I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

3. Funcţiunile cultului divin public

Scopul cultului este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare, mai mult sau mai puţin directă, între cei doi termeni sau factori ai săi: Dumnezeu, pe de o parte, şi omul (Biserica) de alta. Stabilirea unei relaţii Dumnezeu – om este scopul cultului. În urma acestei tentative, cultul dobândeşte şi împlineşte în acelaşi timp unele funcţiuni diferite ca pondere şi importanţă.

3. 1. Funcţia latreutică a cultului

Dacă avem în vedere subiectul cultului, adică pe om, atunci funcţiunea cea dintâi a cultului creştin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului se manifestă relaţia ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu. Exteriorizarea nevoii fireşti de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor sentimente care ne copleşesc în faţa dumnezeirii Sale:

a) Admiraţia în faţa atotputerniciei şi măreţiei lui Dumnezeu determină rugăciunea de laudă a Bisericii.

b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul recunoştinţei sau mulţumirea, duce la împlinirea rugăciunii de mulţumire pentru binefacerile dăruite.

c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, în contrast cu atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, dă naştere rugăciunii de mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitare a ajutorului divin.

În Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulţumire sau euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu constituie nota predominantă şi funcţiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârşeşte în cadrul Liturghiei şi care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulţumire). «Autorii ortodocşi din epoca noastră subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra şi a recunoaşte slava lui Dumnezeu. în vreme ce noţiunea de slavă este o noţiune cheie a gândirii ebraice, noţiunea de cinste devine un element important în cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în Noul Testament şi în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată slavei (δοξα) mai cu seamă în doxologii.»³⁴ Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi mai cu seamă a Duhului Sfânt.³⁵