I. Confesiuni Antefaustic, Mădălina Mirea – IX d seria „5 ani – 10 ani – 15 ani” Seria „Jurnal în decembrie” Seria „Jurnal în aprilie” Seria „Jocuri şi jucării de altădată” II. Eseuri

Cartierul Clay, San Diego, 2054, ora 04:34 a.m
─ Deschide ochii?

─ Da. Şi-a revenit! răsuflă o femeie aflată mai aproape de pacient.

Jake deschise ochii şi privi în jur. Părea tulburat. Ar fi trebuit să fie. Orice persoană normală s-ar fi simţit la fel dacă ar vedea sub ochii săi cum altul este spintecat, tăiat şi apoi mâncat. Părea totuşi prea calm în ciuda celor întâmplate. Lumea toată se schimbase de când Lophophora Wiliamsii, mai numită şi „planta care face ochii să se minuneze” fusese descoperită în anul 2013 de către cercetătorul William Lothan, care acum îi poartă numele.

Simptomele celui care atingea planta erau destul de simple. Nu erau complicate: febră, tuse seacă şi ameţeală. Ţineau puţin. Asta până când am trecut în Era a Cincea a Soarelui din mileniul trei. Multe radioactivităţi, până atunci nesesizabile, au început să se complice, să creeze cutremure şi dezastre naturale. Asta nu a fost tot. Aerul era din ce în ce mai irespirabil, plin cu nisip şi praf. Doar cei născuţi în acea perioadă au putut rezista. S-au împărţit în două tabere. Una, constituită din cei ce doreau să spună lumii adevărul, iar cealaltă care dorea să creeze oameni după bunul lor plac.

Maryy, doamna care avea grijă de Jake, era una dintre foştii membri ai Primei Grupe.

− De ce suntem noi aici? întrebă o fată mai curioasă.

− Nu vă întrebaţi de ce nu vă amintiţi nici unul dintre voi ce-aţi făcut ieri? îi chestionă Maryy. Nu doriţi să ştiţi se ce va întâmpla mâine?

− Cam ăsta este motivul pentru care te-am urmat, răspunse destul de greu Jake. Da, dorim să aflăm.

− Atunci nu mai puneţi întrebări şi vă voi putea spune totul, aproape totul, rânji Maryy.
Dakota de Nord, Bismarck, 2054, ora 06:30 a.m
Universitatea Bismarck. Deşi doar ruine, era centrul de întâlniri al celei de-a Doua Grupe. Servitori îmbrăcaţi în alb umblau de colo până colo, executând diferite ordine venite de la superiorii lor. Pelerini la toate colţurile întâlneai, savanţi în laboratoare, nici nu îţi dădeai seama că locul se afla sub nişte ruine. Camera principală se afla la cea mai mare adâncime, ca să fie protejată în cazul unor cutremure.

Plină de aparate de supraveghere, cu băi ciudate pline de substanţe de diferite culori, cu calculatoare, cu aparate lungi se doi metri, sala părea mai degrabă un decor scos dintr-un film horror. Pe bune!

În capătul din dreapta al camerei stătea un om în picioare, predând unor copii. Nu păreau ei chiar copii, dar cu siguranţă erau mai tineri decât lăsau să se vadă.

− Profesore? Ce înseamnă Psilocybe mexicană?

− Nu trebuia deja să ştii?

− Ştiţi că am lipsit la ora aceea! încercă să se scape băiatul.

− A fost acum două ore! Ştiţi că nu veţi mai trăi decât 23 de ore jumătate şi aveţi mult de muncă!

− Scuzaţi-ne! ziseră copiii în cor. Ne cerem scuze.

− Ok. Psilocybe mexicană reprezintă specie de ciupercă psilocibă folosită în ritualurile din America de mai bine de două mii de ani. Numele ei în nahuatl, limba aztecilor, era teonanácatl, ceea ce înseamnă „ciuperca zeului” sau „carnea zeului”. Ştiţi oare ce înseamnă asta ڈګڅ ګڠڵہہہۓڪېڇڂ ?

Toţi băieţii aveau mâinile pe sus. Profesorul nu se mai obosi să-i mai asculte. Ştia că toţi cunoşteau răspunsul.

− Sunteţi liberi. Acum la muncă!

Şi plecă.

În altă încăpere, şeful acestei organizaţii, Marcus, ţinea un discurs.

− Încă nu avem nici o informaţie de la districtul al doilea. Am trimis nişte patrule, dar care sunt şansele ca să ajungă întregi acolo?

− Dacă am şti, aţi afla primul, stăpâne, spuse George.

− Stăpâne Marcus, zise un om care tocmai intra în marea sală, am veşti de la districtul patru!

− Bune sper, şi se aşeză mai confortabil pe scaun. Spune.

− Cred că ştiţi că datorită neîndemânării soldaţilor, mai ales a doi dintre ei, butoiul care conţinea unul din sclavii Măriei Tale, a fost crăpat.

− Da, ştiu. Şi?

− Numele fetei era Luisse. Ea a putut evada prin aceea mica găurică şi sursele mi-au spus că s-ar fi aflat acum la reşedinţa Primei grupe, sub protecţia înţeleptei Maryy.

− Ceeee????

Marcus se ridică cu furie de pe scaun, dărâmându-l, şi se îndreptă spre ieşire. Înainte să treacă pragul se întoarse spre cei din sală, care erau prea uimiţi de cele întâmplate: evadarea sau reacţia stăpânului lor ca să mai vorbească.

− Aceasta nu a fost prima evadare. Au mai fost şi altele. Josy, spune-le tu. Eu trebuie să mă ocup de câteva treburi.

Şi ieşi din încăpere, trântind uşa în urma lui.

− Uau!

− Uau? Ce te-a apucat? Aproape că a distrus uşa şi mai era puţin până şi pe noi şi tu spui uau? strigă ca un apucat George.

− Sunt doar uimit. Acum, să vă povestesc despre evadări, îşi drese glasul Josy. E destul de ciudat modul în care au scăpat, dar nu imposibil. Asta este marea problemă. Asta îl stresează pe Marcus: nu că au evadat, asta oricine poate, ci modul în care au evadat.

− Modul? avu curajul să întrebe unul dintre cei prezenţi.

− Da. Modul. Primul este Jake: a deschis ochii azi la 00:01 a.m. În doar două minute el se afla la o distanţă de cinci kilometri de bază.

George vru să comenteze, dar Josy i-o luase deja înainte:

− Ceva practic imposibil pentru un om, mai ales pentru unul care de-abia se născuse. Al doilea, Peter, s-a trezit la 00:02 şi, de cum i-am spus unde se afla şi motivul lui de a trăi, exact cum se procedează cu toţi nou-născuţii, luă un pistol şi îi omorî pe toţi. Nici măcar nu ştia ce e acela. Bizar.

Se opri să ia o pauză. Toţi îl priveau încremeniţi. Nu numai atacurile şi evadările îi miraseră, dar şi faptul că aceşti oameni nu ştiau nimic despre lumea de afară, pentru că ei, cum spusese şi Josy înainte, erau nou-născuţi.

− Deci, cum spuneam, după atac pleacă de la bază. Unde? Nu ştiu. Următorii sunt Clark, Aname, Luthee şi Storm. Toţi au evadat la aceeaşi oră, putem spune că au scăpat împreună din districtul şapte. La fel ca la ceilalţi, au folosit arme şi au scăpat la fel ca Luisse, printr-o gaură folosită de soldaţi pentru a da drumul la apă, pentru electricitate. Al patrulea caz este cel mai ciudat. Au fost în jur de zece. Camerele de supraveghere i-au văzut până în momentul în care au luat-o spre laboratorul central, unde este şi ieşirea de urgenţă. De unde au ştiut de ea nu mai ştiu. Faptul bizar este că uşa, la plecarea mea de acolo, am zăvorât-o. Şi, când au inspectat-o, oamenii nu au descoperit nici o urmă care să indice că fusese forţată, deci nu pe acolo au trecut.

Se opri. Avea nevoie de apă. Sticla din faţa lui era goală. Se sculă încet şi păşi spre ieşire. Nici unul din sală nu scosese un cuvânt cât timp Josy vorbi, dar nici după. Toţi se întrebau acelaşi lucru: cum de evadaţii au ştiut exact pe unde să o ia, cum să facă ca să scape. Şi mai ales, ce legătură aveau ei cu Maryy.

Cartierul Clay, San Diago, 2054, ora 07:00
− Deci putem trăi o singură zi? întrebă Aname printre lacrimi. Nu este corect!

− Da, dragă, ştiu, dar nu este corect să-i lăsăm pe ei să mai facă şi altora la fel, îi explică Maryy. Trebuie să luptăm.

− Dar cum vom face asta dacă nu putem trăi decât o zi? Nu te prea putem ajuta, spuse Jake.

Toţi se uitară la Maryy sperând să aibă un plan, dar nu avea.

− Trebuie să-l aşteptăm pe Alecc. El este singurul care ne poate ajuta, le zise Kate.

Maryy, Kate, Alecc şi Jorden erau singuri supravieţuitori ai membrilor PG. Prima Grupă era formată din patru academii: PG1, PG2, PG3 şi PG4. Ultima fusese distrusă când trupele lui Marcus, în 2019, trimiseră prima bombă. Celelalte nu-şi atinseră ţinta, ceea ce a determinat schimbarea locaţiilor. Din prima, patru membrii supravieţuiseră, din a doua şapte, iar din a treia toţi.

Supravieţuirea era pe primul plan. În timp ce a Doua Grupă, prescurtată DG, aveau baze unde îşi antrenau creaţiile, se dezvoltau, descopereau noi viruşi, PG-ul tot timpul era pe drumuri, fapt care nu i-a oprit să spere că într-o zi vor găsi o cale de a opri toate astea.

− Şi de ce ai nevoie de noi? rupse tăcerea Storm.

− Înainte cu câteva zile de a fi voi creaţi, am trimis spioni la bazele de antrenament şi la districtele doi, patru şi şapte, le explică Jorden.

− Exact de unde venim noi?! interveni Jake.

− Aveam nevoie de oameni bine dotaţi pentru misiunea asta. Aşa că am pus ceva în ADN-ul din care urma să fiţi creaţi şi de aceasta aţi ştiut aşa de bine drumul, mânuirea armelor, viteza incredibilă. Întrebări?

Tocmai în acel moment cineva intră în camera în care se aflau ei. Niciunul nu reacţionă. Parcă se aşteptau ca cineva să-i deranjeze, să intervină. Se aşeză lângă Maryy şi îi şopti ceva la ureche. Aceasta se ridică şi porni urmată de ceilalţi membri afară.

− Veniţi? îi întrebă ea.

− Da, răspunseră cu toţii deodată. Şi fără să ştie unde se duc, ieşiră pe uşă. Afară îi aştepta un avion.

Dakota de Nord, Bismarck, 2054, ora 14:30 p.m
Universitatea era în flăcări. Pereţii cădeau unii după alţii. Laboratoarele erau distruse, oamenii încă în butoaie nu mai apucară să vadă lumina soarelui. Se stinseră înainte de a se naşte, sau, mai bine zis, înainte de a deschide ochii. Trist.

Totul se prăbuşea.

Montana, Billings, fluviul Yellowstone, 2054, ora 17:59 p.m
Maşinile de teren mergeau cu toată viteza înainte. Urmăreau ceva. Nu se prea vedea ce. Praful împiedica vederea chiar şi la doi centimetri distanţă, dar maşinile ştiau exact unde să se ducă. Se auziră focuri de armă urmate îndeaproape de două, trei grenade. Apoi o bombă. Nu se ştia cine câştigase, dar un lucru era sigur: una dintre cele două grupe pierduse.
Acelaşi loc, ora 19:25 p.m

− Am învins? întrebă neîncrezătoare Amane.

− De unde să ştiu eu? Întreab-o pe Marry, îi propuse Clark în timp ce îşi pansa o rană pe care doar acum o văzuse.

Se apropie încet de ea, ca să n-o sperie. Îi puse o mână pe umăr.

− Ce s-a întâmplat?

− Vroiam să te întreb...să te întrebăm...ce s-a întâmplat? Am câştigat? Aceste cuvinte îi sunau aşa de necunoscute, venindu-i greu să le pronunţe, darămite să creadă adevăratul lor sens. Se simţea ciudat, nu numai ea, ci întregul grup. Era prima, dar şi ultima lor zi pe Pământ. Tot ce făcuseră în aceea preţioasă zi fuseseră doar antrenamentele şi lupta propriu-zisă, nimic altceva. Se simţea fără rost.

− Ba nu, zise Maryy parcă citindu-i gândurile. Voi aţi salvat omenirea, să nu mai vorbim de noi. E ceva demn de admiraţie. Trebuie să fiţi cu toţii foarte mândri de voi, spuse ea, adresându-li-se tuturor. Eu sunt mândră de voi.

− Şi eu de mine, adăugă Jake. Am reuşit să străbat cinci kilometri în mai puţin de trei minute, am tras cu puşca şi mai ales am spus primul meu banc. Doriţi să-l auziţi, din nou?

− Nuuu! răspunseră cu toţii în cor.

Începură să râdă. Restul timpului ce le mai rămăsese şi-l petrecură mergând spre locul natal al lui Maryy. Nu era departe de locul bătăliei, iar drumul îi făcu să reflecte la faptele de peste zi şi poate să se simtă mândri şi ei, nu numai Jake.

O prăpastie îi opri din mers. Ceasul bătea ora 23:30. În ciuda înaintatei ore a serii, cerul era de un albastru deschis. Nici un nor pe cer. Era plăcut. Traversară mii de kilometri cu avionul, doar spre seară aterizară ca să facă o mică plimbare pe jos. Chiar le pică bine şi vântul care încerca să-i oprească.

− Aici, jos, se întinde oraşul, le spuse Marry.

Era frumos. Luminat de stâlpi, dar şi de luminile provenite de la casele oamenilor, oraşul putea fi confundat cu o mare stea. În mijloc se afla un turn imens, de vreo douăzeci metri. Era numit Cartea poveţelor sau Cartea comunităţii ce reprezenta o compilaţie de legende ale populaţiei chiceșelor din Guatemala de astăzi. Maryy le spuse că turnul era împarţit în patru părţi: Creaţia, Istoria lui Hunahpύ şi Ixbalanque, Crearea oamenilor şi Lista generaţiilor. Le explică fiecare parte a turnului destul de repede deoarece timpul lor se termina.

Îşi luară fiecare rămas bun unii de la alţii şi aşteptară să le vină timpul. Era ora 24:00. Toţi cei şaptesprezece puşti, cum le spusese Marry, se transformară în praf. Ironic era faptul că fuseseră creaţi din cenuşă...

Până la urmă cu toţii s-au întors de unde veniseră. Păcat...

− Puteau fi nişte oameni excelenţi, spuse printre lacrimi Marry.

− Ştim, ştim asta. Nu puteam să facem nimic. Haide acasă.

− Dar...

− Şş... I-ai învăţat multe. N-or să te uite, o consolă Jorden. Ca să te reînvigorez, am să-ţi fac un ceai din fructe sălbatice, bine?

− Ce? Şi eu vreau! se băgă în vorbă Alecc. Cu zahăr, te rog.

− Vă voi face tuturor!

Şi porniră la vale înspre oraş.

Cristian Covercă – IX C

La capăt de drum

Încă trei luni şi lumea pe care o ştim va lua sfârşit lăsând loc unei lumi necunoscute cu privirea, dar cunoscută din Biblie. Mulţi îşi petrec ultimele zile în familie, însă majoritatea tinerilor atei, necreştini duc aceeaşi viaţa cotidiană, nebagând în seamă agitaţia.

Două luni, doar două luni pentru a-ţi petrece timpul rămas făcând tot ce ţi-ai dorit. Lăsând deoparte adepţii proverbului  „Trăieşte fiecare clipă ca şi când ar fi ultima!”, agitaţia de pe străzi se amplifică, nebunia începe încet să preia controlul: nu este magazin care să nu aibă rafturile goale, nu există biserică care să nu fie arhiplină. Mesajele de la televizoare care îl au pe preşedinte personaj principal sunt tot mai dese. Pe scurt, începutul sfârşitului a început.

Ultimele trei săptămâni au ca sinonim anarhia. Un fenom ce nu a iertat nici o minte. Spitalele sunt pline până la refuz de persoanele care au încercat să–şi pună capăt zilelor. Pe străzi nu mai circulă nicio maşină datorită miilor de automobile abandonate. Oamenii îşi duc alimente în reţeaua de canalizare sau se duc în munţi pentru a se adăposti în numeroasele peşteri.

În ultimele trei zile, familiile s-au reunit şi îşi petrec cele din urmă zile încercând să zâmbească . La poliţie s-a raportat dispariţia a mii de oameni, mulţi dispărând în biserică, din mijlocul credincioşilor. În locaţiile cheie a oraşelor sute de oameni aşteaptă sfârşitul cu pancarte. Canalele sunt pline, la fel şi peşterile. Crimele sunt la ordinea zilei în aşa fel încât a devenit ceva obişnuit să vezi cate un cadavru în mijlocul trotuarului.

Ultimele secunde. Cerul s-a făcut roşu, afară 47°C, mingi uriaşe de foc, ciocniri, cutremur, toate clădirile de pe faţa pămantului una cu pământul…

Daniela Popa – IX C

Cercul închis

Să presupunem că este luni, prima zi de şcoală din săptămână. E ora 6:15 dimineaţa. Aud ca prin vis ceasul care îmi dă deşteptarea, dar nu mă pot trezi. Nu peste mult timp o aud pe mama strigând din bucătărie: „ Trezeşte-te! E 6:30!”

Pe moment îmi trece imediat tot somnul şi sar direct în picioare. În puţinul timp pe care îl am la dispozitie mă spăl, mă îmbrac, înghit ceva în fugă ca să nu zic că nu am mâncat nimic de dimineaţă şi iată-mă la 7:15 pregătită să ies pe uşă.

Ajung în staţie şi aştept autobuzul. Cu puţin noroc reuşesc să urc şi eu, apoi uşile se închid şi autobuzul pleacă. Drumul pe jos de la Catedrală şi până la şcoală îl fac de multe ori cu „ochii închişi”. Mi-e aşa de somn, încât am impresia că nu mai e nimeni în jurul meu. Mă simt ca şi când aş dormi în timp ce merg.

Ajung la şcoală. E o zi lungă: şapte ore de curs nu e puţin. Timpul se scurge cu o viteză redusă. Prima oră, apoi a doua şi tot aşa până la ultima. Drumul spre casă e la fel de obositor. Ajung, mănânc ceva, tot în fugă şi apoi mă apuc repede de treabă. Dintr-o dată, pe biroul meu îşi face apariţia un teanc de cărţi. Le iau pe toate la rând şi când termin, spre surprinderea mea, e trecut de ora zece seara, uneori chiar şi de ora unsprezece.

Cu ochii pe jumătate închişi mă spăl pe dinţi, îmi fac patul şi apoi mă trântesc în el. Privesc ceasul: e trecut de ora doisprezece. Nici nu ştiu cum a trecut o zi! Încerc repede să adorm, căci nu durează mult şi iarăşi e ora şase. Iarăşi sună ceasul!

E marţi! Programul nu diferă de cel de luni. Aceleaşi activităţi: mă scol, mă spăl, mănânc, mă îmbrac, plec la şcoală, ajung acasă, învăţ şi târziu ajung să mă şi culc. Nimic deosebit până acum! Următoarele zile decurg exact la fel: miercuri, joi, vineri - nicio schimbare.

Privesc la vecina mea: aceeaşi monotonie. Se scoală dis-de-dimineaţă, astfel încât la ora cinci pleacă la serviciu. Se întoarce seara. Nu ştiu cât de mult timp îi rămâne că să-l petreacă alături de familie. Se culcă devreme pentru că a doua zi o ia de la început. Şi aşa decurge toată săptămâna.

Suntem aşa de ocupaţi încât nu ne mai facem timp de nimic. Nu ne mai facem timp să îi sunăm pe cei dragi sau să ne rezervăm din timpul nostru că să-l petrecem împreună cu familia. Scuza universală: „Nu am timp!”. Ne mulţumim să ştim că ei sunt bine. Dacă ar avea nevoie de ceva, ne-ar spune, dar nu o fac. Înseamnă că sunt bine. Nu ne-am pus niciodată problema că poate nu ne cer ajutorul tocmai din cauză că ne văd prea ocupaţi. Sau poate nici ei nu au timp?

Sâmbătă programul este cam acelaşi, cu excepţia mersului la şcoală. Aş dormi mai mult, însă ca prin minune mă trezesc cu noaptea-n cap. Sâmbătă e zi de curăţenie generală: tragem tot, ştergem tot, aspirăm peste tot. Bineânţeles că toate acestea se fac şi în timpul săptămânii, dar sâmbăta nu ar fi sâmbătă fără curăţenie. Apoi mă aşez din nou la birou unde îmi continui activitatea

Duminica este ziua de odihnă în care mergem la biserică si ne bucurăm în familie.

Şi iarăşi e luni. Şi din nou o luăm de la început. Apoi se sfârşeşte săptămâna si week-endurile nu diferă prea mult între ele, căci după o săptămână încărcată şi obositoare nu prea îţi mai arde de ceva nou.

Să presupunem că suntem în zilele înainte de sărbătoare. Să privim puţin în jur. E Ajunul Crăciunului. Am intrat în ultimele pregătiri, suntem pe ultima sută de metri. Alergăm dintr-o parte în alta, suntem agitaţi, facem cumpărături cât pentru un an întreg. Cozile de la supermarket-uri ne anunţă că nu mai e criză. A trecut! Acasă ne dăm peste cap cu făcutul de mâncare şi de curăţenie. Uităm de fapt ce sărbătorim în aceste zile. Uităm de pruncul născut în iesle. Uităm că sufletul are nevoie de la fel de multe pregătiri decât trupul. Seara, unii împodobesc bradul, iar cei mici îl aşteaptă nerăbdători pe Moş-Crăciun.

Dimineaţa de Crăciun e bucurie pentru toată familia. Cei mici işi deschid entuziasmaţi cadourile. Moşul a ştiut ce să le aducă. E exact ceea ce îşi doreau. Apoi ziua decurge cam aşa: la biserică sau în familie, poate cu câţiva musafiri. Gustăm din toate felurile de mâncare şi din fiecare tip de prăjitură. Stomacul e suprasolicitat. Unde să încăpă atâtea bunătăţi deodată?

Nu peste multe zile e Anul Nou. O luăm de la capăt cu făcutul de mâncare şi de curăţenie. Ne pregătim pentru noaptea de Revelion care dorim să fie cât mai deosebită şi ne dorim ca noul an să fie şi mai bun ca cel care a trecut.

Toate acestea nu se repetă doar o dată în viaţă, ci în fiecare an. În fiecare an sărbătorim Crăciunul şi Anul Nou. În fiecare an aceleaşi tradiţii. Dar zilele de sărbătoare trec şi noi ne întoarcem la programul nostru de zi cu zi.

La fel se întâmplă şi la Paşti: pregătiri peste pregătiri. Vopsim ouăle, mergem la biserică, dar suntem aşa de obişnuiţi cu toate acestea, încât parcă trecem peste adevărata semnificaţie şi importanţă a sărbătorii. Şi aceasta se întâmplă în fiecare an!

Sau să privim la intervale şi mai mari de timp. Moda de acum sute de ani îşi face apariţia încetul cu încetul şi în zilele noastre. Criză financiară? Întotdeauna a fost lipsă de bani. Foamete? În toate timpurile au existat din nefericire oameni care să nu aibă ce pune pe masă sau poate n-aveau nici măcar un acoperiş deasupra capului. Boală? Lipsuri? Nedreptate? Au fost şi vor mai fi. Trăim într-o lume care se potriveşte perfect cu scrierile lui Caragiale!

Şi atunci... oare timpul nu este nimic altceva decât un cerc închis în care toate întâmplările se repetă la nesfârşit?

Andrada Bugiu– IX C

O lume în care oamenii trăiesc o singură zi
În această lume, fiecare om îşi trăieşte viaţa într-o singură zi. În această zi, oamenii trec prin toate etapele vieţii: naştere, copilărie, adolescenţă, maturitate, bătrâneţe, moarte. Momentele zilei marchează etapele acestea. Odată cu ivirea zorilor şi cu începerea unei noi zile, omul se naşte, dimineaţa îşi trăieşte copilăria, amiaza reprezintă adolescenţa, după-amiaza omul este la maturitate, iar seara – la bătrâneţe. Odată cu apunerea soarelui şi terminarea zilei, omul moare.

Se ivesc primele raze de soare şi primele mişcări, omul se naşte. Ziua începe cu dimineaţa, la fel şi viaţa omului începe cu copilăria. Aceasta reprezintă începutul vieţii, urmând apoi ca omul să treacă prin toate celelalte etape până cănd va muri. Dimineaţa este asociată cu începerea unei noi zile care se desfăşoară până la venirea nopţii. După trecerea dimineţii se iveşte amiaza care este considerată mijlocul zilei. Este cel mai frumos moment al zilei, totul este plin de viaţă, însorit. Atunci omul îşi trăieşte adolescenţa, etapa cea mai înfloritoare din viaţă, în care totul este plăcut, vesel. Imediat vine după-amiaza şi odată cu ea ziua începe să se sfârşească. Omul trăieşte acum maturitatea, în care nu mai este totul atât de plăcut ca în adolescenţă. Omul se pregăteşte de bătrâneţe. Bătrâneţea o trăieşte seara când soarele începe să apună, pregătindu-se de venirea nopţii. Totul se întunecă şi liniştea se lasă încet. Soseşte şi moartea atunci când totul este adormit, întunecat. Omul a murit.

Dar apoi se face din nou ziuă, omul se naşte, îşi trăieşte viaţa şi iarăşi moare.

Viaţa este un ciclu infinit, care se repetă la nesfârşit. Fiecare zi este asociată cu naşterea unui om şi fiecare noapte – cu moartea lui. Astfel ziua devine o personificare a omului, momentele acestea devin etapele vieţii lui, iar terminarea ei este de fapt sfârşitul vieţii omului.

Omul se bucură de toate momentele importante din viaţa sa într-o singură zi: se naşte, se joacă, merge la şcoală, munceşte, se îndrăgosteşte, se căsătoreşte, se îmbolnăveşte şi apoi moare.

Defectele nu mai există. Omul este plin de calităţi, este perfect. Ştie să aprecieze totul, nu face fapte rele, se bucură mai intens de ceea ce i se întâmplă, deci preţuieşte viaţa pe care o are. Deşi este scurtă, viaţa omului este una frumoasă, fără griji, preocupări, tristeţi, ci presărată cu fericiri, pace, bunătate.

Aceasta este de fapt lumea ideală pe care fiecare dintre noi şi-ar dori-o. Însă totul depinde de timpul vieţii. Cu cât acesta este mai scurt, cu atât omul ştie să-l preţuiască mai mult şi învaţă ce înseamnă să trăieşti o singură zi.
Putnoky Sandra – IX C

Timpul în pauză de... desert!

De câteva mii de ani încoace, timpul a lucrat neîncetat. El se ocupa de toate ceasurile din lume şi îi ajuta pe cei care erau în întârziere, oferindu-le câte un avantaj din când în când. Însă, brusc, nu ştiu ce l-a apucat, s-a gândit că ar fi vremea să se oprească. Aşa că s-a aşezat la biroul său, cu o provizie de napolitane Kit-Kat pentru următoarea perioadă. Auzise şi el la televizor în reclamă: „Ia o pauză, ia un Kit-Kat!” şi acum susţinea această idee.

Oamenii din întreaga lume au observat că nu mai trece timpul, deoarece nu numai cp nu le mai mergeau ceasurile, ci era mereu acelaşi moment al zilei, adică o noapte rece, stranie, de ianuarie, în care ningea cu fulgi mari cenuşii.

Mătuşa Geenie a înjurat şi s-a dus să se uite la televizor pentru că începea emisiunea ei preferată, „Gătiţi cu Joe”. A luat telecomanda şi a apăsat pe butonul mare şi verde, dar nimic. A pornit laptop-ul, pentru că ştia că îşi descărcase ultimul sezon din „Viaţa cu Louie”, dar nici laptop-ul nu pornea. Şi nici aparatul de făcut cafea, nici casetofonul, nimic. Mătuşa a înjurat din nou şi a luat telefonul să-l sune pe vecinul ei, Costică. Bineânţeles că nici telefonul nu mai funcţiona. Atunci s-a dus la fereastră şi a văzut că zăpada ajungea până la pervaz. Nu bătea vântul şi ningea în continuare, exact cum era şi cu o oră în urmă. Mătuşa Geenie s-a panicat, a scos toată mâncarea din frigider, a luat toate borcanele cu castraveţi muraţi din cămară şi s-a ascuns cu toate sub masa din bucătărie, luând şi o revistă de cuvinte încrucişate.

În tot acest timp, timpul a terminat de mâncat toate napolitanele şi s-a gândit să-şi mai ia câteva. Dar s-a speriat cumplit atunci când a văzut că pământul a devenit un bulgăre de zăpadă. Grăbit, a luat un uscător de păr şi a topit tot, până nu era prea târziu. Din fericire, nu a fost nicio victimă, dar timpul a tras o sperietură adevărată şi a jurat cu mâna pe ceas că nu va mai ignora omenirea nicicând.

Bianca Riteş – IX C

O lume în care timpul poate fi oprit şi repornit

O dimineaţă posomorâtă de decembrie mă găseşte în faţa ferestrei cu o ceaşcă de ceai în mână,privind agitaţia oraşului. Văd un băiat de clasă primară care se îndreaptă împreună cu mama sa spre şcoală. Cu o zi înainte a luat o notă mică la matematică şi nu le-a spus părinţilor. Deodată o vede pe doamna învăţătoare. Faţa i-a împietrit şi ruşinea l-a copleşit. Dar timpul se opreşte pentru o clipă. Reporneşte, iar doamna învăţătoare trece în grabă pe lângă cei doi. Mama băiatului vorbeşte la telefonul mobil şi astfel nu o observă. Timpul a fost de partea copilului, dar va avea acum curajul de a mărturisi adevărul?

Doi tineri îndrăgostiţi se ceartă. Ea îi reproşează că nu şi-a făcut timp să meargă împreună la film. El susţine că a fost ocupat. Timpul se opreşte pentru a-i face să mediteze şi să-şi dea seama că cearta lor s-a iscat dintr-un motiv neînsemnat. Dar oare când timpul va reporni, inimile lor se vor îmbuna?

Un bătrânel melancolic stă pe o bancă în parc. Zăreşte o doamnă pe care o recunoaşte. Este marea lui dragoste din tinereţe, căreia nu a avut curajul de a-i mărturisi sentimentele. Toată viaţa şi-a petrecut-o singur, fără familie, fără copii. Poate că soarta i-ar fi fost alta. Femeia nu îl recunoaşte şi trece pe lângă el. Timpul se opreşte şi reporneşte. Ea se întoarce şi se îndreaptă spre el. Oare va avea acum curajul să îi spună ceva?

Timpul este un aliat al tuturor oamenilor, doar că aceştia nu ştiu să profite de ajutorul primit. Jocul acesta de a se opri şi a reporni în situaţiile delicate este menit să ne ajute. Fiinţa umană, în ciuda acestui sprijin, reacţionează şi săvârşeşte aceleaşi fapte pe care le-ar fi făcut şi înainte.

Frica şi teama îl vor opri pe copil să spună adevărul părinţilor, orgoliul şi egoismul nu îi vor împăca pe cei doi tineri îndrăgostiţi, iar teama de a fi respins îl va împiedica pe bătrân să-şi mărturisească sentimentele. Chiar dacă timpul se opreşte şi reporneşte în folosul nostru, noi vom acţiona mereu la fel, indiferent de vârstă. Fie că timpul prin staţionarea sa a schimbat o situaţie, fie că a fost un moment oportun meditaţiei, oamenii acţionează la fel ca înainte ca el să se fi oprit...
Gabriel-Lucian Tărpian – IX C

Înainte de sfârşit

Mai sunt exact două ore, şase minute şi 49 de secunde până când apa care a înghiţit America va înghiţi şi ţara noastră. Păcat! Aveam o viaţă frumoasă! Toată lumea era panicată, nu ştia ce să facă, cum să se salveze? Fiecare apărea cu metoda lui, una mai proastă decât alta. De exemplu, Gigi Becali a spus că degeaba caută ceilalţi o cale de salvare deoarece doar el este nemuritor. Hmm…. Optimist băiat! Cineva tot va trebui să îi spună că mai are mai puţin de două ore de trăit.

În fine, să revenim la lucruri mai pământeşti. La noi în Timişoara, nimeni nu încerca să caute o cale de salvare, fiecare vroia să îşi petreacă ultimele ore din viaţa sa alături de cei dragi. Oameni serioşi, nu se joacă cu sfârşitul lumii! Eu încerc să vă scriu vouă deoarece voi o să creaţi o nouă civilizaţie şi vreau să ştiţi că în civilizaţia de dinaintea voastră a trăit un băiat simpatic pe nume Tărpian Gabriel Lucian. Sper să ajungă mesajul la voi, o să îl pun într-o sticlă de plastic.

Aud nişte zvonuri cum că apa a înghiţit deja jumătate din Germania. Incredibil! Nemţii până şi la acest capitol sunt înaintea noastră... Dar nu ne apucăm acuma de statistici, că mai sunt mai puţin de două ore până la apocalipsă. Eu nu ştiu ce o să fac în timpul rămas. Cred că o să încep să caut o cale de scăpare.

În încheiere, vroiam să vă spun un banc cu olteni, dar, din respect pentru colegul din dreapta mea, am pus dopul la sticlă. Vă doresc o viaţă frumoasă, fără griji şi plină numai de bucurii!!!