I: Şi-a schimbat oare capitalismul înfăţişarea

interna Indiei, burghezia japoneza intre 1937-1945 era o burghezie interna Chinei, burghezia franceza in Vietnam era o burghezie interna Vietnamului. Asta aviz celor care neaga ca existenta dominatiei imperialiste ar anula caracterul primordial al contradictiilor interne in raport cu cele externe si care pornind de la aceasta falsa concluzie ar putea spune ca procentul de 2% investitii straine directe in Rusia ar anula faptul ca Rusia e intr-adevar o mare putere imperialista si nicidecum o colonie. Si totusi, exista si situatii cand intr-adevar contradictiile externe devin mai importante, cand intr-adevar poporul trebuie sa se uneasca cu exploatatorii autohtoni chiar si in cazul in care burghezia imperialista ar fi doar una externa. In lucrarea sa “Despre contradictii” din 1937 Mao a spus foarte clar ca unirea intregii Chine impotriva englezilor in razboiul opiului din 1840 a fost un lucru bun cu toate ca pe atunci burghezia engleza nu detinea proprietati, pamanturi si fabrici in China si, din contra, China era nu doar o semicolonie ca o suta de ani mai tarziu ci era ea insasi un imperiu! Se poate deci cere maselor sa sustina exploatatorii proprii si intr-un imperiu care nu sustine nici o tara socialista?

Raspunsul e ca da, dar numai intr-un imperiu de tip feudal sau sclavagist care lupta cu unul capitalist gen China anului 1840 contra Anglia anului 1840 sau cu un “imperiu” semi-sclavagist si semi-gentilic cum era cel incas in preajma Conquistei. Cand exista o diferenta de formatiuni sociale care se traduce printr-o diferenta tehnico-militara de secole si chiar milenii (vezi ce am spus in capitolul precedent despre incasii din preajma Conquistei) atunci da, o alianta cu exploatatorii “imperialisti” este binevenita. Rau au facut de exemplu triburile mexicane ca l-au sustinut pe Cortes impotriva aztecilor la 1519-1521. Da, acele triburi erau exploatate- si inca destul de crunt- de azteci, nu de spanioli. Dar diferenta de tehnica militara atat intre ei si spanioli cat si intre azteci si spanioli era atat de coplesitor de mult in favoarea spaniolilor ca orice disensiune intre azteci si acele triburi ar fi condamnat si pe unii si pe altii, la fel cum in ziua de azi orice disensiune intre muncitorii americani si imperialistii americani sau intre insurgentii afghani si imperialistii americani ar fi fatala si unor si altora in cazul unei invazii extraterestre “clasice” gen Independence Day- desi o astfel de invazie ar fi destul de improbabila daca admitem ca o civilizatie cu milenii sau secole mai avansata decat a noastra ar trebuie sa se organizeze pe baze comuniste, deci inerent pasnice.

In tarile de tip colonial si semi-colonial burghezia straina este deci dusmanul principal, fie ca e vorba de una externa sau una interna. De aici, necesitatea pentru muncitorii si comunistii de acolo sa isi schimbe radical tactica fata de talharii, de exploatatorii “proprii”.Aşa se face că în 1920, la congresul al II-lea al Internaţionalei Comuniste, Lenin a susţinut necesitatea unei alianţe a proletariatului şi comuniştilor nu doar cu masele largi ale ţărănimii şi micii burghezii ci chiar şi cu reprezentanţii burgheziei propriu-zise dacă aceasta luptă împotriva imperialismului, a burgheziei ţării sau ţărilor imperialiste ocupante. Lenin, care nu doar că nu era dar nici nu dorea să se pretindă un zeu, căruia din contră îi repugna categoric să îl privească cineva în calitate de zeu, a avut grijă să îi avertizeze pe noii săi discipoli din India, Coreea şi China împotriva dogmatismului, a avut grijă să le spune să ţină seama de condiţiile specifice ale ţărilor lor şi ca atare să nu îl urmeze într-un tip de compromis atunci când nu numai că nu trebuie să îl urmeze, dar din contră trebuie să facă exact pe dos. Patriotismul nepatriotic din cazul “marxiştilor” din ţările imperialiste se transformă, dacă vreţi, într-un patriotism patriotic, în vreme ce antipatriotismul patriotic al adevăraţilor marxişti este condamnat să eşueze într-un antipatriotism cu adevărat antipatriotic. Ţările de tip colonial şi semicolonial sunt singurele în care patriotismul şi trădarea de patrie îşi păstrează în întregime sensul cu care suntem noi obişnuiţi. Daca antipatriotismul patriotic este necesar pentru comunistii Lumii Intai, patriotismul patriotic e la fel de necesar pentru comunistii Lumii a Treia.

Bineînţeles însă că şi în cazul acestui tip de ţări nu trebuie niciodată să pierzi din vedere că duşmanul secundar se poate tranforma în cel principal, ceea ce impune ca şi în cazul alianţelor legitime cu burghezia naţională luarea unei serii de măsuri de precauţie. Burghezia naţională îţi este necesară ca aliat azi dar mâine, în caz că ajunge la putere, îţi va da cu o mare bucurie în cap. Să ne amintim doar de momentul Shanghai 1927 şi vom înţelege foarte bine acest lucru, vom înţelege de asemenea că ea îţi poate da în cap cu o foarte mare bucurie chiar şi înainte de a fi răsturnat jugul imperialiştilor străini. De aceea, atunci când alianţa între muncitori şi burghezia naţională va înceta comuniştii vor trebui să se găsească pregătiţi de luptă, adică să fie stăpâni pe oamenii lor, pe votanţii lor, pe armele lor şi, extrem de important, pe ideologia lor. Doresc marxiştii să schimbe un jug cu altul? Bineînţeles că nu, şi dacă Lenin nu a luat de la tâlharii “săi” ca să dea la tâlharii altora, nici marxiştii lumii a treia nu trebuie să ia de la tâlharii altora ca să dea la tâlharii “lor” de “acelaşi neam”. Tactica, atitudinea faţă de “neaoşi” şi “străini” se inversează de la o “lume” la alta, dar principiul rămâne acelaşi, nu trebuie să lupţi cu un tâlhar ca să îl întăreşti pe celălalt. Când lupta cu duşmanul principal se încheie tu trebuie să fii atât de puternic încât ori să nu îi permiţi deloc duşmanului secundar să îi ia locul ori să fii în stare să începi lupta cu el de îndată ce acest lucru, schimbarea de asupritor, s-a produs. Lupta cu duşmanul principal trebuie să presupună neapărat menţinerea şi întărirea capacităţii de luptă cu duşmanul secundar în vederea momentului când acesta se va transforma în duşman principal, iar această menţinere şi întărire a capacităţii de luptă nu sunt posibile fără păstrarea, în cadrul coaliţiei cu burghezia naţională, a independenţei politice, organizatorice şi ideologice stricte. Te aliezi cu burghezia naţională neimperialistă împotriva celei străine imperialiste dar continui să militezi pentru exproprierea ei, accepţi alianţa cu naţionalismul burghez mai puţin rău dar îţi menţii neschimbate concepţiile internaţionaliste, te aliezi cu burghezia care luptă pentru independenţă naţională doar în scopul schimbării actualei dependenţe cu una nouă dar tu continui să susţii solidaritatea cu muncitorii naţiunii asupritoare precum şi lozinca unei federaţii socialiste a coloniei sau semicoloniei tale cu metropola. Accepţi de exemplu alianţa cu burghezia indiană naţionalistă care doreşte separarea de Anglia din cauză că este mult mai probabil ca aceasta să se producă înainte de declanşarea revoluţiei socialiste în Anglia (muncitorii metropolelor, “corupţi” temporar de imperialism, se vor radicaliza şi ei, dar şansele de a se radicaliza înaintea celor din colonii şi semicolonii, sau o dată cu ei, sunt infime, dacă radicalizarea s-ar produce înainte sau concomitent, evident că n-ar mai exista absolut nici o necesitate obiectivă a alianţei cu această burghezie naţionalistă), accepţi această alianţă ca pe un rău temporar, dar tu, în calitate de marxist, continui să militezi pentru Statele Unite Socialiste ale Angliei şi Indiei. Accepţi alianţa cu burghezia algeriană naţionalistă care doreşte separarea de Franţa, din cauză că această separare e mult mai probabil să se producă înainte de declanşarea revoluţiei socialiste în Franţa, dar tu, în calitate de marxist, continui să militezi pentru singura formă cu adevărat acceptabilă de relaţii între ţările socialiste, anume federaţia socialistă supranaţională, în cazul de faţă Statele Unite ale Franţei şi Algeriei, sau, şi mai bine, Statele Unite ale Franţei şi tuturor coloniilor din zonă, nu doar Algeria ci şi Marocul şi Tunisia. Etc. Proletariatul trebuie să îşi păstreze independenţa pe toate planurile.

Iar această linie generală a independenţei proletariatului a fost apărată cu o deosebită vigoare atât de clasicii marxismului cât şi de conducătorii de revoluţii proletare victorioase.

Încă din 1850, în “Adresa” lor către conducerea centrală a Ligii Comuniştilor Marx şi Engels au definit foarte bine atitudinea proletariatului faţă de aliaţii săi temporari din interior. În cazul unei alianţe cu democraţii mic-burghezi împotriva feudalismului şi marii burghezii (revoluţia burghezo-democratică fiind pe atunci la ordinea zilei în Germania) comuniştii trebuie să îşi menţină independenţa intactă. Iar sfatul lor a fost bine avut în minte de Lenin atunci când în 1920, la acelaşi congres al Cominternului la care îi îndemna pe comuniştii din ţările coloniale să facă front comun cu burghezia “lor” naţională el le cerea totodată să dea dovadă faţă de aceasta de o maximă prevedere. “Internaţionala Comunistă- spunea el- trebuie să fie în alianţă vremelnică cu democraţia burgheză din colonii şi din ţările înapoiate, fără să se contopească însă cu ea şi păstrând neapărat independenţa mişcării proletare chiar dacă aceasta e încă într-o formă cu totul embrionară.” ¹³

Aceste sfaturi înţelepte vor fi urmate în anii ’30 de liderul mişcării proletare chineze, Mao Zedong. Urmându-i pe Marx şi Lenin, dar ştiind să înveţe şi din lecţia marii înfrângeri din 1927, Mao a ştiut să asigure Partidului Comunist Chinez independenţa în cadrul celui de-al doilea Front Unit Antijaponez încheiat în 1937 cu reprezentantul nu al burgheziei chineze nationale ci al celei compradore, dar pro-americane, adica de partea rivalului inamicului principal japonez, anume Gomindanul. În faţa oportuniştilor de dreapta care mergeau pe linia că orice alianţă cu gomindaniştii e bună pe motivul că doar ei, nu-i aşa, lupta împotriva japonezilor, refuzând deci să înveţe ceva din lecţia anului 1927, precum şi în faţa ultrastângiştilor care foloseau dezastrul din 1927 ca justificare pentru respingerea oricărei alianţe cu Gomindanul, Mao a susţinut calea corectă, calea lui Marx şi Lenin- alianţă da, subordonare niciodată. Unii spuneau- orice fel de compromis, alţii- nici un fel de compromis, Mao a susţinut singura variantă justă, aceea a unui compromis care să te ajute să lupţi nu doar cu duşmanul de azi dar şi cu duşmanul de mâine.

Edificator în acest sens este ce spunea Mao în 1938: “Numai prin menţinerea fermă a frontului naţional unit vom putea să învingem dificultăţile, să alungăm inamicul şi să construim o Chină nouă. În acelaşi timp fiecare partid sau grupare dinăuntrul frontului unit trebuie să-şi menţină independenţa politică, ideologică şi organizatorică, lucru valabil şi pentru Gomindan şi pentru Partidul Comunist şi pentru orice alt partid sau grupare… A vorbi numai de unitate negând independenţa înseamnă a abandona Principiul Democraţiei, şi cu asta nici Partidul Comunist nici vreun alt partid nu poate fi de acord. Fără îndoială că independenţa în cadrul frontului unit nu poate fi absolută ci numai relativă, că a o privi drept ceva absolut ar submina politica generală de unire împotriva inamicului. Dar această independenţă relativă nu trebuie negată- fiecare partid trebuie să fie, din punct de vedere ideologic, politic, organizatoric, independent… Acest lucru trebuie să fie foarte bine înţeles de toţi membrii Partidului Comunist precum şi de cei ai partidelor prietene.” ¹⁴

Memorabil este de asemenea răspunsul dat de Mao în 1940 acelor gomindanişti care cereau, în numele unităţii, măsuri concrete de punere a Partidului Comunist Chinez la remorca burgheziei chineze. “Anti-comuniştii duri din Gomindan pun accentul pe unitate, dar unitatea de care vorbesc ei nu este una reală ci una falsă, nu este o unificare raţională ci una iraţională, nu este una în substanţă ci doar una în formă. Ei ţipă despre unificare, dar doresc de fapt să lichideze Partidul Comunist, Armata a Opta şi Noua Armată a Patra precum şi Regiunea de Graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia, sub pretextul că ţara nu se poate unifica atâta vreme cât există ele. Ei vor ca Gomindanul să aibă totul, vor ca dictatura acestui partid nu numai să continue dar să se şi consolideze. Dacă acest lucru s-ar întâmpla, am mai putea noi oare să vorbim de unitate? Să fim drepţi- dacă nu ar fi fost Partidul Comunist, Armata a Opta şi Noua Armată a Patra plus Regiunea de Graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia care să nu ia iniţiativa încetării războiului civil şi unirii în vederea rezistenţei împotriva Japoniei nu s-ar fi putut iniţia Frontul Naţional Unit Antijaponez, nu s-ar fi putut rezolva pe cale paşnică incidental de la Xian, nu am fi avut astăzi posibilitatea să rezistăm împotriva Japoniei. Şi dacă azi Partidul Comunist, armatele a 8-a şi a 4-a, regiunea eliberată Shanxi-Gansu-Ningxia, bazele anti-japoneze din zonele noastre, nu ar sprijini cu toate forţele rezistenţa antijaponeză şi combate tendinţele periculoase de capitulare forţele noastre ar fi dezbinate şi ne-am afla într-o situaţie cumplită. Cei câteva mii de luptători ai Armatei a Opta şi Noii Armate a Patra ţin doar sub focul lor două cincimi din forţele inamice, nu mai puţin de 17 din cele 40 de divizii japoneze. Atunci de ce să desfiinţăm noi aceste armate? Regiunea de graniţă Shanxi-Gansu-Ningxia este cea mai progresistă regiune a ţării, este o zonă democratică ce serveşte drept bază a luptei antijaponeze. Aici nu există oficiali corupţi, nu există satrapi locali, nu există jocuri de noroc, nu există prostituţie, nu există concubinaj, nu există cerşetori, nu există clici egoiste, nu există atmosferă de delăsare, nu există dispute meschine, nu există profitori de război. Atunci de ce să desfiinţăm această regiune? Numai nişte oameni cu totul lipsiţi de ruşine pot să sugereze aşa ceva. Ce drept au aceşti anticomunişti înrăiţi să rostească un singur cuvânt împotriva noastră? Nu, tovarăşi! Este nevoie nu de abolirea Regiunii de Graniţă ci e nevoie ca întreaga ţară să îi urmeze exemplul, nu să fie lichidate Armata a Opta şi Noua Armată a Patra e nevoie ci ca întreaga ţară să le urmeze exemplul, nu să fie lichidat Partidul Comunist ci întreaga ţară să îi urmeze exemplul, nu să coborâm oamenii progresişti la nivelul celor înapoiaţi ci să îi facem pe ultimii să se ridice la nivelul primilor.” ¹⁵

Iată un mod cu adevărat marxist şi proletar de a pune problema, unul care a asigurat comuniştilor şi maselor largi ale poporului chinez succesul nu doar în lupta cu imperialismul fascist japonez ci şi, mai apoi, cu aceiaşi gomindanişti transformaţi (într-o renegare totală a principiilor marelui lor mentor Sun Yat-Sen) în aliaţi ai imperialismului american! Ce-i care îi critică pe “staliniştii” chinezi pentru subordonarea faţă de Gomindan de care au dat dovadă înaintea dezastrului din 1927 nu trebuie să uite că tot ei au fost cei care au ştiut să corecteze această greşeală, care au corectat-o cu adevărat, adică fără a cădea în extrema cealaltă, cea ultrastângistă de refuzare a oricărui compromis. Da, Partidul Comunist Chinez a greşit în 1925 şi urmările s-au văzut în 1927, dar cine altul dacă nu tot “stalinistul” Partid Comunist Chinez a corectat această greşeală în 1937, cu urmările ce s-au văzut bine în 1945 şi 1949? Da, Troţki a avut dreptate să îi critice pe Stalin şi pe Buharin precum şi pe comuniştii chinezi pentru tactica nu greşită ci profund greşită din 1925-1927, pentru oportunismul de atunci, după cum a avut dreptate să îl critice pe Stalin pentru ultrastângismul dinaintea venirii la putere a lui Hitler, când a interzis comuniştilor germani să se alieze cu social-democraţii pentru a bara drumul naziştilor. Au existat situaţii când Troţki a avut dreptate împotriva lui Stalin, acest lucru trebuie spus cu toată tăria. Dar le dă oare asta dreptul urmaşilor săi, epigonilor săi, să critice Partidul Comunist Chinez şi pe marele Mao Zedong pentru că, prin corectarea greşelii din 1925-1927, nu au căzut totuşi în ultrastângismul pe care majoritatea organizaţiilor troţkiste îl manifestă nu numai faţă de organizaţii comuniste de altă orientare dar şi între ele, una faţă de alta? Dacă Troţki a avut dreptate să-l critice pe Stalin, au oare troţkiştii dreptate să-l critice pe Mao? Oare Troţki dacă ar trăi acum le-ar da dreptate? Oare un om care a ştiut să-l condamne pe Stalin şi pentru oportunism şi pentru sectarism ar fi de acord ca nişte sectarişti să-l condamne pe un om care nu a fost nici una nici alta, doar pentru că la momentul respectiv l-a suţinut pe Stalin în lupta cu Troţki? Nu a sosit oare timpul ca troţkiştii să nu se mai lege de amănunte din trecut şi să pună pe primul plan necesităţile luptei prezente? Ale unei lupte care presupune alianţa, ba chiar strânsă, cu acei revoluţionari de care te apropie mult mai multe lucruri decât te despart? Troţki a susţinut Frontul Unit cu nişte oameni de care îl despărţeau mult mai multe decât îi despart pe urmaşii lui de cei ai lui Mao, nu ar fi oare timpul ca şi troţkiştii de azi să susţină ceea ce susţinea maestrul lor? Bineînţeles că ar cam trebui.

Un caz oarecum atipic îl reprezintă acele ţări ne-imperialiste care nu se găsesc în mod clar în sfera de influenţă a unei puteri imperialiste, acele ţări situate la întretăierea sferelor de influenţă ale unor puteri imperialiste rivale, cum sunt, de pildă, unele din fostele ţări socialiste ale Europei de Est, între care şi România. Este România o ţară capitalistă? Bineînţeles că da. Este ea şi imperialistă? Categoric nu. Din contră, aşa cum am arătat la începutul capitolului, dominaţia imperialistă este puternică. Dar totodată aici nu exista, pana la masurile de austeritate anuntate in primavara anului trecut, o singură putere imperialistă care să dicteze, aşa cum exista în China dupa 1931 şi mai ales după 1937, când japonezii au transformat mare parte din ea dintr-o semicolonie a mai multor imperialişti într-o colonie a unui singur imperialist. Aici existau cu o putere şi influenţă aproximativ egală giganţi capitalişti ai Vestului şi giganţi capitalişti ai Estului, iar în Est puterea care domină este, bineînţeles, Rusia. Din această cauză burghezia “naţională” română avea o mult mai mare tendinţă de a oscila, căci ea putea obţine la fel de bine avantaje manevrând între cele două blocuri ca şi colaborând cu poporul împotriva unuia din ele sau ambelor. Totul s-a schimbat insa in primavara lui 2010 cand, la presiunea FMI, au fost luate acele masuri nemaivazut de dure intr-o tara ce se afla deja undeva foarte jos comparativ cu nucleul imperialist al UE, si anume undeva la granita dintre Lumea a Doua si Lumea intai. Acum gruparea imperialista americana a devenit clar dusmanul principal al maselor largi ale poporului roman, acum gruparea burgheza pro-americana, cea din jurul lui Traian Basescu si a PDL-ului a devenit clar gruparea cea mai rea a burgheziei romanesti, corespunzand gruparii burgheziei compradore pro-japoneze a lui Wang Chin-wei din timpul razboiului antijaponez al poporului chinez, in timp ce PSD-ul, gruparea pro-rusa, a devenit echivalentul gruparii burgheziei compradore pro-americane a lui Chiang Kai-si din acelasi razboi. Asa cum comunistii chinezi de atunci s-au aliat cu compradorii pro-americani ai lui Chiang Kai-si in ciuda a tot ce le facusera pana atunci tot asa si comunistii romani de azi trebuie, vrand-nevrand, sa se alieze cu compradorii pro-rusi din jurul lui Ponta si Patriciu, de dragul luptei cu raul cel mare al acestei tari- gruparea compradora pro-americana. Bineinteles, principiul sfant al comunistilor chinezi de atunci, acela al mentinerii independentei fata de aliati. Ba chiar cu atat mai mult trebuie comunistii romani de azi sa pretuiasca aceasta alianta cu cat acum raportul de forte intre noi si PSD e mult mai dezecilibrat decat in cazul comunistilor chinezi ce luptau contra japonezilor si, se stie, cu cat un peste e mai mic cu atat mai mult trebuie el sa stea departe de pestele cel mare chiar si atunci cand acest peste mai mare e preocupat de o alta prada, mai consistenta. Comunistii romani de azi trebuie sa fie mult mai atenti la PSD decat erau comunistii chinezi atenti la Gomindan in perioada razboiului lor antijaponez.
Note:

1. Lenin- “Cuvântare rostită la şedinţa plenară festivă a Sivetului de deputaţi al muncitorilor, ţăranilor şi ostaşilor roşii din Moscova, a comitetului din Moscova al Partidului Comunist (Bolşevic) din Rusia şi a Consiliului sindicatelor din Moscova închinată celei de-a treia aniversări a Revoluţiei din Octombrie, 6 noiembrie 1920”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 31, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 383

2. Lenin- “ Cuvântare rostită la congresul general al muncitorilor din transporturi din Rusia” în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 32, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 271-272 şi Lenin- “Al IX-lea Congres General al Sovietelor din Rusia”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 33, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 131

3. Lenin- “Cuvântare rostită la adunarea muncitorilor de la Prohorovskaia Manufactura cu prilejul celei de-a patra aniversări a Revoluţiei din Octombrie”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 33, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 100

4. Mac Margolis- “Roads to nowhere”, Newsweek, September 11, 2006

5. “Enigma variations. A special report on Russia”, The Economist, November 29^th- December 5^th 2008

6. Philip S. Foner- “History of the labor movement in the United States”, volume II, International Publishers, New York, 1955, p. 353

7. Lenin- “Congresul al VIII-lea al P.C. (b) din Rusia”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 29, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 155

8. Lenin- “Stângismul- boala copilăriei comunismului”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 31, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 21

9. Lenin- “Revoluţia socialistă şi dreptul la autodeterminare (teze)” în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 22, Editura Partidului Muncitoresc Român, Bucureşti, 1952, p.143

10. John Reed- “Zece zile care au zguduit lumea”, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1957, p. 152-153

11. Lenin- “Despre brosura lui Junius”, in “V.I.Lenin, Opere”, volumul 22, Editura Partidului Muncitoresc Roman, Bucuresti, 1952, p.310-311

12. Roy Medvedev- “Let history judge. The origins and consequences of Stalinism”, Alfred A. Knopf, New York, 1972, p. 441

13. Lenin- “Schiţa iniţială a tezelor cu privire la problema naţională şi problema colonială”, în “V.I.Lenin, Opere”, volumul 31, Editura de Stat pentru Literatură Politică, Bucureşti, 1956, p. 132

14. Mao Tse-tung- “The role of the Chinese Communist Party in the National War”, la http://www.marx2mao.com/Mao/CPNW38.html

15. Mao Tse-tung- “Unite all Anti-Japanese forces and combat the Anti-Communist die-hards”, la http://www.marx2mao.com/Mao/CACD40.html

IV: Despre socialism şi religie
Marxismul, socialismul ştiinţific, a fost mereu prezentat, atât de marxiştii înşişi, cât şi de anti-marxişti, drept un duşman al religiei. Aşa cum a fost de atâtea ori prezentat ca un duşman al naţionalismului el a fost prezentat şi ca un duşman al religiei. Pentru noi acest lucru nu este lipsit deloc de importanţă, deoarece, se ştie, naţionalismul şi religia sunt lucruri la care mulţi dintre oamenii muncii, dintre oamenii simpli, asupriţi de capital, ţin cu adevărat, poate nu ar fi în stare să moară pentru ele, dar ar fi în stare să îţi refuze sprijinul din cauza unei greşite înţelegeri a atitudinii marxiştilor faţă de ele, ar fi în stare să îţi refuze acest sprijin tocmai atunci când ai mai mare nevoie de el, să ţi-l refuze nu doar din cauză că au înţeles greşit atitudinea marxismului faţă de ele, ci şi poate pentru că tu însuţi, în calitate de activist marxist, ai înţeles în mod greşit această atitudine a marxismului faţă de ele. Oamenii muncii cu sentimente naţionale puternice îţi pot refuza sprijinul pentru că unii anticomunişti aflaţi în slujba burgheziei i-au minţit că noi, marxiştii, vrem să “distrugem naţionalitatea”, dar la fel de bine ţi-l pot refuza şi pentru ca tu, în calitate de activist marxist, în loc să studiezi mai bine