I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

3. 1. Funcţia latreutică a cultului

Dacă avem în vedere subiectul cultului, adică pe om, atunci funcţiunea cea dintâi a cultului creştin este cea latreutică, adică adorarea lui Dumnezeu. Prin funcţia latreutică a cultului se manifestă relaţia ascendentă dintre Dumnezeu şi om; care pleacă de la om spre Dumnezeu. Exteriorizarea nevoii fireşti de a preamări pe Dumnezeu se datorează diferitelor sentimente care ne copleşesc în faţa dumnezeirii Sale:

a) Admiraţia în faţa atotputerniciei şi măreţiei lui Dumnezeu determină rugăciunea de laudă a Bisericii.

b) Contemplarea bunătăţii, a dragostei şi a milostivirii nemărginite a lui Dumnezeu faţă de făpturile Sale, din care izvorăşte sentimentul recunoştinţei sau mulţumirea, duce la împlinirea rugăciunii de mulţumire pentru binefacerile dăruite.

c) Recunoaşterea slăbiciunii, a imperfecţiunii şi a păcatelor noastre, în contrast cu atotputernicia, perfecţiunea şi sfinţenia absolută a lui Dumnezeu, dă naştere rugăciunii de mărturisire (pocăinţă) şi de cerere sau solicitare a ajutorului divin.

În Liturghia ortodoxă se reliefează mai ales rugăciunea de mulţumire sau euharistia; cu alte cuvinte, exprimarea recunoştinţei noastre faţă de Dumnezeu constituie nota predominantă şi funcţiunea de căpetenie al celei mai importante taine, care se săvârşeşte în cadrul Liturghiei şi care poartă chiar denumirea grecească de Euharistie (mulţumire). «Autorii ortodocşi din epoca noastră subliniază caracterul “doxologic” al liturghiei. El corespunde datoriei omului de a celebra şi a recunoaşte slava lui Dumnezeu. în vreme ce noţiunea de slavă este o noţiune cheie a gândirii ebraice, noţiunea de cinste devine un element important în cărţile sfinte prin cultura alexandrină. Dar în Noul Testament şi în liturghia grecească, cinstirea (τιμη) este aproape întotdeauna asociată slavei (δοξα) mai cu seamă în doxologii.»³⁴ Acest aspect doxologic este mai cu seamă o caracteristică predominantă a cultului ortodox. Şi nu doar rugăciunea ca expresia a cultului este pătrunsă de slavă ci şi pictura, arhitectura, muzica etc. respiră slava dumnezeirii şi mai cu seamă a Duhului Sfânt.³⁵

3. 2. Funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului

Dacă luăm ca punct de referinţă pe Dumnezeu (obiectul cultului), atunci funcţia cultului este cea harismatică, sacramentală sau sfinţitoare. Prin cult Biserica urmăreşte să împărtăşească credincioşilor harul sfinţitor al lui Dumnezeu. Întrucât harul este absolut necesar în vederea mântuirii, funcţia aceasta este fundamentală în cult şi este esenţială în Biserica creştină.

Funcţia harismatică a cultului pune în evidenţă lucrarea harului divin pe care Dumnezeu ni-l comunică, îndeosebi prin serviciul sfintelor taine şi al ierurgiilor, adică acele slujbe de binecuvântare şi sfinţire, cuprinse în Molitfelnic, care ţintesc să cuprindă şi să menţină necontenit, în curentul harului dumnezeiesc, întreaga fire zidită şi întreaga existenţă omenească.

Funcţia harismatică este, de altfel, strâns unită cu cea latreutico-euharistică în cultul ortodox. În formele acestui cult, cele două scopuri fundamentale alternează, ieşind când unul când celălalt pe primul plan, iar uneori se întâlnesc laolaltă, fuzionând inseparabil în una şi aceeaşi formă de cult, slujbă sau rugăciune, ca de exemplu în sfânta Euharistie, care reprezintă atât forma supremă de expresie a omagiului adus de Biserică lui Dumnezeu, cât şi darul cel mai de preţ făcut oamenilor de către Dumnezeu.

3. 3. Funcţiunea didactică (catehetică) a cultului

Se mai poate vorbi şi de o a treia funcţiune a cultului Bisericii creştine: funcţia didactică. Deşi secundară sau indirectă, funcţiunea didactică sau catehetică (pedagogic-educativ) se evidenţiază în mai toate slujbele Bisericii. Prin intermediul textelor liturgice (doxologii, tropare, irmoase, stihiri, dogmaticile glasurilor etc.) se realizează atât instruirea sau edificarea credincioşilor în învăţătura de credinţă creştină ortodoxă, cât şi promovarea vieţii religioase-morale. Formele cultului şi rânduielile sfintelor slujbe sunt adică nu numai mijloace de exprimare a evlaviei şi mijloace de împărtăşire a Harului divin, ci şi o şcoală sau cateheză vie. Aceasta corespunde poruncii exprese lăsate de Mântuitorul: «Mergând, învăţaţi toate neamurile … învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă …» (Mt. 28,19-20). Dar învăţătura nu poate fi un scop în sine, ci un mijloc.

Funcţia aceasta didactică a cultului este evidentă mai ales în partea de la început a Liturghiei, Liturghia catehumenilor, în care se reînnoieşte simbolic lucrarea învăţătorească a Mântuitorului. Îndeosebi lecturile biblice, predica şi cateheza sunt elementele de căpetenie prin care cultul îşi împlineşte misiunea sa didactică, edificatoare sau catehetică. Dar nu numai în Liturghie ci şi în toate celelalte slujbe, în imne, tropare, condace sunt ţesute cele mai variate învăţături de credinţă. Cuvântul ca expresie a laturii didactice a Bisericii şi lucrarea liturgică, expresie a laturii ei sacramentale sunt unite în cel mai natural mod.

3. 4. Ordinea funcţiilor cultului

a) În concepţia ortodoxă, funcţiunea didactică a cultului este de ordin secundar faţă de cele două, considerate fundamentale. Pentru noi, cultul este mai întâi glasul evlaviei umane şi transmiţător al Harului divin şi abia în al doilea rând o şcoală. Funcţia didactic-liturgică este doar o consecinţă a celorlalte două şi nu un scop sau o funcţie reală.

În creştinătatea răsăriteană s-a pus întotdeauna în primul plan şi a fost preţuită îndeosebi funcţiunea harismatică sau sfinţitoare a cultului. La rândul lui, creştinul ortodox a căutat şi a văzut în cultul Bisericii mai întâi de toate un mijloc de sfinţire şi de mântuire.

Dacă ar fi să stabilim o ierarhie sau o ordine exactă a celor trei funcţii sau scopuri ale cultului divin după importanţa lor în concepţia şi practica ortodoxă, ea ar fi următoarea: pe primul plan stă scopul harismatic; în al doilea rând scopul latreutic şi abia apoi scopul didactic.

b) În concepţia Bisericii Romano-Catolice deşi sunt recunoscute şi afirmate cele trei funcţiuni ale cultului, totuşi în practică pare să se pună un accent mult mai mare pe funcţiunea latreutică decât o face Biserica Ortodoxă. Cultul de venerare şi adorare este atât de exaltat în unele situaţii încât a determinat apariţia unor sărbători noi cu o tentă latreutică exagerată cum este Cultul Sfintei inimi sau Cultul Sfântului Trup. În timpul acestui cult, sfântul Trup – ostia sfinţită - este contemplată, admirată, cinstită. Aparent nimic rău. Dar trebuie remarcat că ţinta ultimă a oricărui act de cult este îndumnezeirea firii noastre, atingerea stării sfinţeniei, comuniunea cu Dumnezeu; or, Hristos ne-a dat trupul Său spre mâncare pentru comuniune, iar nu pentru contemplare. Noi, fiind in via, avem nevoie de mijloace materiale, sensibile pentru a ajunge la comuniunea cu Dumnezeu; in patria lucrurile se vor schimba, ne vom împărtăşi de Dumnezeu prin vedere şi contemplare în extazul divin.

c) În ceea ce priveşte cultul confesiunilor protestante şi al sectelor, ordinea scopurilor cultului este exact inversă faţă de cea din creştinismul ortodox. Protestanţii şi sectanţii au ridicat scopul didactic al cultului la primul plan şi au suprimat cu desăvârşire pe cel harismatic, căci după ei formele externe ale cultului nu mijlocesc şi nu împărtăşesc graţia (harul) şi nu ajută la mântuire, care se dobândeşte numai prin credinţă (sola fide) sau prin cercetarea Scripturii (sola Scriptura).