mult prea mult încât lacrimile îmi umezeau ochii, dar, vorba străbunicii, „nu vreau să şterg cu lacrimile mele... amintirea anilor copilăriei.” Deodată, citind aceste rânduri, faţa mi se lumină, un zâmbet apăru pe faţa mea.

Întorsei pagina şi alte rânduri, de data aceasta în versuri, nu în proză, mi-au sărit în ochi:

"Copilăria n-o s-o uit

Cât eu pe lume oi trăi

Voi scrie întruna poezii

De dragul când eram copii.

(Copilăria,25 IX 1939)

Cei ce veţi citi aceste rânduri să nu uitaţi că toţi am fost copii."
Incredibil! Aşa de frumos aşezate în pagină, aşa de fermecătoare, aceste rânduri m-au vrăjit. Astfel m-am apucat să continui şi eu lucrarea, iar cine o mai citi pe asta, s-o continue şi el. Citind aceste rânduri, am dobândit o virtute: încrederea în mine. Mi-am adus aminte de importanţa copilăriei, de farmecul şi magia ei şi am reuşit să descopăr plăcerea de a scrie... Minunat!...