I morţii şi VIII



Yüklə 1,79 Mb.
səhifə30/33
tarix12.01.2019
ölçüsü1,79 Mb.
#96013
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33

Tony cugeta la cele auzite de la doamna Yancy.

Bătrîna mîngîia pisica cea albă, ca o vrăjitoare alintînduşi felina de lîngă casă.

— Dar dacă...? se întrebă Tony. Dar dacă, dar dacă, dar dacă?

— Dar dacă ce? întrebă Hilary.

— Nu ştiu, răspunse el. Fragmentele enigmei par să se îmbine... dar totul pare atît de... incredibil. Poate că leam aşezat complet greşit. Trebuie să mă gîndesc. Încă nu sînt sigur.

— Ei, mai aveţi şi alte întrebări? vru să ştie doamna Yancy.

— Nu, răspunse Tony, ridicînduse de pe taburet. Numi mai vine în minte nici o întrebare.

— Cred că am aflat ceea ce am vrut să ştim, întări Joshua.

— Mai mult decît am fi bănuit, adăugă Hilary.

Doamna Yancy ridică pisica din poală şi o puse pe podea, apoi se sculă din fotoliu.

— Am pierdut prea mult timp cu aiureala asta. De mult trebuia să fiu în bucătărie. Am treabă. În dimineaţa asta am copt patru tarte. Acum, trebuie să prepar umpluturile şi să pun totul la cuptor. Îmi vin nepoţii la masă şi fiecăruia îi place alt fel de plăcintă. Uneori scumpii de ei sînt o adevărată pacoste. Pe de altă parte, nu ştiu ce maş face fără ei.

Pisica sări deodată peste taburet şi alergă pe traversă, pe lîngă Joshua, apoi se refugie sub o masă din colţ.

Chiar în clipa în care animalul ajunse sub masă, casa începu să se legene. Două lebede de sticlă alunecară de pe un raft şi căzură pe covorul gros, fără să se spargă. Două broderii de perete căzură şi ele. Ferestrele zăngăniră.

— Cutremur, spuse doamna Yancy.

Podeaua se legăna ca puntea unui vas în toiul furtunii.

— Naveţi de ce să vă temeţi, spuse doamna Yancy.

Mişcarea începu săşi piardă din intensitate.

Huruitul nemulţumit al pămîntului se potoli.

Casa rămase nemişcată.

— Vedeţi? li se adresă doamna Yancy. Sa terminat.

Dar Tony simţea că se apropiau noi unde de şoc şi nici una dintre ele nu avea vreo legătură cu cutremurele.

În cele din urmă, Bruno reuşi să deschidă ochii celuilalt eu. La început vederea lor îl tulbură profund. Nu mai erau ochii limpezi, de un albastrucenuşiu electrizant pe care îi ştia şii iubea. Erau ochii unui monstru. Umflaţi, moi, putreziţi şi protuberanţi. Albul lor avea pete cafeniiroşcate de la sîngele închegat în vasele plesnite. Irişii erau opaci, tulburi, mai puţin albaştri decît fuseseră în viaţă, mai curînd de culoarea unei vînătăi urîte, întunecaţi şi răniţi.

Cu toate acestea, cu cît îi privea mai mult, cu atît deveneau mai puţin hidoşi. La urma urmei, erau ochii celuilalt eu, încă parte din el, aceiaşi ochi pe carei cunoscuse mai bine decît pe oricare alţii, aceiaşi ochi pe carei iubise, în care avusese încredere şi care, la rîndul lor, îl iubiseră şi se încrezuseră în el. Încercă să nu se uite la ei, ci în ei, dincolo de putreziciunea de la suprafaţă, în profunzime, acolo unde (adesea în trecut) stabilise legătura uimitoare şi înfiorată cu cealaltă jumătate a sufletului lui. Acum, nu mai simţea nimic din vechiul miracol, fiindcă ochii celuilalt Bruno nui mai întorceau privirea. Cu toate acestea, însuşi faptul de a se uita adînc în ochii morţi ai celuilalt îi reînviau cumva amintirea unităţii absolute de odinioară dintre el şi el însuşi. Îşi aminti plăcerea totală şi îmbătătoare, senzaţia de împlinire de a fi cu el însuşi, doar el cu el însuşi împotriva lumii, fără să se teamă de singurătate.

Se agăţă de acea amintire, fiindcă amintirea era tot cei mai rămînea.

Rămase pe pat multă vreme, privind fix în ochii unui mort.

Avionul Cessna Turbo Skylane RG al lui Joshua Rhinehart zbura spre nord, despicînd curentul de aer dinspre est şi îndreptînduse spre Napa.

Hilary privea norii risipiţi de dedesubt şi dealurile îmbrăcate în culori palide de toamnă, care ondulau la cîteva sute de metri sub plafonul de nori. Deasupra lor nu se vedea decît cerul de un albastru de cristal şi dîra îndepărtată a unui avion militar cu reacţie.

Departe, spre vest, un grup compact de nori negricenuşii se întindea de la nord la sud cît vedeai cu ochii. Norii de furtună se apropiau ca nişte corăbii gigantice sosite de pe mare. Pînă la căderea nopţii, Napa Valley — de fapt, toată treimea nordică a statului, de la peninsula Monterey la graniţa cu statul Oregon —avea să cadă din nou pradă urgiilor cerului.

În primele zece minute după decolare, nici unul dintre ei nu scoase un cuvînt. Fiecare era preocupat de propriilei gînduri sumbre şi de propriilei temeri.

Apoi Joshua spuse:

— Geamănul trebuie să fie dublura pe careo căutăm.

— Nu există nici un dubiu, întări Tony.

— Aşadar, Katherine nu şia rezolvat problema omorînd celălalt copil, adăugă Joshua.

— E limpede că nu, îl aprobă Tony.

— Dar eu pe care din ei lam omorît? întrebă Hilary. Pe Bruno sau pe fratele lui?

— Va trebui să exhumăm cadavrul şi să vedem ce putem afla, spuse Joshua.

Avionul intră întrun gol de aer. Se prăbuşi peste şaptezeci de metri, ca şi cum ar fi lunecat pe un tobogan uriaş, apoi se ridică din nou la altitudinea dinainte.

Cînd i se potoli senzaţia de gol din stomac, Hilary deschise din nou subiectul:

— Bun, haideţi să discutăm toată povestea asta şi să vedem dacă putem căpăta unele răspunsuri. Oricum, pe toţi ne muncesc aceleaşi gînduri. Dacă Katherine nu la ucis pe fratele geamăn al lui Bruno, ca să poată păstra în continuare minciuna cu Mary Gunther, atunci ce a făcut cu el? Unde dracu' a fost în toţi aceşti ani?

— Ei bine, rămîne teoria preferată a Ritei Yancy, răspunse Joshua, pronunţîndui numele în aşa fel, încît să lase de înţeles că îi făcea silă săi rostească numele chiar şi cînd nu avea încotro. Poate că Katherine a lăsat unul din gemeni pe pragul unui orfelinat sau al unei biserici.

— Nu ştiu, interveni Hilary nu prea convinsă. Numi place teoria asta... dar numi dau seama exact de ce. E prea... comună... prea banală... prea romantică. La dracu'! Tot nam găsit cuvîntul potrivit. Nu ştiu cum să mă exprim. Pur şi simplu, simt că Katherine na procedat aşa. E prea...

— Prea simplu, spuse Tony. Exact cum povestea cu Mary Gunther era prea perfectă ca so pot accepta. Abandonarea unuia din gemeni ar fi fost modul cel mai rapid, mai simplu şi mai sigur — deşi nu şi cel mai moral — de aşi rezolva problema. Dar oamenii nu aleg aproape niciodată calea cea mai rapidă, mai amplă şi mai sigură. Mai ales cînd suferă de stresul de care suferea Katherine la plecarea din bordelul Ritei Yancy.

— Cu toate acestea, nu putem exclude complet această variantă, opină Joshua.

— Eu cred că da, îl contrazise Tony. Fiindcă, dacă acceptăm că fratele a fost abandonat şi apoi adoptat de o familie, trebuie să găsim o explicaţie pentru reîntîlnirea dintre el şi Bruno. Cum naşterea fratelui na fost înregistrată, nu exista nici o posibilitate de a se regăsi. Singura modalitate ca Bruno săşi reîntîlnească fratele ar fi fost printro simplă întîmplare. Chiar dacă sîntem dispuşi să acceptăm şi o astfel de coincidenţă, tot va trebui să explicăm cum se poate ca geamănul să fi crescut în alt cămin, întrun mediu total diferit de al lui Bruno, fără so cunoască pe Katherine, şi totuşi să simtă aceeaşi ură neîmpăcată şi aceeaşi spaimă cumplită faţă de ea.

— Nui deloc uşor, recunoscu Joshua.

— Trebuie să explicăm de ce şi cum geamănul a căpătat aceeaşi fire psihopată, aceleaşi halucinaţii paranoice care se potrivesc perfect cu ale lui Bruno, adăugă Tony.

Cessna înainta, huruind, spre nord.

Rafale de vînt zgîlţîiau micul aparat.

Timp de un minut toţi trei rămaseră tăcuţi în micul şi costisitorul avion cu un singur motor, care zbura cu o sută cincizeci de kilometri la oră, consumînd un galon de benzină la zece kilometri, şi care arăta ca un cocon zburător, alb, roşu şi gălbui.

— Ai cîştigat, spuse Joshua întrun tîrziu. Nu găsesc nici o explicaţie. Nu văd cum putea să crească geamănul departe de Bruno, şi totuşi să capete aceeaşi boală psihică. E limpede că genetica nu explică astfel de lucruri.

— Atunci, ce vrei să spui? îl întrebă Hilary pe Tony. Că Bruno şi fratele lui nau fost despărţiţi?

— Katherine ia dus pe amîndoi în casa ei din St. Helena, spuse Tony.

— Dar unde a fost celălalt geamăn în toţi aceşti ani? se miră Joshua. Încuiat întro debara sau ceva asemănător?

— Nu, răspunse Tony. Probabil că lai întîlnit de multe ori.

— Cum? Eu? Nu. Niciodată. Numai pe Bruno.

— Dar dacă... Dar dacă amîndoi trăiau ca unul şi acelaşi Bruno? Dacă apăreau... pe rînd?

Joshua îşi luă ochii de la cerul din faţa lui şil privi pe Tony, clipind nedumerit.

— Vrei să spui că au jucat acest joc copilăresc vreme de patruzeci de ani? întrebă el neîncrezător.

— Na fost un joc, răspunse Tony. Cel puţin, pentru ei na fost un joc. Probabil că pentru ei a fost o necesitate disperată şi plină de riscuri.

— Nu înţeleg, spuse Joshua.

Hilary se întoarse spre Tony.

— Miam dat seama că la asta te gîndeai cînd ai început so întrebi pe doamna Yancy dacă gemenii sau născut cu căiţe şi cum a reacţionat Katherine la auzul veştii.

— Da, confirmă Tony. Faptul că Katherine tot repeta povestea cu demonul... acest amănunt mia oferit un element important al misterului.

— Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă Joshua, pierzînduşi răbdarea. Nu mai fi atît de misterios. Vorbeşte odată clar, ca eu şi Hilary să înţelegem.

— Iertaţimă. Întrun fel, gîndeam cu voce tare. Tony se mişcă pe scaunul lui. OK, fiţi atenţi. Îmi va lua ceva timp. Va trebui so iau de la capăt... Ca să înţelegeţi ce vreau să spun eu despre Bruno, va trebui so înţelegeţi pe Katherine sau, cel puţin, so înţelegeţi aşa cum o înţeleg eu. Teoria mea porneşte de la... o familie în care nebunia a fost... transmisă urmaşilor vreme de cel puţin trei generaţii. Nebunia creşte constant, ca dobînda în bancă. Tony se foi din nou pe locul lui. Să începem cu Leo. Un tip extrem de autoritar. Ca să se simtă fericit, avea nevoie de control total asupra celorlalţi. Este unul dintre motivele pentru care a reuşit atît de bine în afaceri, dar şi pentru care nu avea prea mulţi prieteni. Ştia cum săşi impună voinţa de fiecare dată şi niciodată nu ceda cîtuşi de puţin. Mulţi bărbaţi agresivi ca Leo abordează sexul cu totul altfel decît celelalte lucruri în viaţă, preferă să fie scutiţi de orice răspundere cînd sînt în pat, să fie dominaţi, ca o schimbare faţă de viaţa lor de toate zilele. Dar numai în pat. Nu şi Leo. Nici chiar în pat. Insista să fie el cel care domină, chiar şi în viaţa sexuală. Îi plăcea să jignească şi să umilească femeile, să le insulte, să le silească să facă lucruri neplăcute, să fie dur cu ele, ba chiar puţin sadic. Ştim toate acestea de la doamna Yancy.

— E o mare deosebire între a plăti prostituate ca săţi satisfacă cine ştie ce pofte perverse şi a abuza de propriul copil, obiectă Joshua.

— Însă noi ştim că, în decursul anilor, a abuzat în repetate rînduri de Katherine, preciză Tony. Prin urmare, în ochii lui Leo deosebirea na fost chiar atît de mare. Probabil, o fi spus că abuzul faţă de fetele doamnei Yancy nu era un păcat, din moment ce le plătea, devenind deci proprietarul lor, cel puţin pentru un timp. Probabil că a fost un om cu un foarte pronunţat simţ al proprietăţii... şi cu o definiţie extrem de liberă a ceea ce însemna "proprietate". O fi folosit acelaşi argument, acelaşi punct de vedere, pentru a justifica şi cei făcuse lui Katherine. Un astfel de om consideră copilul drept una dintre proprietăţile sale — copilul meu, în loc de copilul meu. Pentru el, Katherine era un obiect care, nefolosit, şiar fi pierdut utilitatea.

— Mă bucur că nu lam cunoscut pe ticălos, spuse Joshua. Dacă iaş fi strîns vreodată mîna, cred că şi acum maş simţi mînjit.

— Ce vreau eu să spun, continuă Tony, este că, în copilărie, Katherine a fost prizonieră în propria ei casă, angajată întro relaţie brutală cu un bărbat capabil de orice şi că, în aceste condiţii groaznice, nu a avut practic nici o şansă săşi menţină integritatea mentală. Leo era un tip plicticos, un adevărat pustnic, un monument de egoism, cu impulsuri sexuale foarte puternice şi foarte perverse. Este posibil, ba chiar probabil, să nu fi avut numai probleme psihice. Se prea poate să fi fost nebun dea binelea, cu mintea dusă, psihopat, rupt de realitate, însă capabil săşi ascundă starea psihică. Există o categorie de psihopaţi care îşi controlează cu stricteţe închipuirile şi care au capacitatea de a canaliza o bună parte din energia lor de nebuni spre activităţi acceptabile din punct de vedere social: capacitatea de a trece drept oameni normali. Această categorie de bolnavi psihici îşi manifestă nebunia întrun domeniu restrîns, de regulă privat. În cazul lui Leo, el se defula cumva cu prostituatele... şi din plin cu Katherine. Trebuie să ne închipuim că nu abuza de ea doar fizic. Poftele lui depăşeau aspectul pur sexual. Tînjea după control absolut. O dată ce a subjugato din punct de vedere fizic, probabil că nu ia fost de ajuns pînă cînd na dominato sufleteşte, spiritual, apoi mental. Cînd a venit la bordelul doamnei Yancy, ca să nască pruncul tatălui ei, Katherine era la fel de nebună cum fusese Leo. Dar se pare că moştenise şi autocontrolul tatălui, capacitatea lui de a trece drept om normal. Şia pierdut această putere vreme de trei zile după naştere, apoi şia revenit.

— Şia mai pierdut controlul o dată, adăugă Hilary, în timp ce avionul se zgîlţîia traversînd o zonă de turbulenţe atmosferice.

— Da, încuviinţă Joshua. Cînd a afirmat în faţa doamnei Yancy că fusese violată de un demon.

— Dacă teoria mea este corectă, continuă Tony, Katherine a suferit schimbări importante după naşterea gemenilor. A trecut de la o stare psihotică gravă la una şi mai gravă. Un nou gen de închipuiri a luat locul celor vechi. Fusese capabilă să afişeze un calm de suprafaţă, în ciuda abuzurilor la care o supusese tatăl ei, în ciuda torturilor fizice şi psihice pe care le îndurase, în ciuda faptului că purta în pîntece copilul lui şi chiar în ciuda chinului de aşi strînge trupul cu corsetul zi şi noapte vreme de atîtea luni, cînd legile firii făceau să i se îngroaşe mijlocul. A reuşit cumva să păstreze un aer de normalitate în tot acest timp. Dar după naşterea gemenilor, descoperirea că povestea cu copilul lui Mary Gunther nui mai putea fi de nici un folos a fost picătura care a umplut paharul. A cedat nervos, pînă cînd ia încolţit în minte ideea că fusese violată de un demon. Ştim de la doamna Yancy că pe Leo îl interesau ştiinţele oculte. Katherine citise unele dintre cărţile lui Leo. Aflase despre credinţa unora că gemenii născuţi cu căiţe sînt însemnaţi de diavol. Cum gemenii ei se născuseră cu căiţe... a început să fabuleze. Iar ideea că fusese victima nevinovată a unei creaturi demonice care o siluise era foarte tentantă. O scutea de ruşinea şi vinovăţia de a aduce pe lume copiii tatălui ei. Un alt secret care trebuia ascuns de ochii lumii, dar nu şi de sine însăşi. Nu mai era o ruşine pentru care să fie nevoită săşi găsească scuze în permanenţă. Nimeni nu se aştepta ca o femeie de rînd să ţină piept unui demon înzestrat cu puteri supranaturale. Dacă ajungea să se convingă pe ea însăşi că fusese violată de un monstru, atunci putea începe să se considere doar o victimă inocentă şi nefericită.

— Dar a fost, oricum, o victimă, protestă Hilary. Victima tatălui ei. El şia impus voinţa asupra ei, nu invers.

— Adevărat, încuviinţă Tony. Probabil că Leo a petrecut mult timp spălîndui creierul, încercînd so facă să creadă că era vina ei, că ea era cea răspunzătoare pentru relaţia lor anormală. A transferat vinovăţia asupra fiicei, obicei frecvent prin care un bolnav psihic încearcă să scape de propriui sentiment de vinovăţie. Or, acest tip de comportament se potriveşte cu personalitatea autoritară a lui Leo.

— Bine, acceptă Joshua, în timp ce zburau spre nord, avîntînduse în cerul care se deschidea în faţa lor. Sînt de acord cu tot ce aţi spus pînă acum. Poate că lucrurile nu stau chiar aşa, însă, cel puţin, se leagă, ceea ce, în cazul nostru, înseamnă un mare pas înainte. Deci Katherine a născut doi gemeni, şia pierdut minţile timp de trei zile, apoi şia recăpătat controlul, recurgînd la o nouă închipuire, o nouă născocire a minţii ei. Vîrînduşi în cap că fusese violată de un demon, putea uita că tatăl ei era, de fapt, vinovatul. Putea uita incestul şişi putea recăpăta, în parte, respectul de sine. De fapt, probabil că în viaţa ei nu sa simţit atît de bine ca atunci.

— Întocmai, aprobă Tony.

— Doamna Yancy a fost singura persoană căreia Katherine ia vorbit despre incest, spuse Hilary. Prin urmare, cînd a optat pentru noua închipuire, cea cu demonul, Katherine sa grăbit săi destăinuie doamnei Yancy "adevărul". Era neliniştită ca nu cumva doamna Yancy so considere o femeie îngrozitoare, o mare păcătoasă, şi mai dorea ca doamna Yancy so creadă o simplă victimă a unei creaturi supranaturale, căreia nui putuse opune rezistenţă. De aceea a insistat atîta timp asupra acestei versiuni.

— Iar cînd doamna Yancy na crezuto, continuă Tony, a hotărît să treacă povestea sub tăcere. Şia imaginat că nici alţii nui vor acorda crezare. Oricum, nu conta, fiindcă în mintea ei era convinsă că ştie adevărul, acesta constînd în povestea cu demonul. Era un secret mult mai uşor de păstrat decît cel cu Leo.

— Iar Leo murise cu cîteva săptămîni mai înainte, adăugă Hilary, aşa că nu mai era lîngă ea ca săi amintească ceea ce uitase.

Joshua îşi luă o clipă mîinile de pe comenzile avionului şi şi le şterse pe cămaşă.

— Credeam că sînt mult prea bătrîn şi mult prea cinic ca să mai reacţionez la o poveste de groază. Dar ceea ce aud mă face sămi transpire palmele. Există o înspăimîntătoare legătură între faptele enunţate de Hilary. Leo nu mai era acolo ca săi amintească, însă ea avea nevoie de amîndoi gemenii în preajmă, ca săi confirme noua închipuire. Copiii erau o dovadă vie, şi nu putea încredinţa pe nici unul din ei spre adopţie.

— Exact, încuviinţă Tony. Faptul de ai avea cu ea îi confirma închipuirea. Cînd se uita la cei doi copii perfect sănătoşi, amîndoi făpturi omeneşti, vedea cu adevărat ceva deosebit la organele lor sexuale, cum îi spusese doamnei Yancy. În mintea ei le vedea altfel, le imagina, vedea ceva care i se părea a fi o dovadă că gemenii fuseseră zămisliţi de un diavol. Copiii reprezentau o parte din noua şi convenabila ei fantasmagorie. Spun "convenabilă", în comparaţie cu coşmarul pe carel trăise pînă atunci.

Mintea lui Hilary lucra mai febril decît motorul avionului. Cînd înţelese la ce făcea aluzie Tony, interveni cu însufleţire.

— Prin urmare, Katherine a dus copiii în casa de pe stîncă. Totuşi, trebuia să menţină şi minciuna cu Mary Gunther, nui aşa? Bineînţeles. În primul rînd, ţinea săşi apere reputaţia. Dar mai avea un motiv, mult mai important decît un nume fără pată. O psihoză îşi are rădăcinile în subconştient, dar, din cîte înţeleg eu, închipuirile prin care un psihopat luptă cu tulburările lui interioare sînt mai curînd produsul conştientului. Aşadar... În timp ce Katherine credea în demon în mod conştient... În adîncurile subconştientului ştia că, dacă se va întoarce la St Helena cu gemenii şi toată povestea cu Mary Gunther va fi dată în vileag, vecinii îşi vor da seama întrun tîrziu că tatăl era Leo. Dacă ar fi avut de luptat cu asemenea ruşine, nar mai fi fost în stare să susţină fantezia cu demonul, născocită de conştientul ei. Noile ei iluzii, mult mai convenabile, ar fi fost înlocuite de cele vechi, mult mai întunecate şi mai chinuitoare. Astfel, ca să menţină pentru sine închipuirea cu demonul, trebuia să arate oamenilor numai un singur copil. În consecinţă, a dat gemenilor acelaşi nume. Le îngăduia să iasă în lume doar pe rînd. Îi silea să ducă o singură viaţă.

— În cele din urmă, adăugă Tony, cei doi băieţi au ajuns să se considere una şi aceeaşi persoană.

— Staţi aşa, staţi aşa! îi rugă Joshua. Poate erau capabili să se dubleze unul pe celălalt şi să trăiască în societate sub un singur nume, o singură identitate. Îmi vine foarte greu să cred, dar voi face un efort. Cu siguranţă însă că, în particular, au continuat să fie două persoane distincte.

— Poate că nu, răspunse Tony. Avem dovezi că se considerau... o singură persoană în două trupuri.

— Dovezi? Ce dovezi? întrebă Joshua.

— Scrisoarea găsită în seiful băncii din San Francisco. În ea Bruno scria că el fusese ucis la Los Angeles. Nu că fratele lui ar fi fost ucis. Spunea că el, el însuşi, fusese ucis.

— Cu scrisoarea nu poţi dovedi nimic, îl contrazise Joshua. E opera unui nebun. Nare nici o logică.

— Întrun fel, are, îl contrazise Tony. Are logică din punctul de vedere al lui Bruno, dacă nuşi socotea fratele o persoană distinctă. Dacă vedea în geamăn o parte din el însuşi, o prelungire a propriei fiinţe, nu o individualitate distinctă, atunci scrisoarea este foarte logică.

Joshua clătină din cap.

— Cu toate acestea, eu încă nu înţeleg cum ar putea fi determinaţi doi oameni să creadă că sînt una şi aceeaşi fiinţă.

— Ai auzit de multe ori vorbinduse despre dedublarea personalităţii, explică Tony. Doctorul Jekyll şi domnul Hyde. Femeia a cărei poveste adevărată era relatată în Cele trei feţe ale Evei. A existat încă o carte despre o astfel de femeie. A fost bestseller în urmă cu cîţiva ani. Titlul cărţii era Sybil. Sybil avea şaisprezece personalităţi distincte. Ei bine, dacă am dreptate în privinţa celor întîmplate cu gemenii Frye, înseamnă că ei au căpătat o psihoză care reprezenta opusul dedublării de personalitate. Ei nu sau... dedublat în patru, şase, opt sau optzeci. Dimpotrivă, ca urmare a teribilelor presiuni la care au fost supuşi de mama lor, sau... contopit din punct de vedere psihologic, sau contopit întro singură personalitate. Două individualităţi cu o singură personalitate, cu o singură conştiinţă, o singură imagine de sine, amîndoi simţind şi trăind identic. Probabil că fenomenul este unic şi irepetabil, dar asta nu înseamnă că na fost posibil.

— Cei doi au socotit, practic, esenţial să dezvolte personalităţi identice, pentru a putea trăi cu rîndul în lumea din afara casei mamei lor, interveni Hilary. Chiar şi deosebirile nesemnificative ar fi distrus mitul unui singur copil.

— Dar cum? întrebă Joshua. Ce lea făcut Katherine? Cum ia determinat să facă asta?

— Probabil că niciodată nu vom şti cu certitudine, răspunse Hilary. Dar am cîteva bănuieli în legătură cu ceea ce e posibil să le fi făcut.

— Şi eu, spuse Tony. Vorbeşte tu întîi.

Pe la mijlocul dupăamiezii lumina intrată prin ferestrele dinspre est ale mansardei începu să pălească. Strălucirea ei se pierdea treptat — dispăruse raza de lumină modelată de forma ferestrei. Întunericul începea să se aştearnă încet-încet prin unghere.

Pe măsură ce umbrele înaintau pe podea, Bruno începu să se teamă că va fi surprins de întuneric. Nu putea aprinde nici o lampă, fiindcă nici una nu funcţiona. În casă nu mai exista curent electric de cinci ani, de la prima moarte a mamei lui. Lanterna era inutilă, bateriile se consumaseră.

Încercă o vreme să lupte împotriva panicii, privind cum încăperea era învăluită de umbre cenuşii şi purpurii. Nu se temea să stea afară pe întuneric, fiindcă aproape întotdeauna răzbătea cîte o lumină de la case, de la stîlpii de iluminat, de la maşinile aflate în trecere, de la stele, de la lună. Dar întro cameră cufundată în beznă şoaptele şi creaturile tîrîtoare reveneau, dublă tortură pe care trebuia so evite întrun fel.

Lumînări.

Mama lui avea întotdeauna în cămară, la intrarea în bucătărie, cîteva cutii de lumînări lungi. Pentru orice eventualitate, în cazul unei pene de curent. Bruno era sigur că în cămară va găsi şi chibrituri, peste o sută de chibrituri, întro cutie rotundă de metal cu capac. Nu atinsese nici unul dintre aceste obiecte de cînd se mutase din casă. Nu luase nimic cu el, afară de cîteva obiecte personale şi cîteva colecţii de artă achiziţionate de el însuşi. Se aplecă săl privească atent pe celălalt Bruno şi spuse:


Yüklə 1,79 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   25   26   27   28   29   30   31   32   33




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin