I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

1. Chestiuni introductive

1. 1. Definiţia cultului

Cuvântul cult este de origine latinească şi derivă de la forma de supin (cultum) a verbului colo,-ere, care însemnează: a cultiva, a îngriji, a respecta, a adora. Cultul înseamnă, în general, orice formă sau act religios, menit să pună pe om în legătură cu Dumnezeu, iar pe de alta mijlocind sfinţirea omului sau împărtăşirea harului dumnezeiesc. El este o manifestare externă a religiozităţii omeneşti. Cultul ar putea fi definit: omul în căutarea lui Dumnezeu în timp ce Revelaţia poate fi definită ca Dumnezeu în căutarea.

Privit după latura subiectivă (omenească), cultul este o însuşire naturală sau o consecinţă firească şi necesară a sentimentului religios. El este dat sau cuprins în însăşi noţiunea sau concepţia de religie. Deşi manifestarea cea mai cunoscută a cultului este rugăciunea, aceasta nu caracterizează şi nu defineşte complet cultul. Elementele constitutive al cultului sunt totalitatea sentimentelor, gesturilor, simbolurilor, actelor, formulelor şi rugăciunilor prin care omul încearcă să intre în relaţie cu divinitatea.

Sentimentul religios se traduce, deci, în primul rând, sub forma conştiinţei pe care o avem despre majestatea, atotputernicia şi infinita superioritate şi perfecţiune a lui Dumnezeu. Din această conştiinţă decurge în chip natural o atitudine de subordonare a noastră faţă de Fiinţa supremă, care se traduce, implicit, în forme de cinstire, de adorare. Aceasta este originea şi germenele, fiinţa cultului.

1. 2. Cult intern şi cult extern

Când această atitudine de respect, omagiu sau cinstire rămâne ascunsă în suflet sau se traduce numai în forme lăuntrice, se numeşte cult intern¸ subiectiv sau teologic. El se manifestă de cele mai multe ori prin stări contemplative, apanajul unei stări religioase superioare.

Dar cultul nu poate rămâne în această stare embrionară. Sentimentul religios cere în chip firesc să se exteriorizeze, adică să se exprime în afară, prin forme vizibile, perceptibile, devenind, în mod inevitabil cult extern. Fiind alcătuit psiho-somatic, omul îşi manifestă material, palpabil sentimentele sale religioase. A vorbi cu şi despre Dumnezeu nu este posibil decât în limitele conceptelor şi definiţiilor cu care omul operează. Aderând la o formă de cult, o grupare de oameni sau o comunitate, îi conferă acestuia caracterul de obicei religios, de ceremonie, deliberat şi unitar acceptată. De aceea, cultul este, prin însăşi esenţa lui, ritual: din cult intern, adică din forma incipientă, de simplă idee sau simţire religioasă, el devine extern, adică vizibil sau fenomenal. Sub forma aceasta el capătă şi un caracter social, colectiv.

Între fondul (esenţa) cultului şi între formele lui externe trebuie să existe o strânsă legătură, o unitate şi continuitate neîntreruptă. Cultul intern, lipsit de forme externe de manifestare, nu poate să vieze, el încolţeşte în chip necesar şi izbucneşte în afară.

Atunci când formele externe de cult sunt lipsite de suportul fondului sufletesc lăuntric, ele degenerează în forme goale şi lipsite de conţinut religios, în ritualism, formalism, bigotism, sau alte forme pseudo-religioase, care se îndeplinesc automat sau în chip mecanic. Aşa sunt multe dintre riturile magice şi vrăjitoreşti ale religiilor unora dintre popoarele primitive, dar şi a multora dintre creştini care îndeplinesc anumite practici religios creştine fără să mai conştientizeze conţinutul.

Cultul adevărat, integral sau complet, este deci cultul intern împreunat organic cu cel extern, adică sentimentul religios exprimat în forme externe.

1. 3. Cult public şi cult particular

După subiectul sau persoanele care îl practică, el poate fi:

1.3. 1. individual, particular sau personal, atunci când e practicat de fiecare ins în parte, independent de comunitate. Aceasta ar corespunde îndemnului Mântuitorului: «Tu însă, când te rogi intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, care este în ascuns …» (Mt. 6,6). Deşi în mod formal cultul particulară nu este constrânsă de timp, spaţiu sau conţinu, totuşi Sfinţii Părinţi au dat nenumărate sfaturi privind eficienţa rugăciunii particulare.³³

1.3. 2. public, social sau colectiv, atunci când e practicat de grupuri de persoane unite între ele datorită aceloraşi convingeri religioase, identitate de concepţii şi care îmbrăţişează aceleaşi forme de cult. Aceasta ar corespunde sfatului Mântuitorului: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt. 18,20).
Acesta din urmă este cultul oficial al Bisericii, cultul divin public sau cultul bisericesc, de care se ocupă studiul Liturgicii.

1. 4. Caracteristicile generale ale cultului divin public

Având un caracter colectiv, el este guvernat de anumite reguli sau norme, generale şi obligatorii pentru întreaga colectivitate religioasă.

a). Astfel, cultul divin public se exercită prin mijlocirea sacerdoţiului ierarhic şi sacramental, (clerul, sfinţii slujitori), adică a unor persoane liturgice, anume rânduite sau consacrate şi investite cu dreptul şi puterea harică de a îndeplini acest oficiu, pe când cultul particular sau personal e practicat de fiecare credincios în parte, fără nici un intermediar între el şi Dumnezeu.

b). Cultul divin public se săvârşeşte la timpuri determinate, dinainte stabilite, fixe şi obligatorii pentru toată obştea credincioşilor, pe când cultul particular se poate manifesta oricând, în orice timp.

c). Cultul divin public se săvârşeşte de regulă în spaţii special amenajate, adică în locaşuri cu caracter permanent (pentru creştini în biserici), pe când rugăciunea particulară se poate face oriunde.

d). Cultul divin public se săvârşeşte după anumite clişee fixate şi acceptate de comunitate, un anumit tipic, adică după rânduieli, forme şi formule verbale fixe şi stabile, consfinţite de Biserică şi înscrise în cărţile ei de cult.

Cultul particular nu e supus unor astfel de rânduieli sau forme normative. În formele lui de exprimare predomină spontaneitatea, improvizaţia individuală sau inspiraţia momentană şi nota personală a fiecărui credincios. De fapt multe din formele de expresie ale pietăţii populare au trecut în cadrul normelor general acceptate devenind parte integrantă a cultului divin public. Cu alte cuvinte, cultul particular este creuzetul sau izvorul nesecat al cultului public. Formele acestea ale pietăţii personale (şi populare) pot fi confirmate în cultul public atunci când îndeplinesc condiţiile cerute, ca de exemplu: conformitatea cu doctrina religioasă a Bisericii respective, claritatea sau puterea de expresie, satisfacerea unor cerinţe religioase reale şi generale, resimţite de toată colectivitatea.

Cultul particular (personal) şi cel public (oficial sau liturgic) nu se exclud, ci se completează unul pe altul. Întrucât omul este fiinţă individuală şi socială în acelaşi timp, viaţa religioasă completă se satisface prin echilibrul just care trebuie să existe între obligaţiile cultului social de o parte şi nevoile pietăţii personale a fiecărui ins în parte.