I. Noi credem că: 1 A. Mântuirea nu este o răsplată juridică pentru fapte bune ci este trăirea vieții lui Hristos reală în noi 1

L.XIII.

întotdeauna harul lui Dumnezeu lucrează în bună parte în tovărăşie cu libertatea voinţei noastre, pe care o ajută în toate, o ocroteşte şi o apără, uneori cerînd şi aşteptînd şi de la ea une'le încercări de bunăvoinţă, ca să nu pară că oferă darurile Sale unui trîndav care doarme în adîncă nepăsare. Căutînd într-un fel ocazii prin care dărnicia şi milostivirea Sa să nu pară fără noimă din cauza amorţelii şi a leneviei oamenilor, El împarte darurile Sale sub motivul vreunor dorinţe sau osteneli. Harul lui Dumnezeu rămîne totuşi gratuit, de vreme ce cu o mărinimie nemăsurată pentru nişte încercări mici şi neînsemnate împarte atîtea daruri ale fericirii veşnice şi atîta slavă a nemuririi. 2. Nu trebuie să afirmăm că, de vreme ce credinţa acelui tîlhar de pe cruce îi venise mai înainte, nu-i fusese făgăduită gratuit fericirea raiului, sau să credem că pocăinţa aceea a regelui David prin cuvintele : «Am păcătuit înaintea Domnului» i-a spălat cele două păcate atît de grave, şi nu bunăvoinţa lui Dumnezeu. De aeeea el a meritat să audă cele spuse prin profetul Natan: «Şi Domnul a îndepărtat de la tine nedreptatea: nu vei muri». Aşadar, că a adăugat adulterului o omucidere a fost lucrarea voinţei lui, dar că a fost mustrat prin profet a fost harul bunăvoinţei dumnezeieşti. 3. Dimpotrivă, este meritul lui că a recunoscut cu umilinţă păcatul, dar este darul milostivului Dumnezeu că într-un timp aşa de scurt a căpătat iertare pentru nişte crime .aşa de mari. Ce să spunem despre această mărturisire atît de scurtă şi despre mărimea neasemuită a darului dumnezeiesc, cînd e uşor să ne gîndim ce a spus fericitul Apostol despre acele persecuţii fără număr la care a fost supus, comparîndu-le cu acea măreaţă răsplată viitoare ? «Necazul nostru de acum, a zis el, uşor şi trecător, ne aduce nouă, mai presus de orice măsură, slavă veşnică şi co-vîrşitoare». Despre aceasta el spune şi în alt loc acelaşi lucru : «Pătimirile vremii de acum nu sînt vrednice de mărirea care ni se va descoperi». 4. Oricît se va strădui firea omenească slabă, ea nu va putea fi pe măsura darurilor viitoare şi-nu va micşora prin ostenelile sale în aşa măsură harul dumnezeiesc, încît acesta să nu fie întotdeauna gratuit. De

544

aceea dascălul neamurilor mai înainte numit, deşi mărturiseşte că a primit vrednicia apostolatului din harul lui Dumnezeu, zicînd : «Din harul lui Dumnezeu sînt ceea ce sînt», totuşi, el afirmă că a şi răspuns harului dumnezeiesc, cînd zice : «Şi harul Lui în mine n-a iost zadarnic, ci m-am ostenit mai mult'decît ei toţi. Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu, care este cu mine». 5. Cînd zice : «M-am ostenit», el arată contribuţia propriei lui libertăţi. Cînd zice «Dar nu eu, ci harul lui Dumnezeu», subliniază puterea ocrotirii dumnezeieşti. Iar cînd zice : «cu mine», recunoaşte că harul a lucrat în tovărăşie nu cu un trîndav fără grijă, ci cu unul care transpiră muncind.

M.XIV.

Aceasta o vedem şi în foarte încercatul său atlet Iov : cînd diavolul 1-a chemat la luptă de unul singur, a fost alături de el, precum citim, dreptatea dumnezeiască. Dacă s-ar fi luptat cu duşmanul nu prin puterea sa, ci numai ocrotit de harul lui Dumnezeu şi fără vreo putere a răbdării sale, sprijinit numai pe ajutorul dumnezeiesc ar fi suportat acele multe ispite cu urmările lor, căutate cu atîta cruzime de diavol, cum nu i-ar fi repetat acest duşman cu dreptate acele cuvinte defăimătoare, pe care le rostise mai înainte împotriva lui: «Oare pe degeaba slujeşte Iov lui Dumnezeu ? Oare n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui, în toate părţile ? Dar ia mîna Ta», adică lasă-1 să lupte cu mine prin puterile lui, şi atunci «nu Te va mai binecuvînta în faţa Ta». 2. Dar fiindcă duşmanul defăimător nu îndrăzneşte să repete după luptă nici o plîngere de acest fel, el recunoaşte că a fost învins nu de puterile lui Dumnezeu, ci de ale lui Iov însuşi. Totuşi, nu trebuie crezut că i-a lipsit lui Iov harul lui Dumnezeu, care dă ispititorului atîta putere de a ispiti cîtă ştie că are Iov de a rezista, nu ocrotindu-1 de atacurile duşmanului în aşa fel încît să nu lase nici lin loc puterii omeneşti, ci îngri-jindu-se numai ca prea înrăitul duşman să nu-i smintească sufletul şi să-I expună unei lupte neegale şi nedrepte, 3. Uneori Domnul -obişnuieşte să pună la încercare credinţa noastră pentru ca ea să devină mai puternică şi mai vrednică de slavă. Aceasta o aflăm din exemplul sutaşului, pe al cărui copil Domnul, deşi ştia că îl va vindeca prin puterea cuvîn-tului Său, a socotit că e mai bine să vină personal să-I îngrijească. El zice : «Voi veni Eu şi-1 voi vindeca». Dar acel sutaş, prin credinţa sa ri-dicîndu-se mai presus de făgăduinţa Domnului, zice : «Doamne, nu sînt vrednic să intri sub acoperişul meu. Dar spune numai cu cuvîntul şi se va însănătoşi sluga mea». Domnul îl admiră, îl laudă şi-1 socoteşte mai presus de toţi cei din Israel, care crezuseră. El zice : «Acum grăiesc vouă,

545

că nici în Israel n-am găsit atita credinţă». 4. N-ar fi fost de nici o lauda şi de nici un merit, dacă el n-ar fi arătat ceea ce dăruise Hristos în el. Dreptatea dumnezeiască, precum ştim, ia făcut această probă de credinţă şi cu cel mai mare dintre patriarhi cînd a zis: «Şi s-a făcut după aceste vorbe că a pus Dumnezeu la încercare pe Avraam». Nu acea credinţă pe care i-o insufla Domnul a voit dreptatea dumnezeiască s-o pună la încercare, ci pe aceea pe care putea s-o arate prin voinţa sa liberă de îndată ce a fost chemat şi luminat de Domnul. Astfel, pe merit i se arata statornicia credinţei, venindu-i în ajutor şi harul lui Dumnezeu, care-1 părăsise puţin pentru a-I pune la încercare. Se spune : «Nu duce mina ta împotriva copilului şi nu-i face ceva rău. Căci acum ştiu că te temi de Domnul şi nu ţi-ai cruţat fiul tău iubit pentru Mine». 5. Că ni se poate întîmpla şi nouă astfel de încercare pentru a ni se vedea meritul, o spune aceasta în Deuteronom destul de limpede legiuitorul: «De se va ridica între voi un prooroc sau unul care spune că a avut un vis şi va face înaintea voastră vreun semn sau vreo minune, şi de se va întîmpla ce a vorbit şi-ţi va zice: Să mergem după alţi dumnezei şi să le slujim acelora pe care nu-i ştiţi, să nu ascultaţi cuvintele acelui profet sau pe ale celui care spune că a avut un vis, căci prin aceasta vă ispiteşte Domnul Dumnezeul vostru, ca să afle dacă-L iubiţi din toată inima voastră şi dacă-I îndepliniţi sau nu poruncile». 6. Dar ce ? Cînd Dumnezeu va îngădui să se ridice vreun profet sau văzător de vise, oare este de crezut că pe cei a căror credinţă o pune la încercare îi va ocroti în aşa măsură, încît să numai rămînă nici un loc pentru libertatea voinţei lor în luptă cu ispititorul ? Şi de ce ar trebui să fie ispitiţi cei pe care-i ştie slabi şi neputincioşi, care n-ar fi în stare să reziste prin puterile lor ispititorului? Dreptatea Domnului n-ar fi îngăduit ca ei să fie ispitiţi, dacă n-ar fi ştiut că există în ei oi putere egală de a rezista, prin care să poată fi socotiţi vrednici de laudă, după o judecată dreaptă a meritelor şi într-un caz şi în celălalt. 7. De aceea zice Apostolul: «Astfel, cel ce se socoteşte tare, să ia seama să nu cddă. Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda». Cînd zice: «Ce7 tare să ia seama să nu cadă», arată puterea voinţei libere, pe care harul primit o ştie că poate să stea în picioare prin sîrguinţă, sau să cadă din nepăsare. Iar cînd spune: «Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească», El le-înfierează slăbiciunea şi nestatornicia minţii lor, prin care încă nu puteau fi pînă aci răsturnaţi de puterile duhurilor rele, împotriva cărora ştia că luptă zilnic şi el şi cei desăvîrşiţi, despre care spune către efeseni: «De acum lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sînge-

35 — Sfîntul Ioan Casian

546

SFINTUL IOAN CASIAN

lui, ci împotriva domniilor, a stăpînirilor, împotriva stăpînitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, răspîridite în văzduhuri». Iar cînd adaugă: «Dar credincios este Dumnezeu, care nu va îngădui să fiţi ispitiţi mai mult decît puteţi», nu doreşte ca Domnul să nu îngăduie ca ei să fie ispitiţi, ci ca să nu fie ispitiţi mai mult decît pot rezista. 8. Ispitele dovedesc libertatea voinţei, iar lupta contra lor dincolo de puterea noastră dovedeşte, de asemenea, intervenţia harului divin, care cumpăneşte asaltul ispititor. în toate acestea se arată, aşadar, că întotdeauna harul dumnezeiesc aţîţă voinţa liberă a omului, dar nu o ocroteşte şi nu o apăra în aşa fel, încît s-o facă să nu lupte cu propriile puteri împotriva duhurilor rele. Învingătoare, să recunoască puterea lui Dumnezeu, iar învinsă, să-işi înţeleagă slăbiciunea şi să înveţe astfel să nu spere în vitejia sa, ci în ajutorul divin, pe care să-I ceară veşnic ca ocrotitor. Şi ca să întăresc acestea nu prin presupunerile mele, ci prin mărturiile foarte limpezi ale Scripturii dumnezeieşti, voi reproduce ceea ce este scris în Isus Navi: «Aceste popoare le-a lăsat Domnul şi n-a voit să le piardă, ca să încerce prin ele pe Israel, dacă păzeşte poruncile Domnului Dumnezeului său şi ca sâ-i formeze deprinderea de a se lupta cu duşmanii». 9. Şi ca să asemănăm ceva muritor cu neasemuita bunătate a Ziditorului nostru, pentru a arata nu egalitatea dragostei, ci o oarecare asemănare a îngăduinţei, la fel o mamă iubitoare şi cu grijă poartă mult timp la sîn pe un copil, pînă cînd îl învaţă să meargă: mai întîi îl lasă să se tîrască, apoi ridicat în picioare îl ţine cu mîna, ca să-I silească să facă paşi, îl lasă cîte puţin şi dacă-1 vede că se clatină pe dată îl sprijină, iar dacă a căzuJt îl ridjică şi fie îl fereşte de a mai cădea, fie îl lasă să cadă încet şi-1 ridică iarăşi. Cînd însă în creşterea lui, din copil a ajuns la adolescenţă şi tinereţe nu-1 împiedică de la unele încercări şi osteneli, ci îl lasă să se deprindă cu greutăţile şi chiar să se ia la trîntă cu cei de seama lui. Cu atît mai mullt Acel Tată ceresc al tuturor cunoaşte pe cel pe care-1 poartă la sînul harului Său. Pe acesta îl deprinde cu virtutea lăsîndu-i libertatea voinţei, dar supraveghindu-1 îl ajută cînd este în nevoi, îl aude cînd îl cheamă şi nu-l lasă pe cel ce-L caută, ci-I smulge de la primejdie, uneori chiar fără ca acesta să ştie.