I. Introducere în studiul Liturgicii Ce este Liturgica?

Scrieri liturgice în perioada postpatristică (sec. VIII-XVII)

3.1. În Răsărit:

Tâlcuire amănunţită a dumnezeieştii Liturghi²⁸ atribuită lui Teodor, episcop de Andida (sec. XI-XII) este o lucrare în 40 de capitole care tratează amănunţit toate momentele şi actele Sfintei Liturghii începând de la proscomidie până la Rugăciunea amvonului.

Comentariul liturgic²⁹ atribuit eronat patriarhului Sofronie al Ierusalimului († 644) conţine un comentariu amănunţit (în realitate o compilaţie din Gherman, Teodor de Andida) al Liturghiei doar până la Vohodul mare. Împreună cu explicarea simbolică a unor momente liturgice (văzute ca momente din viaţa Mântuitorului) sunt făcute şi interesante comentarii despre biserică şi persoanele liturgice.

Tâlcuirea dumnezeieştii Liturghii³⁰ şi Despre viaţa în Hristos³¹ ale lui Nicolae Cabasila (sec. XIV) sunt cele mai izbutite tâlcuiri de tip teologic-speculativ. Cea dintâi este o explicare simbolică a Sf. Liturghii în care accentul cade mai mult pe expunerea doctrinei sau a învăţăturii de credinţă în legătură cu liturghia. Cea de-a doua lucrare este o explicare a Tainelor de iniţiere şi a efectelor produse de acestea în viaţa creştinului.

Sf. Simeon al Tesalonicului este ultimul mare comentator liturgic al perioadei postpatristice în Răsărit. Lucrarea sa, intitulată Tratat asupra tuturor dogmelor credinţei noastre ortodoxe, după principii puse de Domnul nostru Iisus Hristos şi urmaşii Săi ³² este un comentariu liturgic privind biserica şi mai toate slujbele din timpul său (Liturghia, Tainele, unele ierurgii ca înmormântarea, călugăria, târnosirea bisericii, etc.).

3.2. În Apus:

Lucrarea care a avut influenţa cea mai mare a fost De ecclesiastics officiis (patru cărţi) a lui Amalarius, episcop de Metz (sec. IX). El a fost combătut de diaconul Florus de Lyon († 860) şi Agobard de Lyon († 840) care nu au fost de acord cu părerile lui Amalarius.

În sec. IX Raban Maurul († 856) a scris un tratat despre lucrările liturgice, un fel de manual liturgic pentru uzul preoţilor, intitulat De institutiones clericorum.

Prima încercare de studiu istoric al slujbelor liturgice – De exordiis et incrementis ecclesiasticorum rerum (Despre originea şi dezvoltarea lucrurilor bisericeşti) este opera lui Walafried Strabo († 849) abatele Mănăstirii Reichenau.

Pentru a sprijini reforma liturgică a papei Grigore VII (Hildebrand) călugărul benedictin Bertold din Constanţa († 1100) a scris o scurtă dar foarte populară lucrare cu caracter liturgic intitulată Micrologus.

Aproape exclusiv doctrinar s-au ocupat de cult Toma d’Aquino († 1274) şi Albert cel Mare († 1280) care a scris o amplă şi solidă lucrare de exegeză liturgică: Opus de mysterio Missae.

Interpretarea alegorică a cultului a fost cultivată de Rupert de Dentz († 1135( şi Ioan Belet din Paris (c. 1160), episcopul Sicard de Cremona († 1215), cardinalul Hugo de Santa Cava († 1263) şi Wilhelm Durandus, profesor la Bologna şi apoi episcop de Mende († 1296) care a scris o valoroasă lucrare: Rationale divinorum officiorum, folosită şi azi şi, de aceea, deseori reeditată.

Au mai alcătuit lucrări cu caracter liturgic papa Inocenţiu III († 1216) – De altaris misterio; Dionisie Ryckel († 1471) – Expositio misae; Gabriel Biel († 1495) profesor la Tübingen – Explicarea orelor canonice şi Radulf de Rivo († 1403) – De canonum observantia care a încercat să apere cultul apusean împotriva noilor inovaţii.

4. Literatura liturgică în Apus de la Reformă până azi

Reformatorii sec. XVI au avut o influenţă deosebită asupra vieţii religioase în Apus, în ansamblu. Atacând mai ales tradiţiile şi autenticitatea cultului, aceştia au dus la o criză din care, inevitabil Biserica Catolică a ieşit întărită. Conciliul de la Trident a discutat nu doar problemele dogmatice ridicate de reformatori ci mai ales probleme interne. Înviorarea cultului şi a Bisericii era o problemă destul de importantă, de aceea chestiunile de ordin liturgic au ocupat un loc major în discuţiile purtate; între aceste chestiuni Tainele şi Liturghia au ridicat câteva probleme de ordin practic: eradicarea abuzurilor şi explicarea cultului pentru masele largi.

Pe plan ştiinţific contrareforma a determinat căutarea textelor vechi liturgice, culegerea şi publicarea lor în colecţii de texte liturgice (mai ales răsăritene). Astfel de colecţii a tipărit Demetru Ducas în 1526 şi G. Morelius în 1546 (Paris).

Ulterior s-au mai tipărit şi alte colecţii dintre care cele mai importante sunt:

Evhologhion sive Rituale graecorum, tipărit de Iacob Goar – Paris 1647

Arhieraticon sive Liber pontificalis Ecclesiae graecae – Isac Habert – Paris 1676

Liturgiarum orientalium colectio, Eusebiu Renandot, Paris 1716 (retipărit la Frankfurt 1847 şi Faranboroghg 1971)

Codex liturgicus Ecclesiae universae in epitome redactus, Henric Daniel, Lipsca 1847-1853 (4 volume; Liturghiile răsăritene, vol. 4)

Codex liturgicus Ecclesiae universae, Joseph Aloyisius Assemani (uniat maronit), Roma, 1749-1766 (15 volume; cuprinde textul Liturghiilor, tainelor şi ierurgiilor tuturor riturilor liturgice răsăritene şi apusene, în lb. originale şi în latină).

Ritus Orientalium in administrandis Sacramentis, H. Denzinger, Würzburg, 1863 (2 vol.) (cuprinde tainele în riturile liturgice răsăritene), retip. la Graz – 1961

Eastern Liturgies, F.E. Brightman, Oxford, 1896 (retip. în 1965 şi 1967). Este cea mai bună ediţie critică de până acum a textelor liturghiilor din toate riturile răsăritene.

În Biserica Anglicană s-a ocupat de problema izvoarelor liturgice Joseph Bingham († 1723) iar în Germania J. Binterim care a scris o lucrare despre monumentele Bisericii creştine-catolice.

Una dintre lucrările valoroase şi încă utile este Dictionaire des antiquités chrétienne a abatelui Jean Martigny, Paris 1864 (retip. în 1877 şi 1889). De asemenea au mai alcătuit astfel de lucrări Johannes Quasten (Bonn – 1935-1937): Monumenta Eucharistica et liturgica vetustissima (o colecţie critică a textelor de interes liturgic din sec. I-V) şi Fernand Cabrol şi Henri Leclercq: Dictionaire d’Archeologie chretienne et de Liturgie, Paris începând cu 1903.

Primul tratat de liturgică în adevăratul sens al cuvântului apare la sfârşitul sec. XVIII: Principia Theologiae a monahului benedictin G. Köhler din Mainz. De atunci în Biserica Catolică au mai alcătuit manuale “complete şi sistematice” Fr. Xaver Schmid din Pasau († 1871); J.B. Lüft din Giessen († 1870); D.J. Fluck († 1864).

Cel mai cunoscut şi mai utilizat manual de liturgică în secolul trecut în Biserica Catolică de limbă italiană (dar nu numai) este Storia Liturgica (4 vol.) a profesorului Mario Righeti, Milano 1945 (retipărit în mai multe ediţii până azi).Între cei mai cunoscuţi liturgişti în Italia se numără Enrico Mazza, Cesare Giraudo, Domenico Sartore, Carlo Cibien, Achille Maria Triacca, etc.

În Biserica Catolică spaniolă, un excelent manual, nu atât istoric, cât de teologie liturgică, a fost scris de un colectiv de autori şi tipărit la Salamanca – 1985 (Trad. în italiană – Torino 1992 cu titlul: La celebrazione nella Chiesa (3 vol.).

Studii şi lucrări liturgice de interes major au fost alcătuite şi de: Anton Baumstark; Ives Kongar; Odo Casel; Aimé-Georges Martimort; Joseph Jungmann, Louis Bouyer; Cesare Girando, etc.

Studiind aproape exclusiv liturghiile orientale s-au remarcat în Biserica Romano-Catolică: Juan Mateos, Miguel Arranz şi Robert Taft, profesori la Institutul Pontifical de studii orientale din Roma.

5.