I morţii şi VIII

— Cobor o clipă la parter.

Ochii tulburi şi pătaţi de sînge închegat îi răspunseră cu o privire fixă.

— Nu lipsesc mult, adăugă Bruno.

El însuşi nu răspunse.

— Mă duc să aduc cîteva lumînări, ca să nu rămîn pe întuneric, spuse Bruno. Poţi sta liniştit aici cîteva minute pînă cînd mă întorc?

Celălalt eu rămase la fel de tăcut.

Bruno se duse la treptele dintrun colţ al mansardei. Treptele duceau întrun dormitor de la etajul al doilea. Scara nu era complet cufundată în întuneric, o parte din lumina din mansardă ajungea pînă aici. Dar, cînd deschise uşa din capătul de jos al scării, constată înmărmurit că în dormitor era întuneric beznă.

Obloanele.

Deschisese obloanele mansardei cînd se trezise pe întuneric în dimineaţa aceea, însă în restul casei ferestrele rămăseseră baricadate. Nu îndrăznise să le deschidă. Era puţin probabil ca spionii lui Katherine să ridice privirea şi să remarce doar două obloane deschise la mansardă. Dar dacă ar aprinde lumina în toată casa, fără îndoială că spionii ar sesiza schimbarea şi ar da năvală. Acum, casa arăta ca un mormînt învăluit de întunericul etern.

Rămase în picioare pe trepte, încercînd să desluşească ceva în dormitorul întunecat, temînduse să facă un pas, cu urechile ciulite în aşteptarea şoaptelor.

Nici un sunet.

Nici o mişcare.

Se gîndi să se înapoieze în mansardă. Dar aşa nu rezolva problema. Peste cîteva ore avea să se lase noaptea şi el nu va avea nici o lumină care săl apere. Trebuia săşi croiască drum pînă la cămară şi să găsească lumînările.

Fără prea mare tragere de inimă, intră în cel de al doilea dormitor, lăsînd deschisă uşa care dădea spre scară, ca să profite de slaba rază de lumină lăptoasă din spatele şi de deasupra lui. Două trepte. Apoi se opri.

Aşteptă.

Ascultă.

Nici o şoaptă.

Luă mîna de pe clanţă şi străbătu grăbit dormitorul, pipăind în drum mobilierul.

Nici o şoaptă.

Ajunse la altă uşă şi intră în coridorul de la etajul al doilea.

Nici o şoaptă.

O fracţiune de secundă, cum stătea în întunericul de catifea, nuşi aminti dacă trebuia so ia la stînga sau la dreapta, ca să ajungă la scările care duceau la parter. Apoi se orientă şi porni spre dreapta, cu braţele întinse în faţă şi cu degetele răsfirate, ca un orb.

Nici o şoaptă.

Ajunse la trepte şi fu cît pe ce să calce în gol. Podeaua se deschisese brusc în faţa lui. Reuşi să împiedice căderea, aplecînduse spre stînga şi agăţînduse de balustrada invizibilă.

Şoapte.

Agăţat de balustradă, fără să vadă la un pas, îşi ţinu respiraţia, cu capul aplecat întro parte.

Şoapte.

Şoapte venind după el. Ţipă şi coborî scara, poticninduse ca un om beat. Îşi desprinse degetele de balustradă, îşi pierdu echilibrul, îşi flutură braţele prin aer, se împiedică şi căzu pe palier, cu faţa în covorul mucegăit, cu piciorul stîng săgetat de durere, o durere ca un fulger care stîrnea ecouri surde în carnea lui. Îşi înălţă capul, auzi şoaptele din ce în ce mai aproape şi se ridică, scîncind înspăimîntat, coborî grăbit, şchiopătînd, următorul rînd de scări, se poticni cînd ajunse la parter şi privi în urmă. Încercînd să străpungă întunericul, auzi şoaptele năpustinduse asupra lui, transformate întrun şuierat asurzitor. Urlă — Nu! Nu! — şi porni spre capătul îndepărtat al casei, pe coridorul de la etajul întîi, spre bucătărie, şoaptele îl ajunseră din urmă, năvăliră asupra lui, de deasupra, de dedesubt, din toate părţile, o dată cu creaturile — sau creatura aceea oribilă şi tîrîtoare, una sau mai multe, nu ştia precis, — porni, şchiopătînd, spre bucătărie, lovinduse cînd de un perete, cînd de celălalt, plesninduse şi scuturînduse, încercînd cu disperare să alunge acele creaturi, se izbi de uşa batantă a bucătăriei, care îi făcu loc să treacă, pipăi pereţii, aragazul, frigiderul, dulapurile, chiuveta, pînă ajunse la uşa de la cămară, cu creaturile tîrînduse pe trupul lui, împresurat de şoapte, urlînd, urlînd din răsputeri. Dădu de perete uşa de la cămară, de unde îl izbi o duhoare insuportabilă, intră înăuntru, în ciuda mirosului respingător, şişi dădu seama că nu va reuşi să găsească lumînările şi chibriturile doar pipăind borcane şi conserve, se răsuci pe călcîie, se întoarse în bucătărie, ţipînd, scuturînduse, alungînd de pe obraz creaturile care încercau să i se vîre în nas şi în gură, găsi uşa exterioară care dădea spre veranda din spatele casei, bîjbîi la zăvoarele înţepenite, reuşi să le urnească din loc şi zvîrli uşa de perete.

Lumină.

Lumina cenuşie de dupăamiază, coborînd pieziş dinspre asfinţit pe pantele munţilor Mayacamas, inundă bucătăria prin uşa deschisă.

Lumina.

Rămase un timp în prag, lăsînduşi trupul inundat de acea minunată lumină. Era leoarcă de transpiraţie. Răsufla greu şi întretăiat.

Cînd, în sfîrşit, se linişti, se întoarse în cămară. Duhoarea aceea greţoasă venea de la borcane şi conserve vechi, care se umflaseră şi plesniseră, împrăştiinduşi conţinutul peste alte alimente alterate, de care se prinsese mucegai verdegălbui şi negricios. Încercînd pe cît posibil să evite acea mizerie, găsi lumînările şi cutia de chibrituri.

Chibriturile erau încă uscate şi bune. Încercă unul, ca să fie sigur. Flacăra ţîşni ca un adevărat balsam pentru sufletul lui.

La vest de avionul Cessna care se îndrepta spre miazănoapte, la altitudinea de nouă sute de metri, nori de furtună se apropiau neînduplecaţi dinspre Pacific.

— Cum? întrebă Joshua. Cum a reuşit Katherine săi facă pe gemeni să gîndească, să se poarte şi să fie una şi aceeaşi persoană?

— După cum spuneam, răspunse Hilary, probabil că niciodată nu vom şti exact ce sa întîmplat. Mie mi se pare că şia proiectat închipuirile asupra lor încă din ziua în care ia adus acasă, cu mult înainte ca ei să crească îndeajuns de mari ca săi înţeleagă vorbele. În decursul anilor lea repetat de sute, poate de mii de ori, că erau fiii unui demon. Lea spus că se născuseră cu căiţe şi lea explicat semnificaţia acestui fapt. Lea spus că organele lor sexuale se deosebeau de cele ale altor băieţi. Probabil, lea mai spus că, dacă lumea ar afla adevărul despre ei, iar ucide. Cînd sau făcut destul de mari ca săşi pună întrebări legate de toate aceste lucruri, probabil aveau creierele atît de spălate, încît nu se mai puteau îndoi de versiunea mamei lor. Probabil căpătaseră deja aceeaşi psihoză şi aveau aceleaşi închipuiri. Trebuie să fi fost amîndoi extrem de speriaţi, de înspăimîntaţi să nu se afle ce era cu ei, să nu fie omorîţi. Spaima înseamnă stres. Iar acest stres lea făcut sufletele extrem de maleabile. Eu am impresia că acest stres colosal, exercitat permanent, timp îndelungat, a creat exact atmosfera necesară ca cele două personalităţi să se contopească întruna singură, aşa cum sugera Tony. Stresul constant şi prelungit în sine na determinat această contopire, dar a creat condiţiile favorabile pentru producerea ei.

— Din înregistrările ascultate azidimineaţă în biroul doctorului Rudge, am aflat că Bruno ştia că el şi fratele lui se născuseră cu căiţe, spuse Tony. Ştim că era la curent cu superstiţia legată de acest rar fenomen. Din tonul vocii lui, cred că putem presupune, fără a greşi prea mult, că şi el credea, la fel ca mama lui, că purta semnul diavolului. Există şi alte dovezi care duc la aceeaşi concluzie. De pildă, scrisoarea din seif. Bruno scria acolo că nu putea cere poliţiei săl apere de mama lui, fiindcă atunci poliţia ar descoperi adevărul despre el şi taina ascunsă timp de atîţia ani. În scrisoare Bruno afirma că, dacă lumea ar afla cine este, lar ucide cu pietre. Se credea fiul unui diavol. Sînt convins de asta. Şia însuşit închipuirile psihopate ale lui Katherine.

— Bine, încuviinţă Joshua. Poate că amîndoi gemenii credeau în fantasmagoria cu demonul, fiindcă niciodată nu li sa oferit şansa de a nu crede. Totuşi, acest lucru nu explică de ce sau cum ia modelat Katherine întro singură persoană, cum ia determinat să... să se contopească din punct de vedere psihologic, cum spuneai adineauri.

— Răspunsul la întrebarea de ce e mult mai simplu, spuse Hilary. Cîtă vreme gemenii sar fi considerat personalităţi distincte, între ei ar fi existat deosebiri, fie ele şi minore. Cu cît mai numeroase ar fi fost aceste deosebiri, cu atît mai mare era riscul ca unul din ei să dea în vileag, din întîmplare, întreaga mascaradă. Cu cît reuşea săi facă să gîndească, să se comporte, să vorbească şi să reacţioneze identic, cu atît ea se afla mai în siguranţă.

— Cît despre răspunsul la întrebarea cum?, interveni Tony, nu trebuie să uiţi că Katherine ştia cum se subjugă şi cum se modelează mintea cuiva. În definitiv, mintea ei fusese subjugată şi modelată de un maestru, Leo. Leo folosise toate mijloacele posibile ca so transforme în ceea ce dorea el, iar Katherine învăţase, fără voia ei, cîte ceva din toată această experienţă. Tehnici de tortură fizică şi psihologică. Probabil că ar fi putut scrie şi o carte pe această temă.

— Pentru ai face pe gemeni să gîndească ca o singură persoană, spuse Hilary, era necesar săi trateze ca pe una şi aceeaşi persoană. Cu alte cuvinte, trebuia să dea ea tonul. Să le ofere acelaşi fel de afecţiune, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Săi pedepsească pe amîndoi pentru faptele unuia singur, săi răsplătească pe amîndoi pentru un lucru bun făcut de unul din ei, să trateze două trupuri ca şi cum ar fi avut una şi aceeaşi minte. Trebuia să li se adreseze ca şi cum ar fi fost o singură persoană, nu două.

— Şi de fiecare dată cînd sesiza o scînteie de individualitate, fie îi silea pe amîndoi să adopte acel comportament, fie îl elimina la cel carel manifestase. În plus, probabil că modul de adresare a avut o mare importanţă, adăugă Tony.

— Modul de adresare? repetă perplex Joshua.

— Da, încuviinţă Tony. Poate, vi se va părea extrem de bizar. Poate, chiar absurd. Dar ceea ce ne modelează este, în primul rînd, înţelegerea şi folosirea limbajului. Limbajul este modul în care exprimăm fiecare idee, fiecare gînd. O gîndire neglijentă conduce la o folosire neglijentă a limbajului. Dar şi reciproca este la fel de adevărată: limbajul confuz duce la o gîndire confuză. E un postulat de bază al semanticii. Prin urmare, pare logic să presupunem că o utilizare distorsionată şi selectivă a pronumelui a condus la o imagine de sine distorsionată selectiv, imagine pe care Katherine dorea ca gemenii să şio însuşească. De exemplu, cînd gemenii vorbeau unul cu celălalt, este posibil să nu le fi îngăduit să folosească pronumele "tu". Fiindcă "tu" reprezintă ideea de altă persoană. Dacă gemenii au fost siliţi să se considere o singură fiinţă, probabil că pronumele "tu" a fost complet exclus din exprimarea lor. Nici unul din cei doi Bruno nu putea să se adreseze celuilalt spunînd, de pildă: "Cear fi să jucăm, tu şi eu, o partidă de monopoly?" În loc de asta, probabil că spuneau ceva de genul: "Cear fi să jucăm eu şi cu mine o partidă de monopoly?" Fără îndoială că, vorbind despre el şi fratele lui geamăn, nu folosea pronumele "noi" şi "nouă", fiindcă acestea indică cel puţin două persoane. Probabil că folosea "eu şi cu mine însumi" cînd voia să spună "noi". Mai mult decît atît, cînd unul din gemeni îi vorbea lui Katherine despre fratele lui, sînt sigur că nu avea voie să folosească pronume ca "el" sau "lui". Acestea reprezintă aceeaşi idee de persoană exterioară vorbitorului. Vi se pare complicat?

— Mi se pare dement, răspunse Joshua.

— Aşa şi este, confirmă Tony.

— Dar e prea mult. E ţicneală în toată regula.

— Bineînţeles că e ţicneală, încuviinţă Tony. Vorbim aici de o stratagemă a lui Katherine, iar Katherine nu era în toate minţile.

— Dar cum a reuşit să le impună toate aceste reguli bizare despre obiceiuri, comportamente, atitudini, pronume şi dracu' mai ştie ce?

— În acelaşi fel în care impui reguli obişnuite unor copii obişnuiţi, răspunse Hilary. Dacă fac ceea ce trebuie, îi răsplăteşti. Dacă nu, îi pedepseşti.

— Ca să faci nişte copii să se comporte atît de nefiresc pe cît pretindea Katherine de la gemeni, pentru ai determina să renunţe complet la individualitatea lor, pedeapsa trebuie să fi fost dea dreptul monstruoasă, opina Joshua.

— Noi ştim că a fost, întradevăr, monstruoasă, confirmă Tony. Toţi trei am ascultat înregistrarea doctorului Rudge de la ultima şedinţă de terapie a lui Bruno, cînd a fost supus hipnozei. Dacă vă mai amintiţi, Bruno spunea că mama lui îl pedepsea ducîndul întro hrubă întunecoasă din pămînt — repet cuvintele lui — "atunci cînd nu gîndeam şi nu mă purtam ca unul singur". După părerea mea, voia să spună că, dacă refuzau să gîndească sau să se comporte ca o singură persoană, el şi fratele lui erau închişi în acel loc întunecos. Katherine îi încuia ore întregi întro hrubă în care exista ceva viu, ceva care se tîra pe trupurile lor. Orice li sa întîmplat în acea încăpere sau hrubă... a fost atît de îngrozitor, încît decenii la rînd au avut coşmaruri în fiecare noapte. Dacă a lăsat o impresie atît de puternică timp de atîţia ani, aş spune că era o pedeapsă suficient de cumplită pentru a acţiona ca un instrument de spălare a creierelor. Îndrăznesc să afirm că Katherine a reuşit întocmai ceea ce şia propus cu gemenii: săi contopească întro singură fiinţă.

Joshua privea fix cerul din faţa lui.

În cele din urmă, spuse:

— Cînd sa întors de la bordelul doamnei Yancy, problema ei a fost săi facă pe gemeni să treacă drept copilul despre care vorbise, păstrînd astfel minciuna despre orfanul lui Mary Gunther. Dar ar fi putut obţine acelaşi rezultat încuind pe unul din fraţi, ţinîndul în casă şi lăsîndul numai pe celălalt să iasă în lume. Ar fi fost o cale mai rapidă, mai simplă, mai uşoară, mai sigură.

— Ştim cum sună Legea lui Clemenza, spuse Hilary.

— Adevărat, încuviinţă Joshua. Legea lui Clemenza: Puţini sînt cei care aleg calea cea mai rapidă, mai simplă, mai uşoară şi mai sigură.

— În plus, adăugă Hilary, poate Kaherine na avut inima să ţină unul din băieţi încuiat în permanenţă, în timp ce celuilalt i se îngăduia să ducă o viaţă cît de cît normală. După toate suferinţele la care fusese supusă, poate exista o limită a suferinţei la care îşi supunea copiii.

— Mie mi se pare că ia făcut să sufere cumplit! exclamă Joshua. Ia făcut săşi piardă minţile!

— Din întîmplare, da, încuviinţă Hilary. Dar nu aceasta a fost intenţia ei. Şia închipuit că făcea ceea ce era mai bine pentru ei, însă cu starea ei mentală, nu avea cum să ştie ce era mai bine pentru ei.

Joshua oftă obosit.

— E o teorie foarte îndrăzneaţă.

— Nu chiar, îl contrazise Tony. Se potriveşte cu faptele pe care le cunoaştem.

Joshua încuviinţă din cap.

— De fapt, şi eu cred că aşa a fost. Adică, în cea mai mare parte. Aş vrea ca toţi ticăloşii din piesa asta să fie cu adevărat ticăloşi demni de dispreţ. Mi se pare cumva nedrept săi compătimesc atît de mult.

După ce aterizară la Napa, sub cerul care se întuneca rapid, se duseră direct la biroul şerifului de comitat şii povestiră lui Peter Laurenski tot ce aflaseră. La început, acesta îi privi cu gura căscată, ca şi cum ar fi avut în faţa lui trei nebuni, apoi treptat ajunse să le dea crezare, deşi cu greu, neputînduşi stăpîni uimirea. Manifestă o succesiune de reacţii, o transformare de stări de spirit pe care Hilary se aştepta so întîlnească deseori în zilele care urmau.

Laurenski telefonă la secţia de poliţie din Los Angeles. Află că FBIul luase deja legătura cu poliţia din Los Angeles în privinţa fraudei bancare de la San Francisco, în care fusese implicată dublura lui Bruno Frye, caz recunoscut acum ca fiind sub jurisdicţia poliţiei din Los Angeles. Noutatea adusă de Laurenski consta în faptul că suspectul nu era cineva care doar semăna cu Frye, ci însuşi Frye, deşi Frye murise şi fusese îngropat în cimitirul din Napa Valley. Laurenski informă poliţia din Los Angeles că avea motive să creadă că cei doi Bruno uciseseră, pe rînd, femei şi că în ultimii cinci ani comiseseră o serie de crime în nordul statului, deşi pentru moment nu putea aduce dovezi incontestabile şi nici referiri la cazuri specifice. Pînă în prezent, existau numai dovezi circumstanţiale: o interpretare oribilă, dar logică a scrisorii din seif, în lumina recentelor descoperiri despre Leo, Katherine şi despre gemeni, faptul că amîndoi gemenii încercaseră so ucidă pe Hilary, faptul că unul din ei îl acoperise pe celălalt cu o săptămînă în urmă, cînd Hilary fusese atacată prima oară, ceea ce demonstra complicitate la tentativă de asasinat, în sfîrşit, convingerea împărtăşită de Hilary, Tony şi Joshua că ura lui Bruno împotriva mamei lui era atît de puternică şi dementă, încît el nar şovăi să ucidă oricare altă femeie, dacă i sar părea că este mama lui, revenită la viaţă întrun alt trup.

În timp ce Hilary şi Joshua şedeau pe bancheta cu spătar care ţinea loc de canapea şi beau cafea adusă de secretara şerifului Laurenski, Tony luă telefonul şi, la rugămintea lui Laurenski, vorbi cu doi dintre superiorii lui de la Los Angeles. După toate aparenţele, felul în care îl susţinu pe Laurenski şi modul în care coroboră datele se dovediră eficiente, întrucît convorbirea se încheie cu promisiunea autorităţilor din Los Angeles de a lua imediat măsuri la faţa locului. Pornind de la presupunerea că psihopatul va supraveghea casa lui Hilary, poliţia din Los Angeles acceptă să posteze oameni în zonă douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

O dată asigurată cooperarea poliţiei din Los Angeles, şeriful redactă rapid o notificare cu principalele date ale cazului, notificare care urma a fi distribuită tuturor instituţiilor legii din nordul Californiei. Înştiinţarea cuprindea şi cererea oficială de furnizare a informaţiilor legate de orice cazuri de asasinat rămase nerezolvate în ultimii cinci ani şi avînd drept victime brunete tinere şi frumoase, cu ochi căprui, din alte jurisdicţii decît a lui Laurenski, îndeosebi crime cu decapitări, mutilări sau dovezi de fetişism al sîngelui.

Urmărindul pe şerif cum dădea dispoziţii subordonaţilor şi funcţionarilor şi gîndinduse la cîte se întîmplaseră în ultimele douăzeci şi patru de ore, Hilary avu sentimentul că totul se mişca prea repede, ca un vîrtej, şi că acest vîrtej încărcat de surprize şi taine cumplite, ca o tornadă purtînd în aer bulgări de pămînt şi obiecte sfărîmate, o ducea către o prăpastie pe care încă no putea vedea, dar în care risca să fie aruncată. Ar fi vrut să întindă amîndouă mîinile, să poată stăpîni timpul, săl încetinească, săl oprească, să se odihnească vreo cîteva zile, să se gîndească la cele aflate, ca să poată urmări ultimele evoluţii ale misterului Frye cu mintea limpede. Era convinsă că această grabă nu era prudentă, ba, poate, chiar fatală. Dar mecanismul legii, o dată pus în funcţiune şi pornit la treabă, nu mai putea fi oprit. Iar timpul nu putea fi ţinut în frîu ca un cal nărăvaş.

Spera să nu existe nici o prăpastie în faţa ei.

La ora 5:30, după ce pusese în mişcare mecanismul de aplicare a legii, şeriful Laurenski, ajutat de Joshua, începu să dea telefoane, căutînd un judecător. Găsiră unul, pe judecătorul Julian Harwey, care se arătă fascinat de cazul Frye. Harwey înţelese necesitatea de a recupera cadavrul şi de al supune unor repetate teste, în scopul identificării. Dacă era arestat cel de al doilea Bruno şi dacă reuşea cumva să treacă de controlul psihiatric — lucru puţin probabil, dar nu imposibil — procurorul avea nevoie de dovezi că existase un cuplu de gemeni identici. Harwey acceptă să semneze un ordin de exhumare şi la ora 6:30 şeriful se afla deja în posesia hîrtiei.

— Groparii nu vor putea deschide mormîntul pe întuneric, spuse Laurenski. Dar am săi pun să sape mîine în zori.

Mai vorbi la telefon cu cîteva persoane, cu directorul cimitirului din Napa Valley, unde era îngropat Frye, cu procurorul comitatului, care urma să supravegheze exhumarea, şi cu Avril Tannerton, antreprenorul de pompe funebre, ca să aranjeze transportul cadavrului pînă la laboratorul patologic al procurorului şi înapoi.

Cînd, întrun tîrziu, şeriful puse receptorul în furcă, Joshua spuse:

— Îmi închipui că vei dori să percheziţionezi casa Frye.

— Fără îndoială, încuviinţă Laurenski. Vrem să găsim dovezi că acolo na trăit numai un singur om. Iar dacă Frye întradevăr a ucis şi alte femei, cred că nar fi rău să mergem şi în casa de pe stîncă.

— Putem percheziţiona casa nouă oricînd doreşti, îl asigură Joshua. Dar în casa veche nu există lumină electrică. Va trebui să aştepţi pînă la ziuă.

— OK, acceptă Laurenski. Însă la casa din vie aş vrea să arunc o privire chiar în astăseară.

— Acum? întrebă Joshua, ridicînduse de pe bancheta cu spătar.

— Nici unul din noi na cinat, spuse Laurenski. Mai devreme, înainte ca cei trei să fi ajuns la jumătatea povestirii despre datele aflate de la doctorul Rudge şi Rita Yancy, şeriful telefonase soţiei, ca so anunţe că va ajunge acasă foarte tîrziu. Haideţi să îmbucăm ceva la cafeneaua de după colţ. Apoi putem porni spre casa lui Frye.

Înainte de a pleca la restaurant, Laurenski îi spuse subordonatului din tura de noapte unde putea fi găsit şii ceru săl anunţe dacă va primi veşti de la poliţia din Los Angeles, în legătură cu arestarea celui de al doilea Bruno Frye.

— Nu va fi prea uşor, spuse Hilary.

— Cred că are dreptate, întări Tony. Bruno a ascuns acest secret teribil vreme de patruzeci de ani. O fi el nebun, dar îl duce mintea. Poliţia din Los Angeles nu va pune mîna pe el cu una, cu două. Vor fi nevoiţi să se joace cu el dea şoarecele şi pisica multă vreme pînă săl încolţească, în sfîrşit.

Cînd începuse să se lase întunericul, Bruno închisese din nou obloanele mansardei.

Acum, pe fiecare noptieră erau lumînări. Pe comodă alte două. Flăcările gălbui şi jucăuşe făceau să danseze umbre pe pereţi şi pe tavanul încăperii.

Bruno ştia că ar trebui deja să plece în căutarea lui HilaryKatherine, dar nu avea puterea să se ridice şi să plece. Amîna mereu momentul.

Îi era foame. Deodată îşi aduse aminte că nu mîncase din ajun. Stomacul îi ghiorăia de foame.

Rămase un timp pe pat, lîngă cadavrul cu ochii larg deschişi, încercînd să decidă dacă să se ducă să caute ceva de mîncare. Cîteva conserve din cămară nu se umflaseră şi nu plesniseră, însă el era convins că tot ce se găsea pe acele rafturi era alterat şi toxic. Aproape o oră se luptă cu foamea, încercînd săşi imagineze unde ar putea găsi ceva de mîncare, fără a fi văzut de spionii lui Katherine. Spionii erau pretutindeni. Căţeaua şi spionii ei. Pretutindeni. Încă avea mintea înceţoşată şi, în ciuda foamei, nu reuşea să se concentreze asupra ideii de mîncare. Întrun tîrziu, îşi aminti că existau alimente în casa de la vie. Probabil că laptele se alterase în săptămîna care trecuse, iar pîinea se întărise. Dar cămara era plină de hrană conservată, frigiderul era ticsit cu brînzeturi şi fructe, iar în congelator avea îngheţată. Gîndul la îngheţată îl făcu să surîdă ca un copil.

Atras de perspectiva îngheţatei şi sperînd că o cină bună îl va face săşi recapete energia necesară ca să înceapă so caute pe HilaryKatherine, coborî din mansardă şi străbătu casa, cu o lumînare în mînă. Ieşi din casă, suflă în lumînare şi o vîrî în buzunarul hainei. Coborî treptele şubrede ale scării de pe stîncă şi porni prin via învăluită în întuneric.

Zece minute mai tîrziu, ajunse în casa lui, scăpără un chibrit şi aprinse din nou lumînarea, temînduse să nu atragă atenţia dacă aprindea lumina electrică. Dintrun sertar de lîngă chiuveta din bucătărie scoase o lingură, luă din congelator o cutie mare de carton cu îngheţată de ciocolată, se aşeză la masă şi, timp de un sfert de oră, luă linguri mari de îngheţată direct din cutie şi le mîncă zîmbind, pînă cînd simţi că nu mai putea lua nici o înghiţitură.

Lăsă lingura în cartonul pe jumătate plin, puse îngheţata la loc în congelator şişi aduse aminte că trebuia să împacheteze nişte conserve, ca să le ia cu el în casa de pe stîncă. Era posibil să no găsească pe HilaryKatherine zile în şir şi nu voia să fie pus în situaţia de a se furişa pînă aici de fiecare dată cînd trebuia să mănînce. Mai curînd sau mai tîrziu, căţeaua se va gîndi săşi trimită cîteva iscoade ca să supravegheze casa şi atunci îl vor prinde. Dar nul va căuta niciodată în casa de pe stîncă, nici întrun milion de ani, prin urmare acolo trebuia săşi care proviziile.