9. Cultul confesiunilor protestante şi neoprotestante
Sub pretextul reducerii cultului la simplitatea celui din Biserica primară, acestea l-au simplificat excesiv şi l-au dus la o sărăcire exagerată a formelor de expresie, care nu mai are aproape nimic nici cu cultul primitiv al Bisericii creştine, nici cu cel ortodox de azi.
Dar ceea ce singularizează îndeosebi cultul protestanţilor şi al altor dominaţiuni creştine, făcându-l să se îndepărteze şi mai mult de spiritul cultului Bisericii creştine vechi, este faptul că ei nu acceptă în cultul lor instituţia sacerdoţiului creştin, cât şi ideea de jertfă sau sacrificiu. Ei nu acceptă adică preoţia sacramentală ca instituţie întemeiată de Mântuitorul şi nici valoarea de jertfă a Liturghiei creştine, tăgăduind legătura ei cu jertfa Mântuitorului. După ei, unica jertfă admisă în cult, ar fi cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi lauda sau cântarea religioasă. Eliminând cu totul principiul sacrificial pe care s-a clădit de fapt întregul edificiu al cultului creştin, protestanţii au strămutat centrul cultului lor în “învăţătura (propovăduirea) cuvântului”. După concepţia protestantă, mentalitatea şi practica sacrificială ar reprezenta un stadiu înapoiat şi perimat în istoria cultelor religioase, stadiu pe care reformatorii l-ar fi depăşit, prin cultul lor “în duh şi adevăr”, în care locul sacrificiului l-a luat rugăciunea şi vestirea cuvântului dumnezeiesc sau predica.
Fiecare din cele trei mari confesiuni creştine (ortodoxia, catolicismul şi protestantismul) îşi are deci cultul ei propriu, cu o fizionomie aparte, individualizată prin anumite caractere specifice, izvorâte din doctrina şi spiritul confesiunii respective.
Dostları ilə paylaş: |
