I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

6. Cultul creştin după epoca iconoclasmului

O scurtă încetinire o provoacă iconoclasmul (secolele VIII şi IX) mai ales în domeniul artei creştine şi al cultului sfinţilor. După înfrângerea lui completă, asistăm însă la fixarea definitivă a cultului sfintelor icoane, care ia acum un avânt deosebit, dar şi al sfinţilor şi al moaştelor şi relicvelor. Stilul bizantin, mai ales în pictură şi arhitectură, capătă o formă definitivă în perioada patriarhului Fotie şi a Paleologilor.

Ieşind victorioşi din disputa cu puterea seculară iconoclastă, monahii de la Studion vor controla pentru o bună bucată de vreme viaţa liturgică (dar nu numai) din capitală. Vor impune tipul liturgic monastic, catedralei mai întâi, apoi, prin intermediul acesteia, bisericilor de mir din imperiu.

Odată cu încheierea perioadei patristice sau cu ultimul Sinod ecumenic ( Niceea, 787) se încheie şi evoluţia majoră a cultului Bisericii Ortodoxe, în formele lui esenţiale şi fundamentale. În tot cazul, la sfârşitul primului mileniu şi înainte de marea schismă (1054), cultul ortodox se poate considera definitiv constituit şi dezvoltat aproape în formele pe care le are şi azi. Puţine sunt elementele noi, care se vor adăuga de aici înainte, până în secolele XIV-XV. Aşa, de exemplu, din vechile colecţii de imne liturgice se formează şi se califică treptat cărţile de cult pentru folosinţa cântăreţilor bisericeşti: Ceaslovul, Octoihul, Triodul, etc.

7. Cultul Bisericilor Vechi din Orient

În această grupă sunt incluse în general toate Bisericile desprinse de Bizanţ ca urmare a neacceptării unor hotărâri ale sinoadelor ecumenice. Între aceste Biserici numărăm: Biserica Armenilor, Sirienii iacobiţi, Sirienii nestorieni, Biserica coptă, Biserica Abisniei, etc.

În general, acestea şi-au păstrat cultul în formele lui din acea epocă, dezvoltat ulterior într-o mai mică măsură decât cel ortodox, prin elemente locale sau prin influenţe provenite din partea cultului ortodox şi a celui catolic.

Studierea cultului acestor Biserici ne poate furniza informaţii privind formele originare ale cultului şi a liturghiilor bizantine.

8. Cultul Bisericii Apusene

Încă mai de mult (sec. V-VI), cultul Bisericii apusene a început să evolueze într-un sens deosebit de cel al celei din Răsărit. Biserica din Răsărit, mai conservatoare şi mai ataşată de formele originare ale cultului din epoca paleo-creştină n-a permis nici o schimbare esenţială în formele cultului. Biserica de Apus, dimpotrivă, a inovat nu numai în domeniul învăţăturii de credinţă, decretând dogme noi, dar şi-a creat forme noi de cult, corespunzătoare acestor inovaţii doctrinare. Astfel, ea a permis întrebuinţarea sculpturii monumentale (statuare) în biserici şi a muzicii instrumentale în cult, iar în domeniul pietăţii a introdus noi sărbători care să corespundă noilor dogme, învăţături şi inovaţii ca: întrebuinţarea azimei, exagerarea cultului spectaculos al Sfintei Euharistii, cultul “Inimii lui Iisus” şi reformarea rânduielii Liturghiei (missei) până la sărăcire (azi rareori liturghiile săptămânale sunt cântate sau acompaniate la orgă) iar prin reformularea slujbelor şi diversificarea anaforalelor (4) nu s-a reuşit înviorarea dorită de Conciliul Vatican II.

9. Cultul confesiunilor protestante şi neoprotestante

Sub pretextul reducerii cultului la simplitatea celui din Biserica primară, acestea l-au simplificat excesiv şi l-au dus la o sărăcire exagerată a formelor de expresie, care nu mai are aproape nimic nici cu cultul primitiv al Bisericii creştine, nici cu cel ortodox de azi.

Dar ceea ce singularizează îndeosebi cultul protestanţilor şi al altor dominaţiuni creştine, făcându-l să se îndepărteze şi mai mult de spiritul cultului Bisericii creştine vechi, este faptul că ei nu acceptă în cultul lor instituţia sacerdoţiului creştin, cât şi ideea de jertfă sau sacrificiu. Ei nu acceptă adică preoţia sacramentală ca instituţie întemeiată de Mântuitorul şi nici valoarea de jertfă a Liturghiei creştine, tăgăduind legătura ei cu jertfa Mântuitorului. După ei, unica jertfă admisă în cult, ar fi cea spirituală, adică rugăciunea, virtuţile morale şi lauda sau cântarea religioasă. Eliminând cu totul principiul sacrificial pe care s-a clădit de fapt întregul edificiu al cultului creştin, protestanţii au strămutat centrul cultului lor în “învăţătura (propovăduirea) cuvântului”. După concepţia protestantă, mentalitatea şi practica sacrificială ar reprezenta un stadiu înapoiat şi perimat în istoria cultelor religioase, stadiu pe care reformatorii l-ar fi depăşit, prin cultul lor “în duh şi adevăr”, în care locul sacrificiului l-a luat rugăciunea şi vestirea cuvântului dumnezeiesc sau predica.

Fiecare din cele trei mari confesiuni creştine (ortodoxia, catolicismul şi protestantismul) îşi are deci cultul ei propriu, cu o fizionomie aparte, individualizată prin anumite caractere specifice, izvorâte din doctrina şi spiritul confesiunii respective.

V.Trăsăturile generale ale cultului ortodox

1. Vechimea formelor şi rânduielilor de cult

O trăsătură caracteristică a cultului creştin este legătura lui strânsă, trainică şi neîntreruptă cu trecutul. În formele sale fundamentale, el este tot atât de vechi ca şi creştinismul însuşi; el n-a inovat şi n-a schimbat nimic, ci a evoluat strict pe linia tradiţiei sănătoase. El nu se deosebeşte prea mult de cultul Bisericii creştine din primele veacuri şi din secolele următoare, constituind un venerabil monument al tradiţiei creştine.

Fidelitatea extraordinară faţă de Tradiţia Liturgică Patristică deosebeşte fundamental cultul ortodox de cel romano-catolic (care a inovat în multe din elementele sale esenţiale) şi mai ales de cel al confesiunilor protestante.

2. Uniformitatea şi stabilitatea

Cultul ortodox se distinge prin uniformitatea şi stabilitatea sa; el este adică guvernat de reguli şi norme precise şi fixe, unanim admise, şi se exprimă în forme definitiv stabilite, care sunt aceleaşi pentru toţi credincioşii ortodocşi din orice parte a lumii. Trăsătura aceasta, comună cultului ortodox şi celui catolic, îl deosebeşte fundamental de cel al confesiunilor protestante. În ortodoxie, uniformitatea şi stabilitatea cultului contribuie şi la păstrarea unităţii de credinţă şi de duh dintre diferitele Biserici ortodoxe naţionale. Puţinele şi neînsemnatele diferenţe constatate din timp în timp trebuie puse pe seama dezvoltării organice şi în acord cu cerinţele vremii. Oricum, ceea ce este bun şi conform Tradiţiei sau Doctrinei este acceptat iar ce nu se încadrează nu rămâne mult în structurile cultice. Respectul şi fidelitatea faţă de regulile şi rânduielile vechi păstrează unitatea organică a Ortodoxiei.

Iată ce ne spune un renumit liturgist catolic, despre Ortodoxie pe care o pune în antiteză cu modificările liturgice survenite după Conciliul II Vatican: «În Răsărit se evită anarhia nu apelând la lege ci la respectul faţă de o tradiţie vie. O creştere neîntreruptă, organică, graţie unor modificări nesemnificative în ele însele şi mai puţin dramatică […] faţă de transformările programate în birou».⁴²

«Siguranţa ce derivă dintr-o rugăciune către Dumnezeu în formele cunoscute de Sf. Vasile şi Sf. Ioan Hrisostom ar putea fi considerate (de occidentali) ca un semn de imobilitate. Dar istoricul liturgist împins în tentativa frenetică de a creiona dezvoltarea liturghiilor în Răsărit, nu poate decât să zâmbească în faţa acestor acuze îndreptate spre riturile răsăritenilor. În realitate, a existat mereu o creştere înceată, lentă şi aproape imperceptibilă. Cu toate acestea, e mai uşor de observat pentru un istoric că este vorba de un proces natural şi nu împlinit graţie unui «fiat» venit de “sus” … şi impusă de o reformă neprevăzută,proiectată de o comisie …».⁴³