I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

1. 5. Raportul dintre religie şi cult

Sfera noţiunii de religie e cu mult mai largă decât aceea a noţiunii de cult. Ea cuprinde toate formele pe care le poate îmbrăca religia, atât dogma sau doctrina religioasă, morala şi disciplina religioasă, cât şi cultul religios. Cultul este deci o parte a religiei, se cuprinde în aceasta.

Cultul derivă din religie şi este inspirat sau determinat de ea. Orice formă de cult nu e altceva decât o concretizare în afară a unui sentiment lăuntric. În general, deci, în orice religie sau confesiune există o strânsă şi indiscutabilă legătură între concepţia sau ideea religioasă, adică doctrină sau dogmă pe de o parte, şi între cult sau modul de exprimare a sentimentului religios, de alta. Izvorul sau obârşia formelor de cult e concepţia religioasă pe care o avem despre Divinitate şi despre raportul în care ne situăm faţă de Ea.

Această strânsă corelaţie psihologică între religie şi cult este ilustrată prin felurimea ceremoniilor şi a riturilor culturale pe care ni le oferă istoria religiilor. Această diversitate provine din ideile diferite pe care oamenii le-au avut despre divinitate în cursul timpului, idei exprimate în forme rituale care merg de la crimă până la eroism, de la imoralitate şi desfrâu până la curăţie nepătată, de la jertfirea crudă de victime omeneşti până la sacrificiul de sine însuşi.

Chiar în limitele uneia şi aceleiaşi religii, ca cea creştină, de exemplu, fiecare confesiune are formele ei cultuale caracteristice, un modus operandi propriu, adecvat dogmei şi spiritului respectiv, care îl inspiră. Marile ramuri istorice ale creştinismului se deosebesc între ele nu numai prin învăţătura de credinţă sau doctrină şi prin organizaţia lor, ci mai ales prin cult, care are forme deosebite de la una la alta, deoarece acesta sintetizează producţiile celorlalte ramuri ale exprimării religioase: doctrina, arta, poezia, etc.

Ba chiar şi în cadrul aceleiaşi confesiuni am putea vorbi de diferite forme cultuale: cultul Maicii Domnului, cultul Sfintei Cruci, al Sfintelor icoane, etc. De aceea cultul presupune felul în care o anumită comunitate religioasă se manifestă faţă de un obiect religios (privit în sensul larg ca Dumnezeu, Sfinţii, Crucea, etc.) încercând să obţină ceva (harul, mântuirea, ajutorul) sau să exprime ceva faţă de acestea (veneraţie, adoraţie, etc.).

Legătura organică dintre religie şi cult este admirabil pusă în evidenţă în Biserica Ortodoxă. Nicăieri în cultul celorlalte confesiuni religia creştină nu a găsit forme de manifestare atât de conforme spiritului şi învăţăturii lăsate de Mântuitorul Hristos.

Când valul protestantismului a început să atace temeliile dogmelor şi ale cultului catolic, Biserica papală n-a găsit alte arme de luptă mai potrivite, pentru a combate ideile reformatorilor, decât textele liturgice răsăritene, pline de vechi şi venerabile mărturii în favoarea transsubstanţiaţiunii, a rostului sfintelor taine în viaţa religioasă. Din această nevoie apologetică şi polemică, au ieşit primele studii şi colecţii de texte liturgice şi răsăritene editate de apuseni, ca cele tipărite de Assemani, Renaudotius, Goar.

Cultul Bisericii Ortodoxe constituie o parte sau o formă importantă a Sfintei Tradiţii. El este elementul cel mai reprezentativ şi definitoriu al unei religii sau confesiuni. În Ortodoxie, practica Bisericii, liturghia şi viaţa ei mistică sunt izvoare fundamentale ale Adevărului.